În prima zi a Postului Mare, luni, 23 februarie 2026, în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” de la Reședința Patriarhală, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vorbit despre originea postului în Rai, despre sensul pocăinței ca eliberare de păcat și despre lucrarea duhovnicească a Postului Sfintelor Paști ca timp de înnoire a vieții creștinului: „Astăzi este prima zi din Postul Mare sau Postul Sfintelor Paști, în care se citește o primă parte din Canonul Sfântului Andrei Criteanul.”
Postul, rânduit în Rai, și libertatea alegerii
Patriarhul României a arătat că postul nu este doar o rânduială exterioară, ci o lucrare a libertății omului, așezată încă de la începutul istoriei mântuirii, ca exercițiu de înfrânare și discernământ între Dumnezeu și darurile Lui: „Postul a fost instituit în Rai ca exercițiu de înfrânare și ca libertate a omului de a alege între Creatorul dăruitor și pomul interzis de El.”
În același context, Preafericirea Sa a evidențiat dimensiunea simbolică a Postului Mare, numit „primăvară duhovnicească”, cu o corespondență firească în ritmul anotimpurilor: „Postul Sfintelor Paști este considerat o primăvară duhovnicească a sufletului, o înnoire spirituală.”
Dimensiunea istorică și sensul duhovnicesc al Postului Mare
Patriarhul Daniel a explicat că, pe lângă contextul calendaristic, Postul Sfintelor Paști are o semnificație precisă pentru viața creștinului, legată de curățire și reînnoire prin pocăință: „Pentru noi, creștinii, semnificația duhovnicească a Postului Sfintelor Paști este legată de înnoirea vieții creștinului, după eliberarea și iertarea păcatelor săvârșite. Această eliberare se realizează prin pocăință.”
Insistând asupra condițiilor pocăinței adevărate, Patriarhul a subliniat că regretul rămâne insuficient dacă nu devine lucrare continuă, susținută de rugăciune și post: „Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață că pocăința care nu este însoțită de rugăciune și post nu este suficientă. Nu este de ajuns un simplu regret, ci este necesară o căință continuă, însoțită de cererea iertării păcatelor săvârșite, precum și de schimbarea modului de a gândi, de a vorbi și de a viețui a omului.”
„Legea postului a fost dată în Paradis”
Invocând învățătura Sfântului Vasile cel Mare, Patriarhul Daniel a prezentat vechimea postului, arătând că porunca înfrânării precede căderea și are rol formativ: „Legea postului a fost dată în Paradis. Adam a primit întâia oară poruncă de a posti: «Nu mâncați din pomul cunoștinței binelui și răului», zice Domnul.”
În aceeași citare patristică, a fost evidențiată legătura dintre boala păcatului și tămăduirea prin pocăință, însoțită de post: „Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăință. Iar pocăința fără post este neputincioasă. Îndreaptă-te, dar, înaintea lui Dumnezeu prin post.”
Căderea protopărinților și lucrarea înșelării
Patriarhul a explicat motivul interdicției divine, arătând că protopărinții nu erau pregătiți duhovnicește pentru această treaptă de cunoaștere, iar porunca a avut caracter pedagogic și de probă a fidelității: „Primul moment de încercare al primilor oameni a fost acela de a alege între Dăruitor și darurile Sale.”
Preafericirea Sa a reluat relatarea biblică a ispitirii și a căderii, insistând asupra mecanismului înșelării: „Mai înainte, Dumnezeu le-a zis: «Dacă veți mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, atunci, în aceeași zi, veți muri.» Dar șarpele a zis către femeie: «Nu, nu veți muri. Dumnezeu știe că, în ziua în care veți mânca din pom, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.»”
În continuare, Patriarhul a redat urmările imediate ale neascultării și ruptura produsă în relația omului cu Dumnezeu: „Atunci li s-au deschis ochii amândurora și au cunoscut că erau goi… Când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin Rai în răcoarea serii, Adam și femeia lui s-au ascuns de fața Domnului Dumnezeu.”
„Prin invidia diavolului moartea a intrat în lume”
Identificând „șarpele” cu lucrarea diavolului, Patriarhul Daniel a amintit mărturia apostolică despre viclenia ispititorului și despre minciună ca mod de existență al răului: „Precum șarpele a amăgit pe Eva prin viclenia lui, tot așa mă tem ca nu cumva să se abată și gândurile voastre de la curăția și nevinovăția cea întru Hristos.”
Apoi, din Evanghelia după Ioan, a reliefat portretul duhovnicesc al diavolului: „Diavolul «de la început a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr… Când grăiește minciuna, grăiește dintr-ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii».”
În aceeași linie, a fost citată și cartea Înțelepciunii lui Solomon, subliniindu-se motivul duhovnicesc al căderii: „Dumnezeu nu a făcut moartea și nu Se bucură de pieirea celor vii… Iar prin invidia diavolului moartea a intrat în lume și cei ce sunt de partea lui vor ajunge să o cunoască.”
Postul lui Hristos și cele trei ispite
Arătând că înfrânarea neîmplinită de protopărinți este asumată și împlinită de Hristos, Noul Adam, Patriarhul a vorbit despre postul de 40 de zile și despre ispitele respinse în pustie: „Domnul Iisus Hristos, Noul Adam… după 40 de zile și 40 de nopți de post și rugăciune, a fost ispitit.”
În prima ispită, a fost evidențiată prioritatea hranei duhovnicești: „«Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu» (Matei 4, 4).”
În a doua ispită, a fost subliniată respingerea idolatrizării puterii: „Numai lui Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, se cuvine să ne închinăm.”
Iar în a treia, a fost indicată ispita slavei deșarte, ca formă de autoîndumnezeire lipsită de comuniune cu Dumnezeu, concluzionându-se că aceste ispite rămân actuale în istoria umanității: „Aceste trei ispite sunt permanente în umanitate.”
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul și „liturghia pocăinței”
În partea finală a predicii, Patriarhul Daniel a explicat rânduiala liturgică specifică Postului Mare, arătând diferența dintre liturghiile euharistice de sâmbătă și duminică și rânduiala împărtășirii în cursul săptămânii: „În general, sâmbăta se săvârșește Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar duminica, în Postul Mare, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare… În aceste zile nu se săvârșește Liturghie deplină… ci se săvârșește rânduiala împărtășirii numită Liturghia Darurilor mai înainte sfințite.”
Preafericirea Sa a pus în lumină rolul rugăciunii Sfântului Efrem Sirul în această perioadă, ca epicleză a pocăinței, lucrând nu asupra darurilor euharistice, ci asupra omului care se întoarce: „Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul… este epicleza liturghiei de pocăință, care nu este o invocare a Duhului Sfânt asupra pâinii și vinului, ci asupra persoanei care se pocăiește.”
În sprijinul acestui înțeles, a fost adus exemplul convertirii imediate a vameșului și a tâlharului: „Vameșul a suspinat, zicând: «Milostiv fii mie, păcătosului», și degrabă s-a îndreptat. Tâlharul pe cruce a strigat: «Pomenește-mă, Doamne, întru împărăția Ta», și îndată a auzit: «Astăzi vei fi cu Mine în Rai».”
„Semnificația profundă a Postului Mare”
În concluzie, Patriarhul Daniel a sintetizat sensul întregii perioade ca drum de eliberare lăuntrică, de maturizare duhovnicească și de înnoire a vieții prin harul lui Dumnezeu lucrător în pocăință: „În concluzie, aceasta este semnificația profundă a Postului Mare: o școală a înfrânării și a pocăinței, a schimbării și a înnoirii vieții, prin invocarea harului lui Dumnezeu peste omul aflat în stare de pocăință.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel în prima zi a Postului Mare, 23 februarie 2026, rostită în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” de la Reședința Patriarhală:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Preacuvioși și preacucernici părinți, preacuvioase maici, iubiți credincioși,
Astăzi este prima zi din Postul Mare sau Postul Sfintelor Paști, în care se citește o primă parte din Canonul Sfântului Andrei Criteanul.
Postul a fost instituit în Rai ca exercițiu de înfrânare și ca libertate a omului de a alege între Creatorul dăruitor și pomul interzis de El. Există multe înțelesuri duhovnicești și multe metafore prin care a fost descris postul. Postul Sfintelor Paști este considerat o primăvară duhovnicească a sufletului, o înnoire spirituală.
În Europa, perioada Postului Sfintelor Paști coincide cu primăvara calendaristică. În Antichitate, anul roman începea cu luna martie. Mai târziu, în anul 46 înainte de Hristos, Iulius Cezar a introdus lunile ianuarie și februarie înaintea lunii martie, astfel încât luna ianuarie a devenit prima lună din calendarul iulian.
Pentru noi, creștinii, semnificația duhovnicească a Postului Sfintelor Paști este legată de înnoirea vieții creștinului, după eliberarea și iertarea păcatelor săvârșite. Această eliberare se realizează prin pocăință.
Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață că pocăința care nu este însoțită de rugăciune și post nu este suficientă. Nu este de ajuns un simplu regret, ci este necesară o căință continuă, însoțită de cererea iertării păcatelor săvârșite, precum și de schimbarea modului de a gândi, de a vorbi și de a viețui a omului.
Despre vechimea postului, Sfântul Vasile cel Mare, în celebrele sale omilii despre post, spune: „Legea postului a fost dată în Paradis. Adam a primit întâia oară poruncă de a posti: «Nu mâncați din pomul cunoștinței binelui și răului», zice Domnul. Cuvântul «nu mâncați» este o lege a postului și a înfrânării. Dacă Eva ar fi postit și nu ar fi mâncat din pom, nu am mai fi avut trebuință de postul de acum. Că nu au trebuință de doctori cei sănătoși, ci cei bolnavi. Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăință. Iar pocăința fără post este neputincioasă. Îndreaptă-te, dar, înaintea lui Dumnezeu prin post.”
De ce a interzis Dumnezeu gustarea din acest pom? Pentru că Adam și Eva nu erau suficient pregătiți duhovnicește. Cunoașterea creației se făcea în etape, asemenea creșterii lor duhovnicești. Primul moment de încercare al primilor oameni a fost acela de a alege între Dăruitor și darurile Sale.
Dumnezeu, Creatorul universului și al oamenilor, i-a pus pe oameni în fața unui examen de maturitate: aveau de ales și de a discerne între Creator și creatură, între Dăruitor și unul dintre darurile Sale. Este vorba despre un examen de fidelitate și de ascultare.
Dacă Adam și Eva ar fi înțeles că este mai importantă ascultarea de Dumnezeu, Dăruitorul, decât darurile oferite de El, atunci ar fi crescut duhovnicește. Cartea Facerii ne arată însă că primii oameni, Adam și Eva, au fost sfătuiți cu viclenie și amăgiți de șarpe.
Mai înainte, Dumnezeu le-a zis: „Dacă veți mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, atunci, în aceeași zi, veți muri.” Dar șarpele a zis către femeie: „Nu, nu veți muri. Dumnezeu știe că, în ziua în care veți mânca din pom, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.”
De aceea, femeia, socotind că rodul pomului era bun de mâncat, plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit pentru că dă știință, a luat din el și a mâncat; apoi a dat și bărbatului său, iar el a mâncat. Atunci li s-au deschis ochii amândurora și au cunoscut că erau goi, adică dezbrăcați; au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte.
Când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin Rai în răcoarea serii, Adam și femeia lui s-au ascuns de fața Domnului Dumnezeu printre pomii Raiului. Și a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam și a zis: „Adame, unde ești?”, ceea ce poate fi înțeles și ca: în ce stare te afli?
Adam a răspuns: „Am auzit glasul Tău în Rai și m-am temut, pentru că sunt gol, și m-am ascuns.” Și a zis Dumnezeu: „Cine ți-a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci?” Adam a zis: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mâncat.”
Și a zis Domnul Dumnezeu către femeie: „Pentru ce ai făcut aceasta?” Iar femeia a zis: „Șarpele m-a amăgit și eu am mâncat.” Atunci Domnul Dumnezeu a zis către șarpe: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele și între toate fiarele câmpului. Pe pântecele tău să te târăști și țărână să mănânci în toate zilele vieții tale. Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul.” – Facere, capitolul 3, versetul 15.
Întrucât în limba ebraică, în loc de „aceasta” apare un masculin, nu un feminin, se poate citi „acela îți va zdrobi capul”. Astfel, misteriosul „acela”, prezent și în Septuaginta tot la masculin, se referă la Hristos, Fiul Fecioarei — nu la Fecioară, ci la Hristos, Cel care S-a născut din Fecioară.
Și mai spune Scriptura: „Domnul Dumnezeu l-a scos din grădina Edenului pe Adam ca să lucreze pământul din care fusese luat. Și, izgonindu-l pe Adam, l-a așezat în preajma grădinii Edenului și a pus heruvimi și sabie de flacără vâlvâietoare ca să păzească drumul către pomul vieții.” – Facere, capitolul 3, versetele 23–24.
Din Sfânta Scriptură înțelegem că Adam și Eva au fost înșelați printr-un sfat viclean venit de la șarpe. Dar cine este acest șarpe, atât de inteligent, viclean și prefăcut?
În Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 11, versetul 3, ni se spune: „Precum șarpele a amăgit pe Eva prin viclenia lui, tot așa mă tem ca nu cumva să se abată și gândurile voastre de la curăția și nevinovăția cea întru Hristos.”
Iar Sfântul Apostol Ioan, în Evanghelia sa, capitolul 8, versetul 44, ne spune că diavolul „de la început a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăiește minciuna, grăiește dintr-ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii.”
De asemenea, în cartea Înțelepciunea lui Solomon se spune că: „Dumnezeu nu a făcut moartea și nu Se bucură de pieirea celor vii. Dumnezeu l-a zidit pe om spre nestricăciune și l-a făcut după chipul ființei Sale. Iar prin invidia diavolului moartea a intrat în lume și cei ce sunt de partea lui vor ajunge să o cunoască.” – Înțelepciunea lui Solomon 1, 13; 2, 23–24
Aici vedem motivul pentru care diavolul i-a înșelat pe primii oameni, Adam și Eva. Diavolul, fiind înger căzut din cauza răzvrătirii și a mândriei sale, a devenit invidios pe om, pentru că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. În felul acesta, diavolul are față de om o răutate și o invidie nețărmurită.
Sfântul Ioan Evanghelistul îl numește pe diavol „ucigaș de oameni”, fiindcă i-a îndemnat pe oameni să încalce porunca dată lor de Dumnezeu. Într-adevăr, protopărinții Adam și Eva, prin neascultare, au murit mai întâi duhovnicește, adică prin ruperea comuniunii de iubire cu Dumnezeu, Izvorul vieții. După moartea spirituală a venit și moartea fizică, fiindcă Dumnezeu i-a spus omului: „Pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19).
Întrucât omul a fost înșelat de diavol, Dumnezeu a arătat mai târziu milostivire față de oameni, tocmai pentru că omul nu a căzut în neascultare din proprie inițiativă, ci pentru că a fost amăgit de diavolul cel invidios.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că dorința omului de a fi ca Dumnezeu nu este un păcat în sine, deoarece omul, creat după chipul lui Dumnezeu, are vocația de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Această dorință devine păcat atunci când omul vrea să fie ca Dumnezeu fără Dumnezeu și împotriva lui Dumnezeu, așa cum a făcut Lucifer.
Cum a ajuns Lucifer, dintr-un înger bun, plin de lumină, să devină un înger căzut, plin de răutate și invidie? Ne spune aceasta Sfântul Chiril al Ierusalimului, într-una dintre catehezele sale mistagogice, când citează pe prorocul Iezechiel și arată că, la început, Lucifer a fost înger de lumină. Numele său, în limba latină, înseamnă „purtător de lumină”.
Acesta și-a contemplat propria frumusețe și slavă, s-a îndrăgostit de ea și a devenit mândru. S-a privit pe sine, cum am spune astăzi, într-un mod narcisist, uitând însă cine i-a dat frumusețea — pe Dumnezeu, Creatorul — s-a trezit în el dorința de a fi și el mare ca Dumnezeu, spunând că își va pune tronul pe norii cerului și va fi asemenea Celui Preaînalt. Atunci a căzut din cauza mândriei.
La început, mândria s-a manifestat ca iubire de sine egoistă și pătimașă, pornind de la frumusețea proprie, pe care nu și-a dat-o singur, ci a primit-o de la Dumnezeu, Cel care l-a creat. În loc să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru frumusețea, lumina și slava primite, el s-a răzvrătit și a dorit să fie ca Dumnezeu fără Dumnezeu și în neascultare față de Dumnezeu.
Diavolul este prima creatură care, prin mândrie și iubire egoistă sau pătimașă de sine, a devenit neascultătoare față de Dumnezeu. Apoi protopărinții Adam și Eva, fiind imaturi duhovnicește, prunci duhovnicești — cum spune Sinaxarul Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai — au fost înșelați de diavol.
De aceea, în cartea Înțelepciunea lui Solomon se spune că prin invidia diavolului moartea a intrat în lume.
Aceasta trebuie arătat deoarece postul nu este un simplu exercițiu de igienă sau estetică, ci o școală de înfrânare duhovnicească, o școală de despătimire, adică de eliberare treptată din patimile egoiste, pentru a dobândi iubirea smerită și milostivă sau darnică care se află în Iisus Hristos, Cel care S-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 8), pentru a vindeca neascultarea protopărinților Adam și Eva. Întrucât înfrânarea duhovnicească începută prin porunca postului din Rai nu a fost împlinită de către protopărinți, Domnul Iisus Hristos, Noul Adam, la începutul activității Sale publice, după ce a fost botezat în Iordan de către Ioan, a fost dus în pustie de Duhul Sfânt și acolo, după 40 de zile și 40 de nopți de post și rugăciune, a fost ispitit.
Evanghelia ne arată modul în care a fost ispitit Iisus, după ce a flămânzit. Sfântul Vasile cel Mare spune că, înainte, nu se apropiau demonii de El, simțind dumnezeirea Lui. Dar când a flămânzit ca om, atunci au prins curaj și s-au apropiat de El.
El a avut de trecut trei ispite sau încercări, dar pe toate trei Domnul Iisus le-a respins.
Prima a fost ispita de a avea pâine fără muncă, fără efort, prin transformarea pietrelor în pâine, în mod automat sau magic. Însă, Domnul Iisus Hristos a respins ispita aceasta, spunând că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Adică omul nu se hrănește doar cu hrană biologică sau materială, ci și cu hrană spirituală, cu ascultarea cuvântului lui Dumnezeu.
Așadar, prima ispită respinsă a fost lăcomia de averi sau ispita puterii economice.
A doua ispită respinsă de Hristos a fost stăpânirea asupra lumii, adică ispita puterii politice, de a stăpâni popoare și națiuni întregi. Diavolul I-a arătat lui Iisus toate frumusețile lumii acesteia și I-a spus că, dacă i se va închina, va primi toate acestea. Domnul a respins ispita, spunând că numai lui Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, se cuvine să ne închinăm, nu diavolului, așa cum arată Evanghelia după Matei (4, 10).
Iar a treia ispită respinsă de Domnul Iisus a fost ispita slavei deșarte, adică supraevaluarea narcisistă a eului uman, iluzia succesului nelimitat — ispita de a fi atotputernic ca Dumnezeu, fără comuniune cu Dumnezeu.
Aceste trei ispite au fost respinse de Domnul Iisus Hristos. Sfinții Părinți ne arată că postul Domnului Iisus Hristos în pustie are ca scop pentru noi înfrânarea și lupta duhovnicească — lupta cu ispitele care vin din partea materiei, din dorința de stăpânire și din dorința de afirmare egoistă de sine, de a ne manifesta ca și cum am fi Dumnezeu în locul lui Dumnezeu.
Aceste trei ispite sunt permanente în umanitate. De aceea, Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață că postul este o școală a libertății și a maturității, o școală de a alege între Dăruitor și darurile Sale. Ce este mai important: Dăruitorul sau darurile Sale?
Foarte adesea, oamenii, când primesc un cadou, țin foarte mult la cadou, însă uită să mulțumească dăruitorului și îl uită pe cel care le-a oferit darul, pentru că nu înțeleg că acest cadou este expresia unei relații de iubire, nu un simplu obiect valoros în sine.
De aceea, Postul Mare este semnul iubirii credincioșilor ortodocși față de Dumnezeu, Dăruitorul vieții și al tuturor darurilor. Prin post arătăm că ascultarea de Dumnezeu și comuniunea cu Dumnezeu în rugăciune sunt mai importante decât consumarea darurilor materiale oferite de Dumnezeu pentru hrana trupului.
De aceea, cine postește, dar nu se roagă și nu cere ajutorul lui Dumnezeu, postește doar ca exercițiu fizic. Sau, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cine postește, dar nu face milostenie, postește ca să se îmbogățească, adună rezerve pentru viitor.”
Prin urmare, postul este o școală a înfrânării și a libertății de a prefera darurile spirituale celor materiale, de a respinge patima lăcomiei și de a cultiva iubirea darnică.
Împărtășirea cu Hristos prin rugăciune, prin hrănirea din cuvintele Scripturii și mai ales prin împărtășirea euharistică mai deasă, după pocăință mai deasă, arată iubirea credinciosului față de Dumnezeu, care este mai valoroasă decât darurile materiale oferite pentru întreținerea vieții trupești.
În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare spune că postul diminuează greutatea trupului, dar arată mai puternic sănătatea sufletului.
Produsele de origine animală, de la care ne înfrânăm în timpul Postului Mare, sunt trecătoare și limitate, în timp ce împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos este arvuna vieții veșnice, după cum ne arată Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia după Ioan, capitolul 6: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia pe el în ziua de apoi.”
Ultima parte: înțelesul și folosul rugăciunii Sfântului Efrem Sirul în Postul Mare.
În general, sâmbăta se săvârșește Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar duminica, în Postul Mare, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Aceste liturghii de sâmbătă și duminică sunt liturghii depline, adică săvârșite cu invocarea Duhului Sfânt peste darurile euharistice, peste pâine și vin. Sunt, așadar, liturghii euharistice depline.
Însă credincioșii au dorit, în timp, să se împărtășească și în zilele de post — luni, marți, miercuri, joi și vineri. În aceste zile nu se săvârșește Liturghie deplină, adică Liturghie cu epicleză, cu invocarea Duhului Sfânt, ci se săvârșește rânduiala împărtășirii numită Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, care nu este o Liturghie euharistică deplină, tocmai pentru că nu are epicleză euharistică.
Această rânduială a fost posibilă deoarece rugăciunea Sfântului Efrem Sirul — în care sunt patru cereri de alungare a duhurilor răutății și patru cereri de chemare a duhurilor bunătății — este o epicleză a liturghiei de pocăință. Astfel, în timpul Postului Mare, de luni până vineri, toate slujbele laolaltă formează o liturghie a pocăinței.
Această rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, spune Sfântul Cuvios Petroniu Tănase de la Prodromu, ”este epicleza liturghiei de pocăință, care nu este o invocare a Duhului Sfânt asupra pâinii și vinului, ci asupra persoanei care se pocăiește. Schimbarea nu este a pâinii în Trupul Domnului și a vinului în Sângele Domnului, ci schimbarea omului păcătos în om virtuos, prin iertarea păcatelor ca urmare a pocăinței și prin împărtășirea cu Hristos, prin rugăciune și prin Sfânta Taină a Împărtășaniei.”
Această formulare este foarte importantă și este expusă în scrierile sale duhovnicești, care merită citite și citate. În cartea Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului (ediția a III-a, Editura Doxologia, Iași, 2011), el arată că rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este epicleza liturghiei de pocăință și explică: „Ea este mai mult decât o rugăciune. Ea este însăși lucrarea pocăinței care schimbă și înnoiește pe om. Este o preschimbare reală care ne duce cu mintea la preschimbarea euharistică de pe Sfântul Prestol, euharistia pocăinței omului. Căci așa precum la Sfânta Liturghie euharistică, prin chemarea Sfântului Duh de către preot, pâinea și vinul aduse înainte se preschimbă în Trupul și Sângele Domnului, tot așa și aici, prin rugăciunea preotului care cere darurile Sfântului Duh — cele patru duhuri din rugăciune — omul păcătos se preschimbă în mod duhovnicesc, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul fiind epicleza acestei liturghii de pocăință. Precum epicleza euharistică este rugăciunea pe care Dumnezeu o împlinește imediat, prefăcând darurile aduse, tot așa și epicleza pocăinței — implorarea lui Dumnezeu cu smerenie, căință și credință — este ascultată și primită imediat. Ne-o adeverește Sfânta Evanghelie.”
Și, dă exemplu: ”Vameșul a suspinat, zicând: „Milostiv fii mie, păcătosului”, și degrabă s-a îndreptat. Tâlharul pe cruce a strigat: „Pomenește-mă, Doamne, întru împărăția Ta”, și îndată a auzit: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Iată, dar, că nevoințele Sfântului și Marelui Post sunt liturghia de pocăință, la care aducem jertfă însăși ființa noastră, pe care Dumnezeu, primind-o, o tămăduiește și o îndumnezeiește. Dar pentru că înnoirea omului sau preschimbarea lui nu se poate săvârși dintr-odată, ci treptat, puțin câte puțin, și liturghia pocăinței se repetă de multe ori pe zi. Fiecare dintre ele este însă un pas spre plinătate, o treaptă de desăvârșire.”
Ceea ce spune apoi Sfântul Cuvios Părinte Petroniu de la Prodromu este foarte important: ”Dacă liturghia euharistică este liturghia dragostei lui Dumnezeu față de oameni — cea cu epicleză, săvârșită sâmbăta și duminica — liturghia pocăinței este răspunsul omului la această dragoste a lui Dumnezeu, prin dăruirea sa totală în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere deplină și smerenie. Nu este aici o simplă asemănare. Existența și realitatea liturghiei pocăinței sunt mărturisite de însăși tradiția liturgică a Bisericii. Se știe că, după rânduiala Bisericii Ortodoxe, pe același altar nu se pot săvârși două liturghii într-o zi. Or, vedem că în toate zilele Sfântului Post, când se săvârșește liturghia pocăinței, liturghia euharistică deplină — cea cu epicleză — nu se săvârșește. Liturghia Darurilor mai înainte sfințite nu este liturghie deplină, ci rânduială pentru primirea Sfintelor Taine.”
Așadar, de luni până vineri, când avem liturghia pocăinței, nu se săvârșește liturghia euharistică deplină, cu epicleză, invocarea Duhului Sfânt, ci doar sâmbăta și duminica.
Iată cum Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu, pe baza unei înțelegeri duhovnicești primite prin scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul, spune că rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este epicleza liturghiei de pocăință. De aceea această rugăciune nu se rostește sâmbăta și duminica, când se săvârșește liturghia euharistică deplină, cu epicleză.
Mai avem, noi românii, și o problemă de traducere din greacă în română. În Triodul românesc, prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul spune: „Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie.” În alte limbi moderne s-a tradus „alungă-l de la mine”, în loc de „nu mi-l da mie”, deoarece Dumnezeu nu dăruiește omului duhuri rele.
Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei cerem să ni-l dăruiască Dumnezeu nouă, slugilor Sale. Cerem lui Dumnezeu ca duhurile rele — ale trândăviei, grijii de multe, iubirii de stăpânire și grăirii în deșert — să fie alungate de la noi, iar duhurile bune să ne fie dăruite.
În concluzie, aceasta este semnificația profundă a Postului Mare: o școală a înfrânării și a pocăinței, a schimbării și a înnoirii vieții, prin invocarea harului lui Dumnezeu peste omul aflat în stare de pocăință, adică într-o viață de smerenie, de înfrânare și de iubire smerită față de Hristos și de iubire față de semeni spre slava Preasfintei Treimi și a noastră mântuire.”
