Duminică, 12 octombrie 2025, în Duminica a XXI-a după Rusalii, la finalul Sfintei Liturghii oficiate în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reședința Patriarhală, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit o predică amplă despre sensul Pildei Semănătorului și despre felul în care credința devine roditoare doar atunci când se transformă în fapte ale iubirii milostive.
„Rostul vieții: primirea și rodirea Cuvântului lui Dumnezeu”
Patriarhul a subliniat că Evanghelia duminicii (Luca, Pilda Semănătorului) arată „rostul vieții”: primirea și rodirea Cuvântului lui Dumnezeu. Din cele patru ipostaze ale solului (lângă drum, pe piatră, între spini, pe pământ bun) se desprind tot atâtea tipologii ale inimii care primesc sau resping harul.
„Nu este suficient să dobândim multe cunoștințe intelectuale despre credință; trebuie să săvârșim fapte ale bunătății, ale credinței lucrătoare prin iubire.”
Cele patru ipostaze ale inimii
Sămânța căzută lângă drum: oamenii înșelați de diavol, la care cuvântul nu se înrădăcinează din pricina neatenției, delăsării și superficialității. „Cuvântul intră pe o ureche și iese pe cealaltă.”
Sămânța pe piatră: credință spontană, entuziastă, dar nestatornică; în vreme de încercare (boală, necaz, prigoană) se usucă fiindcă nu are rădăcini adânci.
Sămânța între spini: Cuvântul e înăbușit de griji, bogății și plăceri trecătoare; omul uită „esențialul — legătura cu Dumnezeu Cel veșnic”.
Sămânța pe pământ bun: inima curată și bună (sinceră, smerită, milostivă) care rodește „însutit”, făcând vizibile în viață roadele Duhului Sfânt: dragoste, bucurie, pace, răbdare, bunătate, facere de bine, credință, blândețe, înfrânare, curăție (Gal. 5, 22-23).
Patriarhul a invocat tâlcuirea Sf. Chiril al Alexandriei privind „mintea împietrită” care nu primește porunca dumnezeiască, precum și avertismentul paulin despre „duhurile răutății din văzduh”, care fură sămânța din inimă.
Chemare la trezvie: „Totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu”
În fața presiunilor vieții contemporane, a „goanei după câștig” și a „plăcerilor pătimașe de moment”, Patriarhul a îndemnat la rânduială duhovnicească: rugăciune dimineața și seara, participare la viața liturgică, spovedanie, împărtășanie, milostenie și fapte concrete de ajutorare.
„Dacă adunăm doar bogății materiale și nimic spiritual, golul lăuntric se adâncește. Hristos ne spune: «Adunați-vă comori în cer…» (Mt. 6, 20).”
Inima care rodește
Predica a accentuat că „inima curată și bună” nu este doar sinceră, ci și milostivă; evlavia fără milostenie rămâne neroditoare. „Iubirea smerită este iubire milostivă; iubirea trufașă devine posesivă.” Modelele supreme sunt Sfinții, care au unit cunoașterea cu ascetica (post, rugăciune), Tainele Bisericii și faptele milei.
Concluzie: credință vie, nu teorie seacă
În încheiere, Preafericitul Părinte Daniel a îndemnat la transformarea cunoașterii în viață:
„Să cerem lui Hristos și Sfinților Lui să ne dăruiască inimă curată și bună, ca să devenim oameni buni și milostivi, spre slava lui Dumnezeu, cinstirea Sfinților și mântuirea noastră.”
Predica a fost însoțită de apelul de a cultiva constant „credința lucrătoare prin iubire”, singura care transformă sămânța Cuvântului în rod pentru veșnicie.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de Preafericitul Părinte Patriah Daniel la finalul Sfintei Liturghii săvârșite în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reședința Patriarhală, în Duminica a 21-a după Rusalii, 12 octombrie 2025:
”Astăzi, Biserica noastră prăznuiește Duminica a XXI-a după Rusalii. Evanghelia de astăzi ne vorbește despre Pilda Semănătorului. În esență, Evanghelia ne spune că rostul vieții este primirea și rodirea Cuvântului lui Dumnezeu.
În această duminică se citește, la Sfânta Liturghie, Pilda Semănătorului din Evanghelia după Luca. În această pildă, Domnul Iisus Hristos vorbește despre un semănător și despre patru situații diferite în care au ajuns semințele aruncate de el pe pământ.
Mai precis, Domnul Iisus Hristos ne spune că, dintre semințele aruncate în brazdă, una a căzut lângă drum, a fost călcată în picioare de trecători, apoi păsările cerului au mâncat-o. A doua sămânță a căzut pe piatră, a răsărit, dar din lipsa umezelii s-a uscat foarte curând. A treia sămânță a căzut între spini, a crescut împreună cu aceștia, dar în cele din urmă a fost înăbușită de spini. A patra sămânță a căzut pe pământul cel bun și a făcut rod însutit.
După ce a spus această pildă, Domnul Iisus Hristos a rostit cuvintele: „Cine are urechi de auzit, să audă!”.
Pentru că nu au înțeles înțelesul sau mesajul pildei, ucenicii au cerut Domnului să le tâlcuiască sensul ei, iar Iisus, ascultându-le rugămintea, le-a dezvăluit semnificația adâncă a cuvintelor Sale.
De obicei, El nu explica pildele, lăsându-i pe cei ce le ascultau să ajungă singuri la înțelesul lor duhovnicesc. Toate pildele lui Iisus au o mulțime de sensuri duhovnicești, care se descoperă potrivit cu înțelepciunea, experiența și starea duhovnicească a ascultătorilor.
De această dată, însă, Domnul Iisus Hristos explică El Însuși pilda rostită. Cele patru situații diferite ale solului înseamnă, de fapt, patru categorii de oameni.
Prima categorie de oameni menționată în Pilda Semănătorului este cea a oamenilor înșelați de diavol — aceia care aud cuvântul, dar vine diavolul și îl ia din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască.
Aceasta înseamnă că, adesea, unii oameni înșelați de diavol spun: „Cuvântul acesta nu mă privește pe mine.”, sau „Nu mai este actual pentru zilele noastre.”, ori „Nu-mi aduce niciun câștig și nici nu mă ajută în preocupările mele.”
În multe feluri diavolul găsește motive ca să răpească din inima omului cuvântul Evangheliei. De multe ori, el îi înșală pe oameni făcându-i neatenți, delăsători și superficiali, uitând repede cuvintele sfinte pe care le aud. Astfel, cum se spune în popor, pentru unii „cuvântul intră pe o ureche și iese pe cealaltă”.
Călcarea în picioare a seminței care a căzut lângă drum înseamnă nereceptarea sau neîncolțirea seminței, pentru că aceasta a căzut pe calea bătătorită sau rigidă a obiceiurilor rele, care împiedică sufletul omului să asculte cu profundă atenție Cuvântul lui Dumnezeu.
Când Domnul Iisus Hristos vorbește despre sămânța căzută la marginea drumului, spune că păsările cerului au mâncat-o, iar în tâlcuirea Sa, El explică: „Vine diavolul și ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască.”
Astfel, de la păsările cerului se trece la duhurile rele din văzduh, care împiedică pe oameni să primească Evanghelia mântuirii, după cum spune mai târziu și Sfântul Apostol Pavel, care vorbește despre „duhurile răutății care sunt în văzduh” (Epistola către Efeseni, cap. 6, vers. 12).
Sfântul Chiril al Alexandriei spune că diavolul răpește cuvântul sfânt din inima sau din mintea omului învârtoșat, adică din mintea împietrită a celor stăpâniți de patimi rele.
Și zice: „Orice drum este vârtos și îndesat, pentru că stă sub picioarele tuturor trecătorilor, și nicio sămânță nu se poate vărsa în el. Prin urmare, toți oamenii care au mintea împietrită nu primesc înăuntrul lor porunca dumnezeiască și sfântă, pentru că inima lor a devenit asemenea unui drum bătătorit, pe care nu mai poate încolți niciun grăunte de credință. Acești oameni s-au făcut drum bătătorit și lăcaș duhurilor celor necurate și lui satana însuși. Nu le este cu putință să devină vreodată oameni care se hrănesc cu Sfintele Roade, căci au inima învârtoșată și stearpă.”, am încheiat citatul Sfântului Chiril al Alexandriei din comentariile la Evanghelia după Sfântul Evanghelist Luca.
Sămânța care a răsărit pe piatră, dar s-a uscat repede, înseamnă credința entuziastă la început, dar nestatornică la vreme de încercare.
A doua categorie de oameni, descrisă simbolic de Domnul Iisus Hristos prin sămânța care a căzut pe piatră, îi reprezintă pe cei care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar nu au rădăcină. Ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.
Aici este vorba despre oameni care primesc cu bucurie cuvântul Evangheliei și îl cultivă atât timp cât le merge bine: sunt sănătoși, au rezultate bune în activitatea cotidiană, câștigă bine, sunt apreciați și lăudați de cei din jur. Însă, când vine vremea de încercare — prigoana împotriva Bisericii, ori neașteptate boli, suferințe, ispite sau necazuri —, aceștia se leapădă de credință.
Unii se întreabă: „Ce rău am făcut eu ca să fiu pedepsit? Sunt oameni mai răi decât mine și nu pățesc nimic.”
În felul acesta începe îndoiala în credință, urmată de răzvrătire, cârtire și învinuirea lui Dumnezeu pentru necazurile vieții.
Astfel, mulți oameni, deși au fost evlavioși în copilărie și tinerețe, sau cât timp le-a mers bine, își pierd mai apoi credința în vreme de încercare ori de ispite. Entuziasmul lor de la început a făcut să răsară sămânța Cuvântului lui Dumnezeu în sufletul lor, dar credința care a răsărit repede nu a crescut suficient pentru a fi o credință statornică, perseverentă, bine înrădăcinată în suflet.
A rămas o credință superficială și nestatornică, fără puterea de a se lupta cu încercările grele ale vieții.
Prin urmare, este vorba despre omul care a fost drept-credincios până la o vreme, însă, când vine încercarea, ușor se leapădă de adevărata credință sau devine chiar necredincios ori ateu.
A treia categorie de oameni, despre care vorbește Domnul Iisus Hristos în pilda Sa, este cea a celor care primesc Cuvântul lui Dumnezeu, dar acesta nu ajunge să rodească deplin, din cauza înăbușirii lui de către preocupările înrobitoare.
Domnul spune: „Aceștia sunt cei care aud cuvântul, dar, umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc.”
Aceștia sunt oamenii care nu mai găsesc timp să se roage dimineața și seara, pentru că sunt copleșiți de prea multe griji legate de lucruri limitate și trecătoare. Uită tocmai esențialul: legătura lor cu Dumnezeu Cel veșnic, izvorul vieții și al tuturor binefacerilor.
Omul cu griji înrobitoare sau excesive uită sfatul înțelept al poporului român credincios:
„Totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu.”
Există mulți oameni atât de copleșiți de grijile veacului acestuia, de bogăția și plăcerile vieții materiale, încât nici nu se mai întreabă care este rostul vieții lor pe pământ. Aceștia trăiesc sufocați de mulțimea evenimentelor senzaționale, de goana după câștig material și de lăcomia plăcerilor pătimașe de moment. Astfel, nu mai au timp să asculte Cuvântul lui Dumnezeu și să-l facă roditor prin fapte bune.
Această înăbușire a luminii vieții din cauza multelor griji pentru bunuri limitate și trecătoare îi face pe unii oameni să-și piardă nu doar credința, ci uneori și echilibrul mental și sufletesc. Iar în vreme de sărăcie neprevăzută — mai ales ca urmare a crizelor economice, financiare, a calamităților naturale, ori în vreme de boală și singurătate —, teama pentru ziua de mâine și nesiguranța vieții îi fac pe oameni să cadă în deznădejde, uneori cu urmări tragice.
Însă, oamenii credincioși, în astfel de vremuri, înmulțesc rugăciunea lor personală și comunitară, pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu și cultivând speranța în îmbunătățirea situației prezente. Dacă acumulăm numai bogății materiale în jurul nostru și nimic spiritual în suflet, golul lăuntric se adâncește și inima se goleşte de sensul adevăratei vieți. De aceea, Hristos Domnul ne îndeamnă, zicând: „Adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică și unde furii nu le sapă și nu le fură” (Matei 6, 20), referindu-Se, desigur, la comorile spirituale ale credinței și ale faptelor bune, izvorâte din iubirea smerită și milostivă.
Aceste bogății sunt adevăratele și netrecătoarele bogății, pe care trebuie să le căutăm cu prioritate, iar apoi să căutăm lucrurile materiale necesare – hrana și îmbrăcămintea. Numai în acest mod oamenii vor avea pace și bucurie în suflet.
A patra categorie de oameni este cea a celor care au inimă curată și bună, adică inimă sinceră, smerită și milostivă.
La sfârșitul Pildei Semănătorului, din Evanghelia Duminicii a XXI-a după Rusalii, Domnul Iisus ne spune că numai a patra sămânță a adus rod desăvârșit.
Așadar, am putea spune că numai o pătrime dintre oameni face roditor Cuvântul lui Dumnezeu, adică numai o pătrime dintre oameni pune în practică învățătura Evangheliei lui Hristos, transmisă prin Biserica Sa.
În acest înțeles, Domnul Iisus Hristos tâlcuiește pământul cel bun, în care sămânța a rodit însutit, ca fiind inima curată și bună a omului. Prin urmare, dacă inima nu este curată, ci întunecată de răutate și viclenie, ea nu poate deveni roditoare de fapte ale iubirii smerite și milostive.
De aceea, noi rostim adesea în timpul Sfintelor Slujbe aceste rugăciuni:
„Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul, și mă miluiește!”
sau:
„Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și Duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele.” (Psalmul 50, 11)
În acest sens, numai inima curată, sinceră și smerită, curățită prin lacrimile pocăinței, prin spovedanie, împărtășanie și fapte bune, redevine haina luminoasă primită la Sfântul Botez.
Însă inima curată trebuie să fie și bună, adică milostivă.
În general, există mulți oameni cu inima curată, adică sinceră, dar nu toți sunt milostivi. Unii sunt evlavioși, dar zgârciți sau lacomi după bani — evlavioși, dar și lacomi în același timp. Deci, inima lor este curată, dar nu și bună ori milostivă.
Domnul Iisus Hristos ne spune că inima curată și bună face roditor Cuvântul lui Dumnezeu. Această lumină din inima curată și bună se arată în cuvântul bun și în fapta bună, adică în milostivirea și ajutorarea omului aflat în dificultate.
De asemenea, rodirea Cuvântului lui Dumnezeu în inima omului se vede prin roadele Duhului Sfânt, prezente în omul credincios: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea și curăția, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni, capitolul 5, versetele 22-23.
Așadar, inima curată și bună este starea duhovnicească a sufletului în care Cuvântul mântuitor și sfințitor al Evangheliei lui Hristos devine roditor de gânduri curate, cuvinte frumoase și fapte bune.
Dar cine sunt cei mai cunoscuți oameni care au inimă curată și bună?
Aceștia sunt, mai întâi, Sfinții Bisericii, care au făcut roditor Cuvântul lui Dumnezeu în viața lor, pentru că și-au curățit inima de păcate prin pocăință, post și rugăciune. Au luminat-o și sfințit-o prin Sfânta Împărtășanie și au făcut-o bună și milostivă prin fapte bune izvorâte din iubirea smerită.
Iubirea smerită este iubirea milostivă; iubirea trufașă este iubire posesivă.
Sfinții au cultivat iubirea smerită și milostivă, adică iubirea darnică, devenind modele pentru credincioșii Bisericii.
Când un om este sincer și smerit, curat cu sufletul, bun și milostiv, el se aseamănă cu Dumnezeu Cel milostiv.
De aceea, Mântuitorul spune: „Fiți milostivi, precum Tatăl vostru Cel milostiv este, care face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.” (Matei 5, 45)
Însă, sfântul adevărat nu este un om bun doar în mod aparent, adică având o bunătate calculată sau afișată de ochii lumii, ci are o bunătate statornică și permanentă, care a rodit în sufletul său prin har și credință, prin rugăciune și fapte bune.
Repetând des fapta bună, a devenit un suflet bun — nu doar episodic, o dată sau de două ori în viață, ci prin stăruință în fapte bune, sufletul său a devenit cu adevărat bun. Să ne ajute Dumnezeu să urmăm pilda Sfinților, pentru a face roditoare în noi lumina sfântă din Pilda Semănătorului.
Nu este suficient să dobândim multe cunoștințe intelectuale despre credință, ci este nevoie să săvârșim fapte ale bunătății, ale credinței lucrătoare prin iubire, după cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni, capitolul 5, versetul 6: „Credința lucrătoare prin iubire.”
Văzând pilda Sfinților și cerând ajutorul lor, primim o putere care face roditoare în viața noastră lumina Sfintei Evanghelii.
Când Evanghelia vorbește despre inima curată și bună, adică despre inima roditoare, ea nu se referă la inima care pulsează sângele în corp, susținând viața trupului, ci la inimă în înțelesul de centru al vieții spirituale a omului credincios, în care gândirea, simțirea și voința se unesc pentru a conlucra cu harul Duhului Sfânt, spre a dobândi iubirea smerită și milostivă, asemenea iubirii lui Hristos pentru oameni.
Să ne ajute Hristos Domnul și toți Sfinții Lui să avem inimă curată și bună, pentru a deveni oameni buni și milostivi, spre slava lui Dumnezeu, cinstirea Sfinților și mântuirea noastră.”
Amin.”
