În Duminica a patra din Postul Sfintelor Paști, numită și „a Sfântului Ioan Scărarul”, Patriarhul Daniel a rostit un amplu cuvânt de învățătură la finalul Sfintei Liturghii săvârșite în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reședința Patriarhală, evidențiind puterea credinței, a rugăciunii și a postului în vindecarea omului.
Trei lucrări vindecătoare ale lui Hristos
Patriarhul Daniel a explicat că Evanghelia duminicii (Marcu 9, 17–32) arată trei lucrări vindecătoare săvârșite de Mântuitorul:
„Evanghelia de astăzi ne descoperă trei lucrări vindecătoare săvârșite de Domnul Iisus Hristos: nu doar asupra copilului, ci și asupra tatălui său și a ucenicilor. În primul rând, Mântuitorul a întărit credința slabă a tatălui copilului bolnav. În al doilea rând, a vindecat copilul, eliberându-l de duhul mut și surd care îl chinuia. În al treilea rând, i-a învățat pe ucenicii Săi că rugăciunea și postul sunt necesare pentru a putea alunga pe diavolii muți și surzi”, a spus Patriarhul Daniel.
Mustrarea care nu anulează iubirea
Referindu-se la reacția Mântuitorului față de necredința celor prezenți, Patriarhul a subliniat că mustrarea nu exclude iubirea:
„Deci, chiar și atunci când mustra pe oamenii slabi în credință, Iisus rămânea totuși în stare de iubire față de oamenii aflați în suferință. Cu alte cuvinte, mustrarea Lui nu înseamnă diminuarea milostivirii Sale față de omul care suferă”, a arătat Patriarhul Daniel.
În dialogul dintre Hristos și tatăl copilului, se vede lupta dintre credință și îndoială, culminând cu mărturisirea smerită:
„Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”, a spus tatăl copilului, potrivit Evangheliei explicate de Patriarhul Daniel.
Pocăința smerită aduce vindecarea
Patriarhul Daniel a explicat sensul duhovnicesc al acestei mărturisiri, citându-l pe Augustin de Hipona:
„«Cred, Doamne» înseamnă credință, iar «ajută necredinței mele» înseamnă credință nedeplină”, a spus Patriarhul Daniel, evocând tâlcuirea Fericitului Augustin.
În continuare, Patriarhul a arătat că smerenia tatălui a fost decisivă pentru vindecare:
„Din smerenie a spus el «necredință». El avea o credință, dar era slabă, nedeplină, amestecată cu îndoială”, a explicat Patriarhul Daniel.
Rugăciunea și postul, putere împotriva răului
Un punct central al predicii a fost învățătura despre rugăciune și post:
„Nu este suficient ca ucenicii să poruncească verbal demonilor să iasă afară din omul pe care îl stăpânesc, ci trebuie ca ei să se afle în stare de rugăciune și post”, a subliniat Patriarhul Daniel.
Patriarhul a insistat asupra faptului că demonii nu se tem de cuvinte, ci de viața duhovnicească autentică:
„Demonii se tem doar de rugăciunea smerită și milostivă, de rugăciunea fierbinte unită cu postul”, a spus Patriarhul Daniel.
Mesajul central al predicii a fost sintetizat în cuvintele:
„Când omul postește, el se smerește, iar cu cât se smerește mai mult, cu atât rugăciunea sa devine mai fierbinte, mai puternică. Astfel, prin rugăciune smerită unită cu postul, omul se golește de iubirea de sine sau de egoism și se umple de iubirea smerită, vindecătoare și sfințitoare a lui Hristos”, a evidențiat Patriarhul Daniel.
Modelul Sfântului Ioan Scărarul
În final, Patriarhul Daniel a arătat că această Evanghelie este rânduită în această duminică în legătură cu pomenirea Ioan Scărarul, mare dascăl al rugăciunii și al postului:
„Rugăciunea și postul sunt calea prin care omul se curățește de patimi și se umple de Duhul Sfânt”, a subliniat Patriarhul Daniel.
Prin urmare, credincioșii sunt chemați să unească rugăciunea cu postul, pentru a dobândi vindecare sufletească și întărire în credință, urmând exemplul Sfântului Ioan Scărarul și învățătura Evangheliei.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris integral predica rostită de Patriarhul Daniel în Duminica a 4-a din Postul Sfintelor Paşti, numită și „a Sfântului Ioan Scărarul”, la finalul Sfintei Liturghii săvârșite în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reședința Patriarhală:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Astăzi, Biserica noastră sărbătorește Duminica a IV-a din Postul Mare, numită și Duminica Sfântului Ioan Scărarul.
În esență, Evanghelia acestei duminici ne arată că Hristos vindecă pe oameni de îndoială, de boală și de nepricepere duhovnicească. Evanghelia de la Marcu, capitolul 9, versetele 17–32, ne arată felul în care Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat un copil posedat de duh mut și surd.
Evanghelia de astăzi ne descoperă trei lucrări vindecătoare săvârșite de Domnul Iisus Hristos: nu doar asupra copilului, ci și asupra tatălui său și a ucenicilor.
În primul rând, Mântuitorul a întărit credința slabă a tatălui copilului bolnav. În al doilea rând, a vindecat copilul, eliberându-l de duhul mut și surd care îl chinuia. În al treilea rând, i-a învățat pe ucenicii Săi că rugăciunea și postul sunt necesare pentru a putea alunga pe diavolii muți și surzi.
Evanghelia vindecării demonizatului a fost rânduită de Biserică pentru a fi citită în această duminică tocmai pentru că se face pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, mare dascăl al rugăciunii, al postului și al pocăinței.
Evanghelia acestei duminici evidențiază, pe de o parte, suferința profundă a copilului chinuit de demoni, iar pe de altă parte, credința slabă a tatălui. Multă suferință și puțină credință.
De aceea, Domnul Iisus Hristos, după ce a auzit pe tatăl copilului spunând: „Am zis ucenicilor Tăi să alunge duhul, dar nu au putut”, Se tulbură, cunoscând cauza nevindecării. Totuși, nu adaugă la suferința acestuia o mustrare directă.
Pentru că tatăl făcea parte din poporul evreu, în care unii credeau că Iisus este Mesia, iar alții se îndoiau, Domnul Iisus a zis către toți cei slabi în credință: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda?”
Prin această mustrare, Domnul Iisus Hristos arată că demonii au putere asupra oamenilor atunci când credința este slabă în popor. Cu cât slăbește mai mult credința, cu atât duhurile rele au mai multă putere asupra oamenilor, făcându-i să cârtească, să se răzvrătească sau să învinuiască pe Dumnezeu, mai ales când trece prin suferințe un copil nevinovat.
Adesea, cel slab în credință, când suferă, se revoltă sau Îl învinuiește pe Dumnezeu pentru suferința lui, în loc să se smerească, să se apropie de Dumnezeu și să-I ceară ajutorul pentru a se elibera de suferință.
Înțelegând cât de cumplită era suferința copilului, Domnul nostru Iisus Hristos a zis celor prezenți: „Aduceți-l la Mine.”
Deci, chiar și atunci când mustra pe oamenii slabi în credință, Iisus rămânea totuși în stare de iubire față de oamenii aflați în suferință. Cu alte cuvinte, mustrarea Lui nu înseamnă diminuarea milostivirii Sale față de omul care suferă. Iar după ce l-au adus pe copilul chinuit de duhul mut și surd mai aproape de Iisus, El a întrebat pe tatăl copilului de cât timp i se întâmplă copilului această suferință.
Atunci, tatăl copilului a răspuns: din pruncie, deci de multă vreme. După ce a fost întrebat despre timpul suferinței copilului său, tatăl i-a cerut ajutorul lui Iisus, zicând: „Dar dacă poți să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi.” Acest „dacă poți face ceva” exprimă o credință slabă, amestecată cu îndoială, deoarece tatăl copilului a văzut că ucenicii lui Iisus nu l-au putut vindeca pe copilul său.
Îndată, mustrător și totuși încurajator, Iisus i-a răspuns tatălui îndurerat: „Dacă poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.” În acel moment, tatăl copilului a simțit mustrarea Domnului Iisus Hristos în mod direct, pentru că ea a fost adresată lui personal, nu în general mulțimii prezente acolo. Imediat, tatăl copilului bolnav și-a recunoscut vina sufletului său, adică slaba lui credință, și a zis cu lacrimi în ochi: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”
Prin acest răspuns, tatăl copilului bolnav s-a pocăit cu lacrimi în ochi pentru credința lui slabă și cu multă smerenie proprie căinței sale, care a zis: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” Văzând pocăința smerită a tatălui, Domnul Iisus a vindecat pe fiul lui bolnav.
Aici avem o explicație a acestor cuvinte din partea Fericitului Augustin, și anume, cităm: „Cred, Doamne” înseamnă credință, „ajută necredinței mele” înseamnă credință nedeplină, spune Fericitul Augustin.
Din smerenie a spus el „necredință”. El avea o credință, dar era slabă, nedeplină, amestecată cu îndoială.
În prima parte a cuvintelor sale, rostite cu lacrimi în ochi, „Cred, Doamne”, tatăl copilului bolnav arată că s-a întărit în credință, iar în partea a doua, „ajută necredinței mele”, el arată că s-a întărit în smerenie, recunoscând că la început nu avea credință suficient de tare pentru a dobândi vindecarea fiului său.
Vedem în cuvintele tatălui întristat două atitudini complementare din punct de vedere duhovnicesc. Mai întâi, lacrimile lui arată starea lui de căință, pentru că avea puțină credință sau o credință amestecată cu îndoială, iar cuvintele „Cred, Doamne” arată dorința lui de a-și întări credința. Însă cuvintele lui „ajută necredinței mele” confirmă, încă o dată, pocăința unită cu smerenia lui.
Tatăl copilului nu a zis: „ajută credinței mele puține”, și, din smerenie, a numit puțina lui credință chiar necredință. Îndată, după ce l-a îndreptat duhovnicește pe tatăl întristat, întâlnindu-l în credință, Domnul Iisus i-a vindecat copilul, poruncind demonului care îl chinuia pe copil: „Ieși din el și să nu mai intri în el!” În clipa aceea, demonul l-a zguduit puternic pe copil și l-a aruncat la pământ, iar copilul zăcea la pământ, încât unii credeau că murise.
Însă Domnul Iisus l-a luat pe copil de mână, l-a ridicat în picioare și l-a dăruit tatălui său. Copilul a fost vindecat pentru totdeauna. Vindecarea lui a fost darul iubirii milostive a lui Hristos, Doctorul desăvârșit al sufletelor și al trupurilor, pentru că El este Izvorul vieții și al mântuirii oamenilor.
Tatăl compătimitor al fiului robit de un duh rău devine glasul suferinței acestuia. Domnul Iisus Hristos a împlinit dorința tatălui îndurerat, care nu a zis „ajută pe copilul meu” sau „fie-Ți milă de el”, ci a zis: „ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi.” Deși suferea numai copilul, întreaga suferință a copilului era împărtășită și de tatăl său.
Copilul era bolnav, iar tatăl i-a devenit glasul suferinței, al celui care era chinuit de un duh mut și surd. De fapt, tocmai pentru că era stăpânit de un duh mut și surd, copilul nici nu putea să articuleze vreun cuvânt, să-și exprime suferința. În final, văzând rugăciunea stăruitoare, credința întărită și smerenia profundă a tatălui copilului, Domnul Iisus a poruncit duhului necurat să iasă din acel copil și să nu mai intre în el niciodată.
Abia acum copilul redevine pe deplin copilul tatălui său, adică sănătos și liber, deoarece Domnul Iisus i-a dăruit sănătatea și libertatea. Cât timp copilul era bolnav sau posedat de duhul necurat, acest duh rău îl chinuia pe copil. Însă, Domnul nostru Iisus Hristos are milă atât de tatăl copilului, care se pocăiește, recunoscându-și slaba lui credință, cât și de copilul pe care îl eliberează de duhul mut și surd care îl chinuia. Astfel, toți cei prezenți au văzut iubirea milostivă și vindecătoare a Domnului Iisus Hristos.
Domnul Iisus Hristos descoperă ucenicilor Săi știința eliberării oamenilor de puterea duhurilor rele. Evanghelia ne spune că, după ce Iisus a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat: „Pentru ce noi n-am putut să-l alungăm, să-l izgonim pe demon?” Atunci Domnul Iisus, Învățătorul și Doctorul sufletelor și al trupurilor, le-a descoperit ucenicilor Săi ceea ce ei nu cunoșteau, și anume că există un neam de diavoli care nu iese din om decât cu rugăciune și cu post.
Ucenicii lui Iisus primiseră de la Domnul Iisus puterea de a alunga duhurile necurate și de a vindeca orice boală și orice neputință în popor, după cum ne arată Evanghelia după Matei, capitolul 10, versetul 1. Dar nu înțelegeau de ce această putere dată lor nu a devenit lucrătoare. În cazul de față, unii Sfinți Părinți care au comentat această Evanghelie spun că ei se temeau că au pierdut harul, puterea de a alunga demonii. Din acest motiv, Domnul Iisus îi vindecă pe ucenicii Săi de nepriceperea lor duhovnicească privind alungarea duhului mut și surd. Și anume, Domnul Iisus le spune că nu este suficient ca ucenicii să poruncească verbal demonilor să iasă afară din omul pe care îl stăpânesc, ci trebuie ca ei să se afle în stare de rugăciune și post. Adică trebuie să fie plini de Duhul Sfânt, ca să poată alunga duhurile rele sau necurate din oamenii chinuiți de acestea. Iar prezența lucrătoare a Duhului Sfânt vine în om prin rugăciune stăruitoare și prin post.
Când omul postește, el se smerește, iar cu cât se smerește mai mult, cu atât rugăciunea sa devine mai fierbinte, mai puternică. Astfel, prin rugăciune smerită unită cu postul, omul se golește de iubirea de sine sau de egoism și se umple de iubirea smerită, vindecătoare și sfințitoare a lui Hristos. Sfinții Părinți spun că această alungare a demonilor nu se poate face doar prin cuvânt, ci prin puterea Duhului Sfânt, Care alungă duhurile necurate. Duhul cel bun, Duhul Sfânt, alungă duhurile rele. De aceea, spunea scriitorul Tertulian, trecut la Domnul în anul 240, postul este armă aleasă pentru a lupta împotriva celor mai groaznici demoni. Oare trebuie să ne mirăm dacă alungarea duhului răutății necesită sălășluirea Duhului Sfânt în om? Nu! Adică nu ne mirăm că Duhul Sfânt alungă pe demoni, ci înțelegem că este necesar ca omul care se roagă să fie întărit prin rugăciune și post, ca să se sălășluiască Duhul Sfânt în el și astfel să poată alunga duhurile cele necurate.
Ucenicii învață, așadar, de la Învățătorul lor, Iisus Hristos, că nu este suficient să poruncească demonilor să iasă din copil, ci trebuie să fie în stare de comuniune vie cu Dumnezeu prin rugăciune și prin post. De ce? Pentru că demonii, fiind răi și mândri, nu se tem nici de cuvinte furioase, nici de cuvinte aspre sau poruncitoare, ci se tem doar de rugăciunea smerită și milostivă, de rugăciunea fierbinte unită cu postul.
În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune, cităm: „Cel care postește este ușor și înaripat, se roagă cu mintea trează, postul stinge poftele cele rele, pogoară mila lui Dumnezeu, smerește sufletul îngâmfat.” Deci starea de post este o stare de smerenie și o stare de rugăciune înaripată, fierbinte, puternică. Aceasta este recomandată de Mântuitorul ca metodă de alungare a diavolului mut și surd.
Demonii se tem doar de prezența Duhului Sfânt în om, deoarece numai Duhul Cel Sfânt și Bun poate alunga duhurile necurate și rele din oamenii posedați de acestea. Astfel, Domnul Iisus îi învață pe ucenicii Săi și pe noi cât de necesară, vie și puternică, eliberatoare de patimi și duhuri necurate, de boală și neputință este rugăciunea unită cu postul.
În acest sens, Biserica a rânduit ca această parte din Evanghelia după Sfântul Marcu să fie citită în perioada Postului Mare, deoarece acesta este în mod deosebit timp de rugăciune fierbinte și de postire multă, pentru a întări pe creștini în credință și a lupta împotriva păcatului, a patimilor egoiste și a duhurilor rele.
În duminica aceasta, în concluzie, constatăm că Evanghelia citită este Evanghelia vindecării și a speranței omului prin credință tare și prin rugăciune stăruitoare însoțită de post.
În Duminica a patra din Sfântul și Marele Post al Paștilor se face, în mod deosebit, pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, deși mai este pomenit și în 30 martie. Acesta a trăit 70 de ani, între anii 579–649, fiind egumen între anii 639–649 într-o mănăstire din părțile muntelui Sinai, deși era originar din Palestina.
Sfântul Ioan Scărarul, numit pentru știința sa multă și Ioan Scolasticul, adică cel învățat, cel școlit, și Ioan Sinaitul, fiind viețuitor lângă Muntele Sinai, a fost dascăl al rugăciunii, al postului și al pocăinței, dar și al virtuților duhovnicești. În cartea sa numită Scara virtuților sau Scara Paradisului, el arată cum trebuie să ne eliberăm de patimi și să dobândim virtuțile. De aici numele lui de Ioan Scărarul, care a întrecut pe celelalte două nume, Ioan Scolasticul și Ioan Sinaitul.
Smerenia și iubirea sunt virtuțile cele mai mari pe care le descrie el în cartea Scara virtuților. Sfântul Ioan Scărarul, ca dascăl al virtuților dobândite prin căință puternică, prin rugăciune și post, este un dascăl al întregii creștinătăți. Scara virtuților, sau pe scurt Scara, a fost citită ca un manual de viață duhovnicească secole de-a rândul în mănăstiri. Și astăzi, în multe mănăstiri, această carte este citită mai ales în perioada Postului Mare.
În cuvinte simple, dar cu un conținut foarte adânc, Sfântul Ioan Scărarul descrie lupta duhovnicească din minte, din inimă și din trupul celui care se străduiește să urce duhovnicește spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor dumnezeiești, prin curățirea de patimi și cultivarea virtuților sau a sfințeniei. Sfântul Ioan Scărarul este numit în cântările Duminicii a patra din Postul Paștilor ca fiind el însuși scară a virtuților, lauda monahilor, luminător strălucind lumii prin minuni, sfeșnic al înfrânării, lumină a nepătimirii și fiu al zilei.
Rugăciunea, postul și pocăința, cu toate metaniile, lacrimile și nevoințele ei duhovnicești, despre care se vorbește în Scara Sfântului Ioan, au ca scop curățirea omului de patimi și creșterea lui în virtuți, în iubire smerită față de Dumnezeu și față de oameni. Aceste virtuți sunt adunate în suflet ca flori de lumină, pentru a le oferi Domnului Iisus Hristos în lumina sărbătorii Sfintelor Paști.
Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii și al pocăinței, este nu numai lăudat în cântările Utreniei acestei duminici, ci este și invocat să se roage pentru noi. Prin urmare, el este pentru noi nu numai un model sau o icoană duhovnicească, ci și un rugător pentru noi.
De aceea, noi ne rugăm Sfântului Ioan Scărarul să ne ajute să ne vindecăm de patimile egoiste și să dobândim virtutea iubirii smerite și milostive, spre slava Preasfintei Treimi și mântuirea noastră. Amin.”
