Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit duminică, 22 februarie 2026, în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” de la Reședința Patriarhală, un cuvânt amplu dedicat Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai, subliniind că începutul Postului Mare este legat în mod esențial de iertare, pocăință și schimbarea vieții.
Iertarea, începutul postului
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a arătat că Evanghelia acestei duminici evidențiază trei învățături fundamentale: iertarea aproapelui, postul ca dăruire de sine și adunarea comorilor cerești prin rugăciune și fapte bune.
„Iertăm unii altora greșelile pentru ca și Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre”, a subliniat Patriarhul Daniel, explicând că relația omului cu Dumnezeu depinde direct de relația sa cu semenii.
În acest context, ierarhul a accentuat că nimeni nu poate intra cu adevărat în Postul Mare fără iertare, deoarece iertarea este lucrarea care aduce smerenie și iubire milostivă în suflet.
Postul, ofrandă de sine
Preafericirea Sa a explicat că postul nu reprezintă doar abținere alimentară, ci o ofrandă de sine adusă lui Dumnezeu, ca recunoștință pentru darul vieții și ca dorință de sfințire.
Postul trebuie trăit în bucurie, nu în tristețe, a arătat Patriarhul, citând cuvintele Mântuitorului despre discreția postirii și despre răsplata pe care Dumnezeu o oferă celor care se roagă și postesc în ascuns.
Viața sufletului, a subliniat ierarhul, se hrănește din iubirea lui Dumnezeu, simțită prin rugăciune și prin împărtășirea cu Sfintele Taine, iar postul susține această legătură vie cu Dumnezeu.
Postul adevărat înseamnă schimbarea vieții
Patriarhul Daniel a arătat că postul autentic presupune și înfrânare de la gânduri, cuvinte și fapte rele, nu doar de la alimente.
Citându-l pe Sfântul Ioan Gură de Aur, ierarhul a explicat că toate mădularele trupului sunt chemate să postească, prin curățirea privirii, a cuvintelor și a faptelor.
Smerenia și bucuria sunt semnele postului adevărat, iar dorința de a fi lăudați pentru asprimea postului contrazice sensul duhovnicesc al acestei nevoințe.
Comorile duhovnicești, scopul urcușului
În cuvântul său, Patriarhul a evidențiat că postul are ca scop mutarea centrului vieții omului de la bunurile materiale la darurile duhovnicești: dragostea, pacea, bucuria, răbdarea, credința și înfrânarea.
Aceste comori, a explicat ierarhul, sunt lumini adunate în suflet, care rămân veșnice și pregătesc omul pentru Înviere.
Postul devine astfel un urcuș spre lumina Învierii, mai întâi prin învierea sufletului din moartea păcatului, apoi prin dobândirea arvunei slavei viitoare.
Adam cel vechi și Adam cel Nou
Predica a evidențiat legătura dintre izgonirea lui Adam din Rai și postul Domnului Iisus Hristos în pustie, arătând că Postul Mare privește atât căderea omului, cât și vindecarea ei prin Hristos.
Adam a fost alungat din Rai pentru neascultare, neînfrânare și nepocăință, iar tendința omului de a-i acuza pe alții rămâne o consecință a acestei căderi.
„Să nu dăm vina pe alții pentru păcatele noastre, să nu acuzăm sau să judecăm pe alți păcătoși, ci să recunoaștem și să plângem propriile noastre păcate, judecându-ne pe noi înșine în Taina pocăinței”, a afirmat Patriarhul Daniel.
Pocăința deschide viața nouă
În încheiere, Patriarhul a subliniat că iertarea primită prin Taina pocăinței și împărtășirea cu Hristos înseamnă eliberarea de trecutul apăsător și începutul unei vieți noi.
Ascultarea lui Hristos, Noul Adam, vindecă neascultarea lui Adam cel vechi, iar postul, unit cu rugăciunea și spovedania, devine calea concretă de transformare a vieții.
Astfel, credincioșii sunt chemați să intre în Postul Mare cu pocăință, iertare și dorință de schimbare, pentru a trăi bucuria și lumina Învierii lui Hristos.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, 22 februarie 2026, rostită în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” de la Reședința Patriarhală:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Preacuvioși și preacucernici părinți, preacuvioase maici, iubiți credincioși,
Astăzi, Biserica noastră sărbătorește Duminica Izgonirii sau Alungării lui Adam din Rai, numită și Duminica Lăsatului sec de brânză.
În Evanghelia acestei duminici se arată că postul este o ofrandă sau dăruire de sine a omului adusă lui Dumnezeu spre sfințire. Din Evanghelia de astăzi se desprind trei mari învățături.
Prima: dacă iertăm greșelile oamenilor, și Dumnezeu va ierta greșelile noastre.
A doua: postul este dăruire de sine sau ofrandă de sine a omului adusă lui Dumnezeu ca recunoștință pentru darul vieții și ca dorință de sfințire a sufletului și a trupului.
A treia învățătură: comorile cerești sunt luminile duhovnicești adunate în suflet prin rugăciune și fapte bune.
Evanghelia Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai sau a Lăsatului sec de brânză este o lumină pentru sufletul creștin în toată perioada Postului Sfintelor Paști. Duminica aceasta are o importanță majoră, deoarece este numită și Duminica iertării, iar îndată după ea, luni, începe o perioadă lungă de 40 de zile de urcuș duhovnicesc interior spre Înviere, și anume Postul Sfintelor Paști sau Postul Mare, urmat apoi de Săptămâna Sfintelor Pătimiri.
În Evanghelia Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai, Domnul Iisus Hristos ne învață mai întâi că iertarea este începutul bun al perioadei de post. Iertăm unii altora greșelile pentru ca și Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre. Iertăm greșelile altora și cerem iertare de la alții pentru a fi în pace și comuniune cu toți oamenii și spre a ne asemăna cu Dumnezeu cel milostiv și iertător.
Sfinții Părinți spun că nimic nu-l face pe om mai asemenea lui Dumnezeu decât iertarea greșelilor celor care au greșit. Prin aceasta, Evanghelia ne învață că relația omului cu Dumnezeu depinde de relația omului cu semenii săi. Adică omul nu se poate apropia de Dumnezeu trecând peste aproapele său, întrucât fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu cel milostiv, îndreptat spre toți oamenii.
Există o legătură sfântă între Dumnezeu, Creatorul, și fiecare om. Modul în care omul arată iubire față de semenii săi contribuie mult la începerea, cultivarea și aprofundarea relației lui de comuniune cu Dumnezeu, Făcătorul universului și al omului.
Nimeni nu poate intra în Postul Mare unit cu rugăciunea, ca lucrare duhovnicească pentru curățirea de păcate, dacă nu iartă greșelile altora. Deoarece, prin iertarea greșelilor altora, omul primește de la Dumnezeu smerenia și iubirea milostivă care se nasc din rugăciune.
De aceea, la Vecernia din duminica aceasta cerem tuturor să ne ierte greșelile și noi iertăm greșelile tuturor. Deci cerem și oferim iertare. Iertarea greșelilor semenilor înseamnă, de fapt, o răstignire a propriului egoism și deschide sufletul omului spre înviere, eliberare de narcisism, adică spre o stare nouă de comunicare și comuniune a omului cu Dumnezeu și cu semenii.
Cât privește postul în sine, Evanghelia ne învață că trebuie să postim nu în stare de tristețe, ci în stare de bucurie. Domnul Iisus Hristos spune: „Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii. Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău Care este în ascuns; și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție.”
Deci nu postim pentru a fi văzuți sau lăudați de oameni, ci postim pentru a iubi mai mult pe Dumnezeu. Astfel, postul este dăruire de sine sau ofrandă de sine, adusă lui Dumnezeu ca recunoștință pentru darul vieții și ca dorință de sfințire a vieții.
Postul, ca diminuare a hranei și băuturii sau ca renunțare la acestea, este motivat de evlavia și iubirea față de Dumnezeu. Postim pentru că Îl iubim pe Dumnezeu, Dăruitorul, mai mult decât darurile Lui pe care le consumăm. Ne încredințăm Lui, pentru că El este izvorul vieții noastre.
Viața omului în trup se menține din darurile materiale create de Dumnezeu pentru om, și anume aerul, apa, lumina și roadele pământului, în timp ce viața sufletului se hrănește din iubirea smerită și milostivă a lui Dumnezeu, pe care o simte omul prin rugăciune și prin împărtășirea cu Sfintele Taine ale Bisericii.
Domnul Iisus spune: „Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție.” Adică Tatăl din ceruri vede tainic cum omul credincios care postește și se roagă iubește mai mult pe Dumnezeu, Dăruitorul, decât darurile Sale.
Postul este, așadar, ofrandă de sine sau dăruire de sine a celui care postește, stare spirituală cultivată în mod liber și după puterea fiecăruia. Totodată, postul este și semnul dorinței omului credincios de sfințire a vieții, de eliberare de patima lăcomiei după bunuri materiale limitate și trecătoare, spre a se uni prin rugăciune mai intensă cu Dumnezeu cel nelimitat și netrecător, Izvorul vieții și al bucuriei veșnice.
Cu alte cuvinte, postul susține rugăciunea omului credincios, care consideră relația sa cu Dumnezeu drept centrul, lumina și hrana sufletului său. Din acest motiv, cine postește, dar nu se roagă, nu adună lumină duhovnicească în suflet și nu se sfințește, ci realizează doar un exercițiu biologic și psihologic, motivat igienic sau estetic.
În plus, postul adevărat nu este doar abținere de la bucate de origine animală, ci și înfrânare de la orice fel de lăcomie materială și pofte de stăpânire egoistă asupra altora, înfrânare de la orice gând egoist sau pătimaș, de la cuvânt jignitor, și cultivarea iubirii față de Dumnezeu și de aproapele.
Sfântul Ioan Gură de Aur învață că toate mădularele trupului trebuie să postească prin înfrânare de la priviri păcătoase, cuvinte păcătoase, gesturi și fapte păcătoase. Iată un citat din Omiliile la Postul Mare ale Sfântului Ioan Gură de Aur:
„Nu numai gura ta trebuie să postească, ci și ochii și urechile, picioarele și mâinile și toate membrele trupului tău. Mâinile tale să postească, rămânând curate de averea nedreaptă și de lăcomia câștigului. Picioarele tale trebuie să postească, nemergând la desfătările cele necuvincioase. Ochii trebuie să postească, neuitându-se cu poftă și cu aprindere. Iar postul urechii stă în a nu asculta clevetirile și vorbele rele asupra cuiva. Încă și gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de rușine și de la înjurături sau sudalme.”
Smerenia și bucuria sunt semnele postului adevărat. Postul este o lucrare spirituală bineplăcută lui Dumnezeu când se practică din iubire pentru El. De aceea nu trebuie să postim ca să fim lăudați sau admirați de oameni pentru asprimea și lungimea postului pe care îl practicăm.
În timpul Domnului Iisus Hristos, cei care umblau cu fața omorâtă sau întunecată ori își puneau cenușă pe cap, pentru a atrage atenția oamenilor că postesc, așteptau, de fapt, laudă de la oameni. Însă Domnul Iisus spune: „Tu, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești.”
A unge capul, în tradiția ebraică, înseamnă a arăta că viața este binecuvântare și bucurie primite de la Dumnezeu. A spăla fața înseamnă a avea o atitudine firească de întâlnire și comunicare cu oamenii, față către față, fără a atrage atenția lor printr-o înfățișare posomorâtă sau întunecată, smolită. Pentru unii evrei, smoala și cenușa sugerau postul sau pocăința, dar pentru alții acestea camuflau dorința de a fi observați și lăudați de oameni ca fiind evlavioși.
Prin urmare, postul adevărat trebuie unit cu smerenia și cu bucuria, spre a fi o lucrare interioară, intimă, sufletească, de comuniune personală a omului cu Dumnezeu, Care vede tainic și în tăcere sufletul și faptele omului credincios, jertfelnic, rugător și postitor.
Evanghelia acestei duminici ne arată și motivarea postului. Postim pentru că iubim pe Dumnezeu din ceruri, Dăruitorul vieții veșnice, mai mult decât toate darurile materiale limitate și trecătoare, adică bucatele gustoase, băuturile rafinate și desfătările pătimașe ale simțurilor.
Astfel, postul adevărat produce o schimbare a modului de a fi al omului, și anume o trecere de la lăcomia ori iubirea pătimașă sau posesivă a lucrurilor materiale la iubirea de virtuți sau daruri spirituale, pentru a cultiva mai intens rugăciunea sau comuniunea de iubire a omului cu Dumnezeu cel nematerial, nelimitat și netrecător.
Postul adevărat are ca scop ridicarea omului deasupra averilor materiale sau pământești, pentru a primi bunuri spirituale cerești, pentru a se uni prin rugăciune și împărtășire euharistică mai deasă cu Dumnezeu cel din ceruri, Izvorul vieții și al bucuriei veșnice din Împărăția cerurilor.
În acest sens, Hristos Domnul ne îndeamnă, zicând: „Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia le strică, adică unde lucrurile își pierd valoarea și unde furii sapă și le fură, adică unde nimic nu este sigur sau stabil, ci totul este schimbător și imprevizibil.”
Prin învățătura Sa, Domnul Iisus Hristos cheamă oamenii la o schimbare sau înnoire a vieții, adică la o ridicare a lor din planul vieții pământești materiale în planul vieții cerești sau duhovnicești, zicând: „Adunați-vă comori în cer”, adică sfințenie, dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt. Iar ca o concluzie adaugă: „Unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.”
Când Domnul Iisus Hristos afirmă că există o legătură între comoară și inimă, El îndeamnă oamenii să iubească mai întâi și mai mult darurile duhovnicești ale vieții veșnice decât averile materiale trecătoare.
Este vorba aici de comori spirituale care nu se schimbă, nu se devalorizează și nu se pierd niciodată, ci rămân veșnice. Aceste comori sunt darurile Duhului Sfânt, cultivate de om ca roade ale harului dumnezeiesc în suflet: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea și curăția, după cum ne învață Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni, capitolul 5, versetele 22–23.
Aceste comori duhovnicești trebuie adunate mai ales în perioada Postului Sfintelor Paști, ca lumini ale sufletului și bucurii ale inimii îndreptate spre Înviere.
Dacă inima omului se leagă excesiv sau exclusiv de lucruri pământești limitate și trecătoare, atunci devine sclavă a comorilor materiale limitate și trecătoare. În schimb, dacă inima omului caută daruri cerești netrecătoare, ea dobândește libertatea de a se îmbogăți permanent din iubirea infinită și eternăă a lui Dumnezeu.
Ajuns la această stare, sufletul omului nu mai iubește în mod pătimaș și egoist lucrurile materiale limitate și trecătoare și caută mai întâi lumina, harul și bucuria veșnică a Preasfintei Treimi, cele nelimitate și netrecătoare.
Într-un limbaj poetic și metaforic, Sfântul Cuvios Ilie Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria Neamț, vorbind despre comorile din ceruri, spunea că ele se adună în traista sufletului, întrucât în această lume omul este călător sau pelerin spre patria cerească.
Dar ce adunăm, de fapt, în sufletul nostru nemuritor prin post, rugăciune, priveghere, nevoință, pocăință, milostenie și împărtășirea cu Sfintele Taine? Adunăm în suflet harul divin, adică iubirea smerită și sfințitoare a lui Dumnezeu cel veșnic, adunăm lumina iubirii Lui milostive în inima noastră.
În acest mod, omul duhovnicesc, rugător și postitor, luminat de harul lui Hristos, dobândește gândire și privire smerită sau duhovnicească, folosește cuvinte duhovnicești și săvârșește fapte duhovnicești prin care se aseamănă cu Dumnezeu cel sfânt, smerit și milostiv.
Prin urmare, câtă lumină a harului divin adună omul în sufletul său viețuind pe pământ, atâta comoară de lumină va purta sufletul său nemuritor dincolo de mormânt, adică în lumina cea neînserată a Împărăției cerurilor.
Astfel, sufletul omului credincios se va înălța și va crește în lumina iubirii lui Dumnezeu și a sfinților Săi, fiind ajutat de lumina pe care o are deja adunată în suflet, ca pe o arvună a slavei Învierii lui Hristos.
De aceea Domnul Iisus Hristos spune: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt.”
Când omul adună în suflet lumină din lumina iubirii lui Dumnezeu, atunci Postul Sfintelor Paști devine un urcuș spre lumina Învierii, mai întâi prin primirea luminii învierii sufletului din moartea spirituală cauzată de păcat, iar apoi prin primirea arvunei slavei Învierii lui Hristos.
În timpul Postului Sfintelor Paști, spune Sfântul Vasile cel Mare: „Slăbim trupește, dar ne întărim duhovnicește.” El spune: „Postul întărește pe cel credincios. Cu cât vei împuțina mai mult greutatea trupului, cu atât vei face ca sufletul să strălucească de sănătate duhovnicească; să tăiem plăcerile trupului spre a mări tăria sufletului, pentru ca, biruind prin post patimile, să ne încununăm cu cununile înfrânării.”
Cu alte cuvinte, reducem hrana materială, dar sporim hrana spirituală prin rugăciune, citirea de cărți sfinte, convorbiri duhovnicești, spovedanie și împărtășire euharistică mai deasă.
În timpul Postului Sfintelor Paști, Biserica întreagă practică postul rânduit de Sfinții Părinți ai Bisericii, care au fost ei înșiși mari postitori și înțelepți păstori de suflete pe calea mântuirii. Această postire a tuturor creștinilor ortodocși, cler și popor, este totodată o participare tainică la postul de 40 de zile pe care l-a împlinit Domnul Iisus Hristos în pustie, pentru a ne învăța că nimeni nu poate birui duhurile rele și patimile întunecate egoiste fără a dobândi mai întâi lumina harului divin prin post și rugăciune, prin spovedanie și împărtășire euharistică mai deasă.
Adam a fost izgonit din Rai pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, nu a postit și nu s-a pocăit. Există o legătură duhovnicească între postul Domnului Iisus Hristos în pustie, timp de 40 de zile, și izgonirea sau alungarea lui Adam din Rai.
Postul Sfintelor Paști se referă, în același timp, la greșeala lui Adam cel vechi și la îndreptarea greșelii lui prin Iisus Hristos, Noul Adam. Nu întâmplător, duminica ce precede începutul postului se numește Duminica Izgonirii sau Alungării lui Adam din Rai. Cuvântul ”alungare” e mai românesc decât ”izgonire”, care vine din slavă.
De ce a fost alungat Adam din Rai? Pentru trei mari greșeli: nu a ascultat de Dumnezeu, nu a postit, adică nu s-a înfrânat, și nu s-a pocăit după ce a greșit, ci a dat vina pe femeia dăruită lui de Dumnezeu, iar femeia a dat vina pe șarpe.
De atunci și până astăzi, omul păcătos are tendința de a se scuza pe sine și de a-i acuza pe alții. Din acest motiv, el nu se poate mântui fără pocăință, adică fără recunoașterea cu regret a păcatelor săvârșite și fără a cere iertarea păcatelor săvârșite de el.
Hristos, Noul Adam, ne învață să luptăm cu ispitele. Din postul de 40 de zile al Domnului Iisus Hristos învățăm să ne înfrânăm și să luptăm duhovnicește pentru a birui păcatul ca mod de existență egoist, narcisist și trufaș.
Domnul nostru Iisus Hristos a respins cele trei ispite venite de la diavol în pustie: lăcomia de bunuri materiale, pofta de stăpânire asupra altora și iluzia slavei deșarte, adică supraevaluarea de sine a omului.
În concluzie, Mântuitorul respinge toate ispitele afirmării egoiste a omului care se înstrăinează și se desparte de Dumnezeu prin neascultare și uitare de Dumnezeu. Prin urmare, Domnul Iisus Hristos ne învață că omul se poate mântui numai prin iubire smerită față de Dumnezeu și iubire darnică față de aproapele.
Ascultarea lui Hristos, Noul Adam, vindecă neascultarea lui Adam cel vechi. Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață că Domnul Iisus Hristos, Noul Adam, a acceptat să fie răstignit în ceasul al șaselea din zi, adică la mijlocul zilei, când Și-a întins mâinile pe cruce în semn de smerită ascultare, ca să vindece, să ridice și să mântuiască pe Adam cel vechi, căzut.
Adam cel vechi, la mijlocul zilei, în mijlocul grădinii Raiului, și-a întins cu lăcomie mâinile spre pomul oprit, așa cum se spune în Sinaxar la Duminica Lăsatului sec de brânză, săvârșind păcatul neascultării de Dumnezeu, al lăcomiei de lucruri materiale și al nepocăinței, adică al nerecunoașterii greșelii comise.
Firea lui Adam cel vechi, slăbită de păcat, a fost moștenită de întregul neam omenesc, întrucât fiecare om este înclinat sau predispus spre păcat, imitând astfel pe Adam cel vechi.
Prin urmare, înțelegem că, mai ales în această perioadă a Postului Sfintelor Paști, suntem chemați să îndreptăm comportamentul și atitudinea lui Adam cel vechi din noi: să nu dăm vina pe alții pentru păcatele noastre, să nu acuzăm sau să judecăm pe alți păcătoși, ci să recunoaștem și să plângem propriile noastre păcate, judecându-ne pe noi înșine în Taina pocăinței sau a spovedaniei, pentru a primi iertarea păcatelor și a ne împărtăși de iubirea sfântă, smerită și milostivă a lui Hristos, dăruită nouă în Sfânta Euharistie.
Această iertare a păcatelor prin Taina pocăinței și împărtășirea omului cu Trupul și Sângele lui Hristos Cel răstignit și înviat înseamnă, de fapt, eliberarea omului de un trecut apăsător și întunecat, pentru a trăi o viață nouă în bucuria și lumina iubirii lui Hristos, ca arvună a Învierii, spre slava lui Dumnezeu și mântuirea noastră.
Amin.”
