Preafericitul Părinte Daniel a vorbit duminică, 1 februarie 2026, în Duminica a XXXIII-a după Rusalii (a Vameșului și a Fariseului), despre începutul perioadei Triodului și despre învățătura centrală a parabolei evanghelice: unirea faptei bune cu smerenia, ca drum sigur spre îndreptare și apropiere de Dumnezeu.
În cuvântul său, Patriarhul a arătat că această duminică deschide o etapă intensă din anul bisericesc, cu accent pe rugăciune smerită, pocăință, milostenie și înfrânare, explicând că Triodul este o perioadă de zece săptămâni care pregătește sufletul pentru lumina Sfintelor Paști.
Triodul, timp de pregătire pentru învierea sufletului
Patriarhul Daniel a subliniat că Biserica a rânduit patru duminici pregătitoare înaintea Postului Mare, tocmai pentru ca fiecare credincios să înțeleagă, pas cu pas, ce înseamnă „urcușul duhovnicesc” spre Înviere. În acest timp, accentul cade pe o lucrare lăuntrică mai profundă: spovedanie mai deasă, împărtășire euharistică mai frecventă, întărirea legăturii cu Sfânta Scriptură și o milostenie sporită față de cei aflați în nevoie.
În același context, Preafericirea Sa a explicat și originea denumirii de „Triod”, legată de cartea de cult folosită cu precădere în această perioadă, în care unele canoane sunt alcătuite din trei cântări, spre deosebire de canoanele obișnuite.
Rugăciunea smerită, singura care înalță
Comentând pilda vameșului și a fariseului, Patriarhul a arătat că nu orice rugăciune este primită de Dumnezeu, ci rugăciunea făcută în umilință, cu recunoașterea propriei neputințe și a propriilor greșeli. În opoziție, rugăciunea rostită cu trufie, cu laude de sine și cu disprețuirea altora devine o piedică în apropierea de Dumnezeu.
În acest sens, Patriarhul a atras atenția asupra faptului că fariseul, deși împlinea fapte bune și rânduieli religioase, își transforma mulțumirea către Dumnezeu într-o autosatisfacție, ridicându-se pe sine prin comparație și judecată. În schimb, vameșul nu îndrăznea să-și ridice ochii, ci cerea doar milă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.
„Să imităm virtuțile fariseului și să dorim smerenia vameșului”
Un punct esențial al predicii a fost nuanțarea pe care o aduc cântările Triodului: preferința lui Dumnezeu pentru smerenia vameșului nu înseamnă aprobarea păcatelor lui și nici anularea faptelor bune ale fariseului. De aceea, a arătat Patriarhul, Biserica îndeamnă la o cale echilibrată și mântuitoare:
„Să imităm faptele bune ale fariseului și, în același timp, să cultivăm smerenia vameșului.”
Acest îndemn este formulat explicit și în cântările Utreniei, care cheamă credincioșii să urmeze virtuțile fariseului, dar să respingă trufia, și să primească smerenia vameșului, fără a cădea în „pierzarea în păcate”.
Smerenia deschide ușile milostivirii
Predica Patriarhului Daniel a pus în lumină și un adevăr duhovnicesc fundamental: smerenia este cea care deschide ușile milostivirii dumnezeiești, fiind temelia iertării și a vindecării sufletului. Rugăciunea smerită îl face pe om realist: îl ajută să vadă binele pe care l-a făcut, dar și cât de mult bine ar mai fi putut face cu ajutorul lui Dumnezeu.
În final, îndemnul a fost ca începutul Triodului să devină un „început bun” pentru lucrarea lăuntrică a rugăciunii smerite, pentru pocăință și pentru iubirea milostivă față de ceilalți, întrucât Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de Patriarhul Daniel la 1 februarie 2026, în Duminica a 33-a după Rusalii:
”Astăzi, Biserica noastră prăznuiește Duminica a XXXIII-a după Rusalii, numită și a Vameșului și a Fariseului. În Evanghelia acestei duminici, învățătura principală este aceasta: să unim fapta bună cu smerenia.
Duminica Vameșului și a Fariseului, numită astfel după Evanghelia rânduită a se citi la Sfânta Liturghie, deschide timpul Triodului, o perioadă de zece săptămâni a anului bisericesc, care cuprinde trei săptămâni cu patru duminici pregătitoare, și anume: Duminica Vameșului și a Fariseului, Duminica Fiului Risipitor, Duminica Înfricoșătoarei Judecăți și Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, apoi Postul Sfintelor Paști de șase săptămâni și Săptămâna Sfintelor Pătimiri.
Denumirea acestei perioade provine de la cartea de cult numită Triod, folosită cu precădere în acest interval, care conține unele canoane alcătuite din trei cântări sau trei ode, și nu din nouă, așa cum sunt alcătuite canoanele obișnuite.
Perioada Triodului este un timp de rugăciune smerită mai intensă, de citire sau ascultare mai multă a Sfintei Scripturi, o perioadă de spovedanie și împărtășire euharistică mai deasă, dar și de milostenie sporită arătată celor aflați în nevoi.
Înaintea începerii Postului Mare, Biserica a rânduit patru duminici pregătitoare, pentru a ne învăța că, pentru înnoirea vieții noastre sufletești, pentru învierea sufletului din moartea cauzată de păcat și pentru întâlnirea lui cu Hristos Cel răstignit și înviat, sunt esențiale patru lucrări mari, și anume: rugăciunea smerită, pocăința sinceră, milostenia generoasă și postirea sau înfrânarea.
Așadar, Biserica a rânduit această duminică pregătitoare spre folosul nostru duhovnicesc, ca noi să pornim la drum cunoscând atât scopul și traseul urcușului nostru duhovnicesc prin înviere, cât și mijloacele de pregătire pentru a primi cu bucurie lumina Sfintelor Paști.
Evanghelia acestei duminici este, înainte de toate, un îndemn la rugăciune smerită. Prin pilda pe care ne-o spune Domnul Iisus Hristos, suntem învățați că nu orice rugăciune este primită de Dumnezeu, ci numai rugăciunea smerită, făcută în umilință.
Cu alte cuvinte, rugăciunea care îl înalță pe om este rugăciunea făcută în smerenie, cu recunoașterea propriilor limite și greșeli, iar rugăciunea care îl împiedică pe om să se apropie de Dumnezeu și îi dăunează din punct de vedere spiritual este rugăciunea făcută cu trufie sau aroganță, cu laude de sine și cu disprețuirea altora.
Fariseul se ruga „în sine”, spune Evanghelia, adică în sufletul său și pentru sine. Dar Dumnezeu cunoaște gândurile oamenilor și aude rugăciunea lor, spune Psalmul 93, versetul 9, chiar și atunci când acestea sunt exprimate fără glas sau fără voce sonoră.
Evanghelia de astăzi ne spune că fariseul, care se ruga, stătea drept, iar vameșul, stând departe, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci își bătea pieptul, zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Atât poziția fizică semeață sau trufașă a fariseului, cât și poziția smerită a vameșului dezvăluie stările lor sufletești: orgoliu, aroganță și mulțumire de sine la fariseu, pocăință și smerenie la vameș.
Sfântul Chiril al Alexandriei, în comentariul său la Evanghelia după Luca, îi prezintă pe fariseu și pe vameș astfel: „Fariseul, nebun, este drept și semeț, ridicându-și neliniștit ochii în sus, mărturisind despre sine însuși în chip lăudăros. Celălalt, adică vameșul, se rușinează de viețuirea sa, este înspăimântat de judecata sa, își bate pieptul și își mărturisește greșelile sale. El arată Doctorului boala sa și se roagă să fie miluit”.
Care este rezultatul? Să ascultăm ce spune Judecătorul: „Acest om s-a coborât la casa sa mai îndreptat decât celălalt”, adică decât fariseul, pentru că a fost mai smerit.
Din descrierea pozițiilor fizice și a atitudinii fariseului și a vameșului în timpul rugăciunii, se înțelege că rugăciunea omului nu este numai o lucrare a sufletului, ci o lucrare duhovnicească a sufletului și a trupului împreună.
Urmând pilda vameșului păcătos, dar smerit, în perioada postului creștin-ortodox se fac multe metanii sau închinăciuni, aplecând privirea și trupul spre pământ, ca semn de smerenie și de pocăință, recunoscând astfel că păcatul îl trage pe om spre cele pământești și spre moarte, însă mila sau harul lui Dumnezeu și iertarea Lui îl ridică pe om spre cele cerești, adică spre lumina vieții veșnice.
Din Sfânta Evanghelie se vede că fariseul era un om drept sau moral, dar arogant și trufaș, în timp ce vameșul era un om păcătos, dar smerit.
Prima concluzie pe care o putem trage după ascultarea acestei Evanghelii este aceea că Dumnezeu preferă un păcătos smerit unui drept arogant sau trufaș.
Totuși, cântările Triodului care se referă la Evanghelia acestei duminici lasă să se înțeleagă că preferința lui Dumnezeu pentru smerenia vameșului nu înseamnă aprobarea păcatelor acestuia și nici nesocotirea faptelor bune ale fariseului.
Din acest motiv, Triodul ne îndeamnă să imităm faptele bune ale fariseului și, în același timp, să cultivăm smerenia vameșului. Așadar, Biserica ne îndeamnă deopotrivă la fapte bune și la multă smerenie.
Acest îndemn este clar exprimat în slujba Utreniei din Duminica Vameșului și a Fariseului, în Cântarea a V-a: „Să ne sârguim a urma virtuțile fariseului și a dori smerenia vameșului, urând din amândouă greșelile, adică trufia și pierzarea în păcate”.
Numai smerenia deschide ușile milostivirii dumnezeiești pentru iertarea păcatelor.
Privind cu atenție felul în care se roagă atât fariseul, cât și vameșul, vedem o mare diferență între cei doi. Deși, formal, fariseul îi mulțumește lui Dumnezeu, spunând: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni”, el nu recunoaște că tot ceea ce a săvârșit bun a făcut cu ajutorul lui Dumnezeu, ci Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru a se lăuda pe sine.
Așadar, fariseul narcisist transformă foarte repede mulțumirea adusă lui Dumnezeu într-o mulțumire de sine, într-o felicitare adresată sieși, avându-L pe Dumnezeu drept martor.
Mai mult, în rugăciunea sa, fariseul nu doar se laudă pe sine, ci îi și judecă pe alții. El este narcisist față de sine și justițiar față de ceilalți. Astfel, fariseul se înalță pe sine în fața lui Dumnezeu, înjosindu-i pe ceilalți oameni. El se iubește pe sine în mod pătimaș și îi exclude pe ceilalți din iubirea milostivă a lui Dumnezeu.
Desigur, tot ceea ce spune fariseul în rugăciunea sa, și anume că postește de două ori pe săptămână și dă zeciuială din tot ceea ce câștigă, poate fi adevărat. Dar faptul că se laudă cu trufie pe sine și îi judecă cu dispreț pe alții împiedică rugăciunea lui să devină comunicare și comuniune cu iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru toți oamenii. Prin urmare, deși fariseul era drept sau moral, totuși rugăciunea sa nu a fost plăcută lui Dumnezeu, pentru că el era trufaș sau arogant, adică se supraestima pe sine și îi disprețuia pe alții.
Spre deosebire de fariseu, vameșul, o spune Evanghelia, „departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci își bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!»”. Adică, în rugăciunea sa, vameșul cere doar mila lui Dumnezeu, deoarece numai milostivirea lui Dumnezeu îl poate ridica din păcate și îl poate vindeca de patima lăcomiei de avere.
Atât vameșul, cât și fariseul au trecut pragul ușilor materiale ale templului din Ierusalim ca să se roage; însă numai rugăciunea vameșului a deschis ușile cerești ale iubirii milostive ale lui Dumnezeu, pentru că rugăciunea sa era rugăciune smerită.
În societatea iudaică veche, din timpul Domnului Iisus Hristos, fariseii reprezentau o clasă de elită, în timp ce vameșii erau considerați oameni fără caracter sau păcătoși și erau disprețuiți. De ce? În primul rând, pentru că vameșii se aflau în slujba stăpânirii romane, iar în al doilea rând, pentru că, după ce au obținut dreptul de a colecta impozitele de la populație, luau de la oameni mai mult decât le permitea legea, devenind răpitori, adică peste măsură de lacomi și nedrepți față de semeni.
Totuși, într-un context în care fariseii se bucurau în societate de o apreciere deosebită, iar vameșii suportau un dispreț general, Domnul Iisus Hristos rostește această pildă tocmai pentru a arăta că, dacă un om păcătos, chiar și cel mai disprețuit din comunitatea în care trăiește, își recunoaște păcatele și regretă în mod sincer și smerit faptele sale rele săvârșite de el, se poate îndrepta sau mântui.
Însă, fără smerenie, nimeni nu poate dobândi mântuirea, nici chiar cel ce pretinde că este un om drept sau virtuos. Smerenia îl face pe om sincer și recunoscător, pentru că, în starea de smerenie, omul vede nu doar binele pe care l-a săvârșit până la un moment dat, ci vede și pe Cel ce îl ajută să facă binele, adică pe Dumnezeu, Cel ce spune: „Fără Mine nu puteți face nimic”, adică nimic bun.
Nicio clipă nu trebuie să uităm că tot binele pe care îl săvârșim cu gândul, cu vorba sau cu fapta îl săvârșim prin harul și cu ajutorul lui Dumnezeu.
De aceea, în rugăciunea adevărată, credinciosul Îl preamărește mai întâi pe Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El, Îi mulțumește cu smerenie lui Dumnezeu pentru darul vieții și pentru ajutorul primit de la El în săvârșirea faptelor bune, iar apoi cere ajutor pentru restul vieții, pentru prezent și viitor.
De asemenea, numai rugăciunea săvârșită în smerenie ne ajută să fim cu adevărat realiști, pentru că, în rugăciunea smerită, vedem nu numai ceea ce am realizat bine, ci și cât de mult bine mai puteam face, dacă am fi cerut mai mult ajutorul Domnului. Oricâte fapte bune am săvârșit, trebuie să recunoaștem că întotdeauna este loc de a lucra mai mult și mai bine.
Rugăciunea smerită este mântuitoare și sfințitoare, deoarece ea umple pe om de harul sau prezența lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama spune că rugăciunea adevărată este însăși prezența lucrătoare a slavei lui Dumnezeu în omul care se roagă.
Când omul se smerește, adică se golește de sinele egoist, atunci se umple de prezența smerită, iubitoare și sfințitoare a lui Dumnezeu. Când însă omul este plin de sine, în el nu mai este loc pentru prezența iubitoare și smerită a lui Dumnezeu și pentru iubirea față de alți oameni.
De aceea, Evanghelia acestei duminici ne învață că „oricine se înalță pe sine se va smeri”. Sau, mai precis, o traducere mai corectă este: „oricine se înalță pe sine va fi smerit”, adică omul mândru sau arogant va fi umilit, va cădea, va decădea și se va diminua spiritual.
Uneori omul arogant poate fi smerit, umilit sau înjosit chiar de către alți oameni aroganți care îl înfruntă și îl pedepsesc tocmai din cauza conflictului între orgolii diferite. Alteori, umilirea sau decăderea vine din eșec, înfrângere, pagubă sau boală.
În general, cine se iubește pe sine în mod pătimaș, narcisist și exclusivist nu-L poate iubi cu adevărat nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele său. Foarte adesea, omul drept, dar arogant, devine aspru judecător al altora, incapabil să respecte și să prețuiască sincer pe altcineva decât pe sine și, cu atât mai puțin, capabil să se roage pentru cineva diferit de el.
Însă, omul smerit, prin rugăciunea sinceră și stăruitoare, se luminează, eliberându-se de iubirea egoistă de sine, iar sufletul său se umple de iubirea sau harul lui Dumnezeu, Cel milostiv și smerit.
De aceea, Domnul Iisus Hristos spune: „Cel ce se smerește pe sine se va înălța”. Sau, mai precis: „cel ce se smerește pe sine va fi înălțat”, adică omul care se smerește pe sine va fi înălțat în iubirea sfântă, smerită și milostivă a lui Dumnezeu și în prețuirea oamenilor smeriți și milostivi.
Evanghelia Duminicii Vameșului și a Fariseului este un îndreptar de rugăciune, deoarece ne arată că numai rugăciunea smerită este temelia vieții și a creșterii spirituale a omului, cale de înaintare spre Hristos Cel răstignit și înviat. Numai rugăciunea smerită vindecă sufletul de rănile patimilor egoiste și ale faptelor rele.
În acest sens, Sfântul Grigorie Palama spune: „Smerenia este asemenea unui nor. Ia chip prin pocăință și face să izvorască din ochi un val de lacrimi. Ea face vrednici pe cei nevrednici și aduce la Dumnezeu și unește cu El pe cei ce sunt îndreptați prin har, ca urmare a voinței lor drepte”.
Rugăciunea smerită luminează și lărgește sufletul omului pentru a primi în el harul lui Dumnezeu și pentru a iubi pe aproapele său. Omul cu adevărat smerit nu se roagă numai pentru sine, ci și pentru alții: pentru membrii familiei sale, pentru toți cei din comunitatea în care trăiește, pentru Biserica întreagă și pentru toți oamenii suferinzi și necăjiți din lumea întreagă, dar mai ales „pentru tot sufletul creștinesc necăjit și întristat, care are trebuință de mila și ajutorul lui Dumnezeu”, cum se spune într-una din rugăciunile Bisericii noastre, la Litie, în rugăciunea a treia.
Rugăciunea smerită este, așadar, temelia iubirii duhovnicești adevărate. Nimeni nu poate iubi cu adevărat pe aproapele, dacă iubirea sa este egoistă și arogantă, disprețuitoare și acuzatoare a altora, deoarece adevărata iubire este milostivă, „binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește”, după cum explică Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni, capitolul 13, versetul 4.
Sfânta Evanghelie din prima duminică a Triodului, a Vameșului și a Fariseului, ne arată că treapta de bază a urcușului duhovnicesc spre înviere este rugăciunea smerită.
Duminica a doua, a Fiului Risipitor, ne arată că a doua treaptă sau condiție a învierii sufletului din moartea cauzată de păcat este pocăința sinceră, adică hotărârea de a ne părăsi trecutul păcătos și întunecat, pentru a începe o viață nouă, trăită în lumina harului dumnezeiesc, după voia lui Dumnezeu.
Apoi, Duminica a treia, a Înfricoșătoarei Judecăți, ne arată treapta a treia duhovnicească a urcușului spre înviere, și anume milostenia sau ajutorarea celor aflați în nevoi.
După aceste trei duminici urmează Duminica a patra, a Izgonirii lui Adam din Rai, pentru trei motive: primul, Adam nu a arătat ascultare smerită față de Dumnezeu; al doilea, nu a postit, adică nu s-a înfrânat; al treilea, nu s-a pocăit, adică nu a cerut iertare lui Dumnezeu după ce a păcătuit, ci a dat vina pe femeie, iar femeia pe șarpe.
La Vecernia acestei duminici, a patra, se cere iertare tuturor celor prezenți în biserică, iar luni începe Postul Sfintelor Paști.
Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu ca această primă duminică a perioadei Triodului să fie un început bun pentru rugăciunea smerită, care cuprinde în ea și rugăciunea pentru toți oamenii, deoarece Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină spre slava Preasfintei Treimi și bucuria tuturor! Amin!”


