Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a subliniat, în predica rostită în Duminica după Botezul Domnului, 11 ianuarie, în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reședinței Patriarhale, că pocăința autentică nu poate fi transformată în motiv de autoelogiere, pentru că își pierde puterea duhovnicească atunci când devine „exercițiu de imagine publică”.
„Nu ne lăudăm public că suntem pocăiți. Niciodată pocăința nu trebuie să fie prilej de laudă de sine pentru cel ce se pocăiește. Dacă ne lăudăm cu pocăința, ea își pierde valoarea”, a spus Patriarhul României, explicând că adevărata lucrare a întoarcerii către Dumnezeu se păstrează în smerenie și discreție, ca „lucrare tainică, intimă”, rodită în timp prin înnoirea vieții.
Lumina Evangheliei și începutul propovăduirii
Pornind de la Evanghelia Duminicii după Botezul Domnului, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat că această zi liturgică marchează începutul propovăduirii Mântuitorului, după întemnițarea Sfântului Ioan Botezătorul și retragerea lui Iisus în Galileea. Patriarhul a evidențiat semnificația duhovnicească a cuvintelor profetice despre „lumina mare” văzută de poporul care stătea în întuneric, arătând că această lumină nu este una fizică, ci „plinătatea descoperirii lui Dumnezeu” în Hristos.
În acest context, Patriarhul a explicat că „Lumina Vieții Veșnice” este Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat, Cel prin Care toate s-au făcut, iar venirea Sa în mijlocul oamenilor aduce sens deplin întregii creații, atât celei văzute, cât și celei nevăzute, a puterilor îngerești.
Arătarea Sfintei Treimi și scopul lucrării mântuitoare
Un punct central al predicii a fost legătura dintre Botezul Domnului în Iordan și începutul vestirii Împărăției cerurilor. Patriarhul Daniel a arătat că la Botez „întreaga Sfântă Treime S-a arătat”, iar „în centrul iubirii Preasfintei Treimi era firea omenească” asumată de Fiul, pentru vindecarea de păcat și moarte, luminarea și sfințirea omului și dăruirea vieții veșnice.
Totodată, Preafericitul Părinte a evidențiat că această arătare a Sfintei Treimi la începutul activității publice a Mântuitorului anticipează porunca misionară de la finalul vieții pământești: botezarea tuturor neamurilor „în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, ca intrare în harul și iubirea Împărăției.
Pocăința, „botezul lacrimilor” și discreția vieții duhovnicești
Comentând cuvintele Mântuitorului: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor”, Patriarhul României a subliniat că pocăința nu se reduce la un regret emoțional, ci presupune schimbarea minții și a vieții: „o schimbare a modului de a gândi, de a vorbi și de a viețui”. În același sens, a amintit învățătura Sfântului Ioan Damaschin, potrivit căreia pocăința este întoarcerea „de la diavol la Dumnezeu”, ca trecere de la o viață păcătoasă la una virtuoasă.
Patriarhul Daniel a arătat că Botezul se săvârșește o singură dată, dar se reînnoiește prin pocăință și spovedanie, numite și „botezul lacrimilor”, prin care omul se curățește de păcatele săvârșite după Botez și își reface comuniunea cu Dumnezeu.
În finalul reflecției despre pocăință, Patriarhul a insistat asupra faptului că ea nu trebuie expusă ostentativ: pocăința adevărată este „o lucrare tainică” și „nu trebuie să fie prilej de laudă de sine”, deoarece, atunci când este afișată public ca meritorie, își pierde rodirea duhovnicească.
Sfințenia ca rod al „Sfintei Luminări”
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat și legătura dintre Botez, numit și „Sfânta Luminare”, și înaintarea duhovnicească spre sfințenie. Lumina harului primită la Botez este „o sămânță” care trebuie cultivată prin osteneli duhovnicești, iar sfinții sunt cei care, până la sfârșitul vieții, au dezvoltat „programul” acestei luminări treptate, devenind mărturie vie a lucrării lui Dumnezeu în om.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în Duminica după Botezul Domnului, 11 ianuarie, în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reședinței Patriarhale:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Astăzi Biserica noastră prăznuiește Duminica după Botezul Domnului. Și anume, Evanghelia ne arată că este începutul propovăduirii Domnului Iisus Hristos. Și, în concluzie, Evanghelia de astăzi ne spune că Domnul Iisus Hristos este Lumina Vieții Veșnice.
„În vremea aceea, auzind că loan a fost întemnițat, Iisus a plecat în Galileea. Și, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon și Neftali, ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin Isaia prorocul, care zice: «Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit». De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: «Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor.»”
Duminica aceasta este numită Duminica după Botezul Domnului și are ca temă principală începutul propovăduirii Domnului Iisus Hristos. Ea ne arată că Domnul Iisus Hristos este lumina vieții veșnice. Evanghelia Duminicii după Botezul Domnului are bogate semnificații duhovnicești pentru viața Bisericii și pentru înțelegerea credinței creștine, ca pregustare a vieții din Împărăția cerurilor.
În Duminica după Botezul Domnului vedem legătura dintre lumina Botezului Domnului Iisus Hristos în Iordan, prin arătarea Sfintei Treimi, și lumina Evangheliei Sale, prin chemarea la pocăință și vestirea Împărăției cerurilor.
Arătarea Preasfintei Treimi după Botezul Domnului Iisus Hristos în Iordan ne arată că omul este centrul atenției și al iubirii Preasfintei Treimi. Cuvintele troparului: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat” înseamnă că întreaga Sfântă Treime S-a arătat la Botezul lui Iisus în Iordan, iar în centrul iubirii Preasfintei Treimi era firea omenească pe care a luat-o Dumnezeu Fiul, ca să o vindece de păcat și de moarte, să o lumineze, să o sfințească și să o îndumnezeiască, aducând-o la asemănarea cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt și dăruindu-i viață veșnică.
Descoperirea sau arătarea Preasfintei Treimi în timpul Botezului Domnului Iisus Hristos în Iordan, la începutul activității Sale publice, ne arată și scopul lucrării mântuitoare a Domnului Iisus, deoarece, la sfârșitul vieții Sale pământești, după Învierea Sa din morți și înainte de Înălțarea Sa la cer, Domnul Iisus trimite pe ucenicii Săi să boteze toate neamurile în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Așadar, la Botezul Domnului Iisus Hristos în Iordan s-a arătat Preasfânta Treime, având în centrul iubirii Sale firea omenească a Fiului veșnic al lui Dumnezeu, pentru ca apoi fiecare om să poată primi botezul în harul, lumina și iubirea Preasfintei Treimi, spre a trăi veșnic în Împărăția Cerului.
Lumina cea mare care se arată poporului ce locuia sau zăcea sau se afla în întuneric este plinătatea revelației lui Dumnezeu în Iisus Hristos.
Evanghelia acestei duminici ne arată că, după ce Sfântul Ioan Botezătorul a fost întemnițat de regele Irod Antipa, Iisus S-a retras în Galileea și, părăsind orașul Nazaret, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare. În acest oraș locuiau, alături de evrei, și mulți străini, oameni de neamuri și credințe diferite, îndeosebi greci și romani.
Evanghelia ne spune că Iisus a plecat de la Nazaret la Capernaum, sau S-a retras de la Nazaret la Capernaum, în pământul lui Zabulon și Neftali, lângă Marea Galileii, pentru a împlini un plan al lui Dumnezeu, pe care prorocul Isaia îl binevestește astfel: „Pământul Zabulonului și ținutul lui Neftali; în vremurile cele de pe urmă el va acoperi de slavă calea mării, celălalt țărm al Iordanului, Galileea neamurilor. Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare și voi, cei ce locuiți în latura umbrei morții, lumină va străluci peste voi.”
Aici trebuie să reamintim că populația din ținutul Zabulonului și al lui Neftali a fost o populație evreiască și aceste teritorii aparțineau lui Israel, însă o parte dintre locuitorii acestor ținuturi au fost duși mai înaintea celorlalți evrei în robia babilonică de către asirobabilonieni. Deci ei au fost printre locuitorii care au mers în Babilonia, așa după cum ne spune și Cartea a doua a Regilor.
Unii dintre ei, când s-au întors înapoi, aveau un comportament diferit, iar în locul celor plecați au venit apoi greci și romani și s-au stabilit în părțile respective. Zona respectivă a fost numită, de profet, Galileea neamurilor, adică a etniilor diferite.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Iisus S-a retras din Nazaret din cauza ostilității locuitorilor acestui oraș față de Iisus și, cităm: ”Ca să ne învețe pe noi să nu mergem în întâmpinarea încercărilor, ci să fugim de ele, să le evităm.”
Iar Sfântul Chiril al Alexandriei spune că, întrucât evreii din Nazaret nu au recunoscut dumnezeirea lui Iisus, El S-a mutat în Galileea neamurilor.
Această Evanghelie ne arată că poporul care s-a aflat în întuneric a văzut lumina mare, iar cei ce s-au aflat în latura și umbra morții au văzut și ei lumina.
Care este lumina aceea mare? Desigur, nu este vorba de o simplă lumină fizică produsă de soare, ci, după cum tâlcuiesc Sfinții Părinți ai Bisericii, aceasta este o lumină spirituală, duhovnicească. Mai precis, lumina aceea mare este plinătatea descoperirii lui Dumnezeu prin Fiul Său întrupat, Iisus Hristos.
Toată descoperirea lui Dumnezeu prin profeți este o lumină treptată, etapizată, crescândă, culminând cu lumina mare sau deplină, care este Persoana Domnului Iisus Hristos, a Fiului veșnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor.
Iar Sfântul Ioan Botezătorul spune că lumina mare este însăși Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, care se va propovădui oamenilor ca fiind Evanghelia Împărăției cerurilor.
Lumina aceasta mare, adică deplină sau totală, este Dumnezeu-Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu, prin Care Dumnezeu Tatăl a creat lumina fizică din univers ca simbol creat al Luminii sau Slavei dumnezeiești necreate.
De aceea, când se spune în Sfânta Scriptură, adresându-se lui Dumnezeu: „Tu, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină”, este vorba de lumina fizică, de la soare, de la aștri, care devine o îmbrăcăminte sau un înveliș al Luminii Slavei necreate și nevăzute a lui Dumnezeu. Dumnezeu Se îmbracă cu lumina fizică ca o lumină perceptibilă pentru noi, dar aceasta este simbolul unei lumini nevăzute cu ochii.
Trupește se luminează lumina cea necreată a Slavei Sfintei Treimi, care S-a arătat ucenicilor Petru, Iacov și Ioan pe Muntele Tabor la Schimbarea la Față.
Deci Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Cel Veșnic, prin Care Dumnezeu Tatăl a creat lumina fizică din univers, este Lumina cea Mare care vine în lume prin întrupare. Și când Dumnezeu a zis prin Fiul Său, prin Cuvântul: „Să fie lumină!”, și a fost lumină, atunci Dumnezeu-Cuvântul sau Fiul Cel Veșnic a arătat că este lumina veșnică și viața veșnică pentru întreaga umanitate.
După cum ne spune și Sfântul Ioan Evanghelistul: „Întru El era viața și viața era lumina oamenilor. Cuvântul era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume.” (Ioan 1, 4–9)
Mai precis, Iisus Însuși va spune: „Eu sunt Lumina lumii.” (Ioan 8, 12) sau „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” (Ioan 14, 6), adică El este calea dreaptă, adevărul deplin și viața veșnică.
Poporul care stătea sau locuia în întuneric, cum mai arată alte traduceri, sau care „zăcea în întuneric”, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, folosind cuvântul „zăcea”, înseamnă că nici nu era capabil să iasă din propria inițiativă din această stare: Zăcea în întuneric și a văzut lumină mare.
Deci acest popor era în întuneric, în sensul că avea puțină cunoaștere a adevărului Dumnezeului Mântuitor. Dar acum vede Lumină Mare, adică pe Dumnezeu-Omul prezent în mijlocul oamenilor. Această Lumină Mare, prezisă de prorocul Isaia, în capitolul 9, versetul 1, este Iisus Hristos, Fiul Cel veșnic al lui Dumnezeu.
De ce? Pentru că toate s-au făcut prin El. Întru El au fost făcute toate. Toate s-au făcut prin El și pentru El (Coloseni 1, 16). Prin urmare, toate creaturile văzute și nevăzute au fost făcute în Hristos, prin Hristos și pentru Hristos. De aceea Hristos luminează sau dăruiește sens ultim sau deplin întregii existențe create, atât universului material văzut, cât și lumii nemateriale și nevăzute a puterilor cerești netrupești sau îngerești.
„Latura și umbra morții” semnifică starea de păcat, înstrăinarea oamenilor de Dumnezeu Creatorul. Poporul care stătea în întuneric este poporul evreu, care, deși se închina unicului Dumnezeu adevărat, Făcătorul cerului și al pământului, și primise unele lumini ale adevărului mântuitor prin legea lui Moise și prin profeți, totuși se afla într-o anumită incertitudine sau îndoială privind identitatea lui Mesia pe Care Îl aștepta, deoarece legea lui Moise nu i-a ajutat să recunoască pe Fiul lui Dumnezeu, întrucât evreii nu au văzut în legea lui Moise o călăuză sau un pedagog spre Hristos, ci un obstacol în a-L primi pe Hristos.
Ei înțelegeau legea ca fiind potrivnică lui Hristos, iar pe Hristos Îl înțelegeau ca pe unul care modifică sau strică legea.
Evanghelia din această zi mai precizează că și celor care ședeau în latura și umbra morții le-a răsărit Lumina. Aceștia sunt etniile sau neamurile politeiste sau idolatre, care trăiau într-o totală necunoaștere a singurului Dumnezeu adevărat, Dumnezeu Creatorul sau Făcătorul cerului și al pământului. De aceea, spre deosebire de evrei, păgânii greci și romani nu se închinau Creatorului Unic al lumii, ci multor zei sau idoli. Deci „latura și umbra morții” însemna atunci starea de confuzie religioasă și de degradare morală a lumii păgâne politeiste.
Deci păgânii închinători la idoli și robiți de patimi multe, din cauza necunoașterii adevăratului Dumnezeu, trăiau în latura și în umbra morții, mai ales pentru că ei nu credeau în învierea morților, nici romanii, nici grecii politeiști. Iar teama de moarte, spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei, capitolul 2, versetul 15, îi stăpânea toată viața. Aveau teamă de moarte pentru că nu aveau credință în înviere.
De aceea, când, facem o paranteză, Sfântul Apostol Pavel a predicat la Atena despre Iisus Hristos, a spus că este Dumnezeul necunoscut și l-au ascultat cu multă curiozitate, ca să vadă ce alt zeu mai este necunoscut de ei. Și când Sfântul Apostol Pavel a spus că Iisus a înviat din morți, la început credeau că „Învierea” este o zeiță. Dar când au înțeles că a fost o acțiune și când Pavel a spus că Iisus a înviat din morți, ei, foarte politicoși, au spus: „Despre aceasta te vom asculta altădată.” Și s-a încheiat dialogul.
Deci ei nu credeau în învierea morților; credeau unii în nemurirea sufletului, dar nu în învierea morților cu trupul.
În acest context al existenței umane întunecate de incertitudine, confuzie religioasă și degradare morală, vine între oameni o lumină mare, adică Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Iar faptul că El începe să predice în Galileea, unde evreii conviețuiau cu etnii diferite de poporul evreu, ne arată că venirea Domnului Iisus Hristos în lume are ca scop mântuirea întregii lumi, nu doar a poporului evreu.
Desigur, Mesia Hristos, Unsul lui Dumnezeu, vine în lume în primul rând pentru mântuirea poporului evreu în care S-a născut. Dar nu vine în mod exclusiv pentru acesta, ci vine în lume pentru umanitatea întreagă, pentru a mântui toate popoarele lumii care vor crede în El.
Domnul Iisus Hristos începe propovăduirea Evangheliei Sale cu aceste cuvinte: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor.” Aceleași cuvinte le întâlnim și în predica Sfântului Ioan Botezătorul, care cuprindea însă și multe amenințări. De exemplu, Sfântul Ioan Botezătorul vorbește ascultătorilor despre securea care stă la rădăcina copacului și îl taie dacă nu aduce roadă, referindu-se astfel la judecata sau pedeapsa divină pentru cei care nu-și schimbă viața lor păcătoasă. Sfântul Ioan Botezătorul cheamă la pocăință folosind un limbaj sever, amenințător, de responsabilizare maximă a oamenilor.
Domnul Iisus Hristos cheamă și El pe oameni la pocăință. Însă, ne vorbește mai mult despre dobândirea vieții veșnice din Împărăția cerurilor, a Cărei prezență sau lucrare tainică în lume o descrie folosind parabole sau simboluri, precum comoară, aluat, grăunte de muștar și altele. Totuși, Împărăția cerurilor despre care vorbește Domnul Iisus Hristos nu se află doar în ceruri, ci acum ea vine pe pământ, printre oameni, fiind cuprinsă tainic și concentrat în Iisus Hristos Însuși, adică în Dumnezeu-Omul.
De ce a spus „s-a apropiat”? S-a apropiat Împărăția cerurilor pentru că Unul din Sfânta Treime S-a făcut om și a viețuit între oameni. Mai precis, Iisus Hristos Însuși este taina Împărăției cerurilor coborâte printre oameni, deoarece El este Împăratul cerurilor, viețuind acum ca om printre oameni. Însă unde este prezent Iisus Hristos, acolo este prezent și Dumnezeu Tatăl împreună cu Dumnezeu Duhul Sfânt.
Deci în și prin Iisus Hristos, Împărăția Preasfintei Treimi se descoperă treptat oamenilor, după cum s-a văzut mai ales în timpul Botezului Domnului în Iordan.
Duminica după Botezul Domnului ne învață, de fapt, că atât Nașterea Domnului Iisus Hristos, cât și Botezul Său ne descoperă apropierea Împărăției lui Dumnezeu de oameni. Această apropiere de oameni începe, de fapt, cu nașterea ca om a Fiului lui Dumnezeu în Betleem și continuă cu lucrarea Lui mesianică în popor îndată după Botezul Său în Iordan.
Astfel, în mod mai clar, se vede acum că scopul venirii lui Hristos în lume este intrarea oamenilor în Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, în iubirea și lumina Preasfintei Treimi, care Se arată imediat după Botezul lui Iisus în apele Iordanului.
Ce este Împărăția cerurilor? Împărăția cerurilor este viața sau comuniunea de iubire veșnică a Preasfintei Treimi, împărtășită sfinților îngeri și oamenilor care cred în Hristos.
În acest sens, Botezul creștin, săvârșit în numele Preasfintei Treimi, spre iertarea păcatelor, spre viață sfântă nouă în Hristos, prin harul Duhului Sfânt, este începutul intrării omului credincios cu Împărăția cerurilor, după cum îi spune Domnul Iisus Hristos lui Nicodim, zicând: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția cerurilor.” (Ioan 3, 5)
Așadar, prin Botezul săvârșit în numele Preasfintei Treimi începem să intrăm în Împărăția iubirii veșnice a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh.
Toate celelalte Sfinte Taine ale Bisericii au ca temelie taina Botezului, urmate de Mirungere și de Împărtășire euharistică. Acestea sunt tainele de inițiere în viața creștină.
Evanghelia de astăzi ne arată legătura dintre chemarea lui Iisus: „Pocăiți-vă” și motivația: „că s-a apropiat Împărăția cerurilor”. Domnul Iisus Hristos nu vorbește numai despre Împărăția cerurilor, ci și despre pocăință ca pregătire pentru a intra în această Împărăție prin Botez.
Pocăința nu este un simplu regret emoțional, „îmi pare rău de ce am făcut”, ci înseamnă și o schimbare a modului de a gândi, de a vorbi și de a viețui. Pocăința înseamnă o schimbare a vieții: și anume viața trăită în neascultare față de Dumnezeu se schimbă în viață trăită în ascultare față de Dumnezeu. Viața trăită în fapte rele se schimbă în viață trăită în care săvârșim fapte bune.
În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin spune că ”pocăința este întoarcerea sau convertirea de la o stare nefirească la una firească, de la diavol la Dumnezeu”. Am încheiat citatul. Adică de la o viață păcătoasă la o viață virtuoasă, de la o viață de ascultare de satana și de toate slugile lui și toate lucrurile lui, la ascultare de Hristos și de Sfinții Lui.
De aceea, cel ce se botează mărturisește, direct sau indirect, prin nașul său, înainte de a primi botezul: „Mă lepăd de satana și mă unesc cu Hristos și Îi slujesc Lui ca unui Dumnezeu și Împărat”.
Așadar, înnoirea vieții sau renașterea spirituală a omului păcătos începe prin credința în Hristos, prin pocăință și prin primirea Sfântului Botez în numele Preasfintei Treimi.
Botezul se săvârșește o singură dată, deoarece este „un Domn, o credință, un botez” (Efeseni 4, 5). Deci botezul nu se repetă, dar se reînnoiește prin pocăință și spovedanie, numită și botezul lacrimilor. Mai o singură dată ne botezăm în Duhul Sfânt și în apă, dar de multe ori ne curățim de păcatele săvârșite după botez prin pocăință și spovedanie, adică prin botezul lacrimilor.
Pocăința înseamnă o stare de smerenie continuă. În acest sens, Sfântul Antonie cel Mare, înainte de moarte, a fost întrebat: „Dacă ai trăi mai mult, ce ai mai face?” El nu a menționat vreun program sau reformă socială sau culturală. Ce a zis? „Dacă aș trăi mai mult, aș învăța să mă pocăiesc mai bine.” Iar aceasta a spus-o după zeci de ani de nevoință, de post și de rugăciune. Așadar, pocăința adevărată trebuie păstrată în smerenie.
Nu ne lăudăm public că suntem pocăiți, sau să spunem: „Sunt smerit și vreau să se știe aceasta.” Mai mult, pocăința trebuie să fie o constantă a vieții creștine, o permanentă curățire de păcate săvârșite cu gândul, cu vorba și cu fapta, pentru a dobândi mântuirea și sfințenia ca daruri ale Împărăției lui Dumnezeu. Niciodată pocăința nu trebuie să fie prilej de laudă de sine pentru cel ce se pocăiește. Dacă ne lăudăm cu pocăința, ea își pierde valoarea, devenind un exercițiu de imagine publică, fără roade duhovnicești.
Pocăința adevărată este o lucrare tainică, intimă, de naștere în durerea omului, de frământarea lutului pentru a deveni vas al Duhului, de răstignirea egoismului din om și de învierea duhovnicească a iubirii sale față de Dumnezeu și față de oameni. Pocăința este continuarea și rodirea botezului, este refacerea permanentă a legăturii de iubire a omului cu Dumnezeu.
Prin păcat omul se desparte de Dumnezeu, iar prin pocăință el reface comuniunea cu Dumnezeu și poate primi Sfânta Cuminecătură sau Sfânta Împărtășanie. Așa cum plantele cresc și florile înfloresc, fiind luminate de soare, fără să facă zgomot, tot așa și creșterea duhovnicească în virtuți, ca rod al pocăinței, este o lucrare tainică, pașnică, smerită și luminată de Duhul Sfânt, Izvorul iubirii curate.
Adevărații sfinți ai Bisericii acoperă virtuțile sau luminile iubirii milostive cu haina pocăinței, a smereniei; nu le arată ostentativ, nu se laudă cu ele, pentru ca să nu le piardă.
Întrucât botezul este începutul unui program de creștere spirituală, de înnoire și de luminare pentru întreaga viață creștină, oamenii care au dezvoltat programul acesta de luminare treptată până la sfârșitul vieții lor se numesc sfinți. Când un sfânt este pictat în icoana ortodoxă, el este prezentat ca având lumină sau o aureolă în jurul capului și pe chip. Aceasta înseamnă că lumina harului, care s-a dat omului ca o sămânță când el a primit botezul creștin și a fost cultivată de el prin osteneli duhovnicești, l-a adus pe acesta la asemănarea cu Dumnezeu.
Sfântul este, deci, omul care a împlinit programul dumnezeiesc de la botez în măsura în care s-a unit cu Hristos și s-a luminat cu harul Duhului Sfânt, spre bucuria Tatălui Ceresc. De aceea botezul a fost numit și Sfânta Luminare, iar la slujba botezului se cântă: „Dă-mi haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină.” În timp ce nașii poartă în mână lumânarea aprinsă, ea fiind simbol al luminării duhovnicești a omului de curând botezat.
În concluzie, înțelegem că Sfânta Taină a Botezului și Sfânta Taină a Pocăinței sunt izvoare de înnoire, de luminare și bucurie pentru viața creștină. Iar pentru că am fost botezați în numele, lumina și iubirea Preasfintei Treimi, trebuie ca în tot timpul vieții noastre să preaslăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, prin gând și cuvânt, prin rugăciune și fapte bune.
Să ne rugăm Domnului Iisus Hristos ca să ne ajute să primim Evanghelia Sa ca fiind Evanghelia iubirii și a vieții veșnice din Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.
Să ne pregătim cât mai des, prin pocăință și fapte bune, pentru împărtășirea cu Sfintele Taine ale Bisericii, prin care pregustăm bucuria vieții veșnice din Împărăția cerurilor, spre slava lui Dumnezeu și a noastră mântuire. Amin!”
