Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit, în Duminica întâi din Postul Mare (a Ortodoxiei), 1 martie 2026, la Catedrala Patriarhală din București, o amplă predică despre semnificația teologică a sfintelor icoane și despre taina chipului lui Hristos, subliniind că Evangheliile nu descriu trăsăturile Sale fizice, ci doar fața Sa preaslăvită în lumina Taborului.
Icoana – mărturisire a întrupării
Patriarhul a explicat că Duminica Ortodoxiei, instituită în anul 843 la Constantinopol, marchează biruința dreptei credințe asupra iconoclasmului și afirmarea cinstirii sfintelor icoane ca parte integrantă a credinței ortodoxe.
„Sfintele icoane nu sunt doar o podoabă estetică în biserică. Ele fac parte din mărturisirea dreptei credințe, astfel încât nimeni nu poate fi creștin ortodox dacă nu cinstește sfintele icoane”, a subliniat Patriarhul.
Icoana exprimă adevărul întrupării Fiului lui Dumnezeu. Dacă înainte de întrupare reprezentarea lui Dumnezeu era interzisă, după ce Fiul a luat chip omenesc, reprezentarea Sa devine mărturisire a credinței că Dumnezeu S-a făcut om.
„Singura formă prin care Îl vedem pe Dumnezeu este fața umană a Fiului întrupat”, a arătat Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.
De ce nu descriu Evangheliile chipul lui Iisus?
Un moment central al predicii a fost explicația referitoare la absența descrierii fizice a Mântuitorului în Noul Testament.
„Este foarte important de remarcat faptul că în Noul Testament nu se spune niciodată cum era fața lui Iisus, ce culoare avea părul, ce culoare avea ochii sau ce culoare avea tenul. De ce nu se spune? Desigur, s-a presupus că, fiind evreu și trăind în secolul I, avea înfățișarea obișnuită a unui evreu de aproximativ treizeci și ceva de ani. Însă Evangheliile nu descriu aceste detalii.”
Singura descriere a feței Sale apare la Schimbarea la Față, când „fața Lui strălucea ca soarele, iar hainele Lui erau albe ca lumina”, lumină care nu venea din exterior, ci „din interiorul Persoanei Sale divino-umane”.
Patriarhul a explicat că această față preaslăvită este chipul veșnic al lui Hristos din Împărăția cerurilor, iar icoanele Îl reprezintă în lumina slavei Sale, nu în condiția Sa pământească trecătoare.
Icoana – vedere anticipată a Împărăției
În predica sa, Patriarhul Daniel a arătat că icoana ortodoxă este „Evanghelie pictată”, chemare permanentă la rugăciune și anticipare profetică a Împărăției cerurilor.
Fondul auriu și aureola sfinților simbolizează lumina necreată a harului. „Nu îi vedem pe sfinți în starea lor pământească, ci în lumina slavei Împărăției cerurilor”, a explicat el.
Icoana nu este obiect de muzeu, ci spațiu de întâlnire duhovnicească. Când credinciosul se apropie de icoană, el se întâlnește prin rugăciune cu persoana reprezentată. Biserica este astfel comuniune între sfinții din cer și credincioșii de pe pământ.
Dreapta credință și sfințenia vieții
În final, Patriarhul a arătat că biruința Ortodoxiei înseamnă biruința credinței lucrătoare prin iubire și chemare la sfințenie.
„Nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu dacă nu caută sfințenia”, a spus el, citând Epistola către Evrei.
Postul Mare este vreme de lepădare de păcat prin pocăință și spovedanie și de unire cu Hristos prin împărtășirea cu Sfintele Taine.
„Frumusețea Ortodoxiei este lumină și bucurie în Duhul Sfânt”, a concluzionat Patriarhul Daniel, arătând că icoanele și sfinții reprezentați în ele sunt mărturisitori ai dreptei credințe și prieteni rugători pentru credincioși.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel la Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei), 1 martie 2026, Catedrala Patriarhală:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Preasfințiilor Voastre, preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși și credincioase,
Astăzi, Biserica noastră prăznuiește Duminica Ortodoxiei, prima duminică din Postul Mare. Această sărbătoare, prin Evanghelia rânduită, ne arată pe scurt că sfintele icoane exprimă adevărul și frumusețea Ortodoxiei.
Duminica întâi din Postul Mare este dedicată dreptei credințe, adică Ortodoxiei. Această sărbătoare datează din 11 martie anul 843, când un sinod de la Constantinopol a hotărât ca prima duminică din Postul Mare să fie închinată mărturisirii dreptei credințe și amintirii faptului că Biserica Ortodoxă a luptat mult pentru cinstirea sau venerarea sfintelor icoane împotriva celor care le criticau și le distrugeau, numiți iconoclaști sau distrugători de icoane.
Pentru Ortodoxie, sfintele icoane nu sunt doar o podoabă estetică în biserică, adică un mijloc artistic de a înfrumuseța locașul de cult. Sfintele icoane fac parte din mărturisirea dreptei credințe, astfel încât nimeni nu poate fi creștin ortodox dacă nu cinstește sfintele icoane. Ele nu se adaugă credinței ortodoxe ca o anexă, ci exprimă credința ortodoxă în formă completă, ca mărturisire a adevărului întrupării sau înomenirii Fiului veșnic al lui Dumnezeu, prin cuvânt și imagine.
Mântuitorul Iisus Hristos Însuși este numit în Noul Testament Cuvântul lui Dumnezeu și Chipul sau Icoana lui Dumnezeu Celui nevăzut. Noi mărturisim credința în întruparea Fiului lui Dumnezeu prin cuvânt și imagine, prin rugăciune și închinare în fața icoanei lui Hristos și a icoanelor sfinților zugrăviți pe ele. Nu este venerată cinstită materia icoanei, ci persoanele sfinte reprezentate pe icoană.
În Biserica Ortodoxă, icoanele sunt chemare permanentă la rugăciune și vedere profetică a Împărăției cerurilor. Icoana nu este făcută doar pentru a fi admirată ca piesă de muzeu sau ca simplă podoabă, ci ea ne cheamă la rugăciune împreună cu sfinții.
Când venim la iconostasul mic cu Chipul Mântuitorului sau la icoana sfântului cinstit în ziua respectivă, sau dincolo, la iconostasul celălalt, unde-i icoana cu chipul Maicii Domnului, nu ne întrebăm în ce secol a fost pictată sau cărei școli de pictură aparține. Când ne apropiem de icoană, ne întâlnim duhovnicește cu sfântul reprezentat pe icoană. De aceea, icoana este o chemare la rugăciune, pentru a ne ruga împreună cu sfinții din ceruri. Aceasta este Biserica lui Hristos: sfinții din ceruri, împreună cu credincioșii de pe pământ, se roagă și aduc mulțumire Preasfintei Treimi. În cântarea „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim”, în limba greacă și în limba engleză, expresia este redată prin „noi, care îi iconizăm pe heruvimi”, adică noi, care suntem icoane ale heruvimilor din ceruri, aducem laudă Preasfintei Treimi.
Icoana este parte integrantă din cultul ortodox. Biserica de pe pământ, prin icoane și prin chipurile credincioșilor botezați în numele Sfintei Treimi, reprezintă în mod vizibil, pentru ochii trupești, și pe sfinții din ceruri, care se roagă împreună cu noi și slăvesc bunătatea lui Dumnezeu împreună cu îngerii și cu sfinții din toate veacurile.
Icoana este chemare permanentă la rugăciune și vedere profetică anticipată a Împărăției cerurilor. Când vedem icoanele sfinților cu aureolă sau pe fondul de aur al picturii bizantine, vedem simbolic Împărăția cerurilor. De aceea se spune în cântare: „În biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare a fi”. Așa cum a spus Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului, în secolul al VIII-lea, în biserică avem cerul coborât pe pământ prin icoane.
Noi nu ne rugăm singuri în biserică, ci împreună cu Maica Domnului și cu toți sfinții, aducând Preasfintei Treimi cântare și slavă.
Icoana nu este simplă podoabă, ci mărturisire că Cel nevăzut și veșnic, Fiul lui Dumnezeu, din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor, S-a făcut văzut, a luat chip de om. Înainte de întruparea sau înomenirea Fiului lui Dumnezeu era interzisă orice reprezentare a lui Dumnezeu. Dar după ce El a luat chip de om, reprezentarea nu mai este interzisă, pentru că singura formă prin care Îl vedem pe Dumnezeu este fața umană a Fiului întrupat, a lui Iisus Hristos.
De aceea, când Filip a zis: „Arată-ne nouă pe Tatăl”, Mântuitorul a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl”. Fiul este icoana Tatălui ceresc. Singura formă prin care ne întâlnim cu Dumnezeu ca să Îl vedem cu ochii trupești este chipul lui Hristos. Iar chipul lui Hristos, preaslăvit în ceruri, s-a arătat la Schimbarea la Față pe Muntele Tabor, când fața Lui strălucea ca soarele, iar hainele Lui erau albe ca lumina. Aceasta înseamnă că acolo s-a văzut fața preaslăvită din ceruri, din Împărăția cerurilor a lui Hristos.
Este foarte important de remarcat faptul că în Noul Testament nu se spune niciodată cum era fața lui Iisus, ce culoare avea părul, ce culoare avea ochii sau ce culoare avea tenul. De ce nu se spune? Desigur, s-a presupus că, fiind evreu și trăind în secolul I, avea înfățișarea obișnuită a unui evreu de aproximativ treizeci și ceva de ani. Însă Evangheliile nu descriu aceste detalii.
Singura dată când Sfintele Evanghelii vorbesc despre fața lui Iisus este la Schimbarea la Față, când fața Lui strălucea ca soarele, iar hainele Lui erau luminate de o lumină care nu venea din exterior, de la soare, ci din interiorul Persoanei Sale divino-umane; străluceau și erau albe ca lumina.
De ce numai această față a lui Hristos este prezentată de Evanghelie, chipul Său preaslăvit în lumina Taborului? Pentru că numai aceasta rămâne. Chipul Său pământesc, pe care L-au văzut apostolii, nu este în ceruri. În ceruri este fața Lui preaslăvită, luminată de slava Împărăției cerurilor.
De aceea și icoanele sfinților au lumina cerească a harului, lumina necreată, nevăzută și neînserată a Împărăției cerurilor, nevăzută pentru ochii trupești, dar văzută prin credință. Când privim sfintele icoane, nu îi vedem pe sfinți în starea lor pământească, ci în lumina slavei Împărăției cerurilor.
De aceea, icoanele ortodoxe au fond auriu sau, chiar dacă fondul este albastru, în jurul capului se află aureola, lumina harului, lumina neapusă a Împărăției cerurilor. Icoanele sunt, astfel, o vedere profetică anticipată a Împărăției cerurilor. De aceea se spune în cântare: „În biserica slavei Tale, stând, în cer ni se pare a sta”.
Biserica pictată ortodoxă a fost numită „cer pe pământ”. De ce este cer pe pământ? Pentru ca noi, pământenii, să fim îndemnați să ajungem, prin credință, pocăință, rugăciune, Sfintele Taine și fapte bune, în Împărăția cerurilor.
Icoana ortodoxă este Evanghelie pictată în imagini, cuvânt-simbol vizibil care ne cheamă la rugăciune, adică la comuniune cu Dumnezeu și cu sfinții Lui. Nu privim icoanele ca pe simple piese de muzeu. Ele sunt chemare sau invitație a sfinților din icoane la rugăciune și semn al prezenței rugăciunii sfinților pentru noi și împreună cu noi.
În mod esențial, icoana Domnului Iisus Hristos, Capul Bisericii, este confirmarea făgăduinței Sale: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20).
Când intrăm în biserică și sărutăm icoana Mântuitorului sau Duminica Învierii Sale, arătăm că Hristos este tainic prezent cu noi prin harul Său, dar și prin harul sfințitor care a sfințit icoanele cu Chipul Său. Icoana reprezintă împlinirea făgăduinței: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor”.
Sărutăm icoana lui Hristos și ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui, potrivit făgăduinței Sale: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne în Mine și Eu în el și îl voi învia în ziua de apoi”.
Sfintele icoane sunt prezente în biserici și în casele credincioșilor pentru a mărturisi dreapta credință sau credința ortodoxă, care ne dăruiește mântuire și viață veșnică în Împărăția cerurilor. Ele ne cheamă la rugăciune, la sfințenie și la comuniune cu toți sfinții lui Dumnezeu.
Aceasta înseamnă că dreapta credință și dreapta viețuire sunt scopul vieții creștine: lepădarea de păcat prin post, rugăciune și spovedanie, pe de o parte, și căutarea sfințeniei prin fapte bune, pe de altă parte. De aceea ne pocăim mai mult și ne împărtășim mai des cu Sfânta Euharistie în perioada Postului Mare. Ne lepădăm de păcate și ne unim cu Hristos, Cel Unul Sfânt, izvorul vieții, al sfințeniei și al fericirii veșnice.
Frumusețea Ortodoxiei este lumină și bucurie în Duhul Sfânt. Sfinții Bisericii ne cheamă pe toți la sfințenie. Când vedem mulțimea sfinților pictați în icoane, înțelegem mai bine ce este Ortodoxia. Ea nu este individualism care izolează persoanele și nici colectivism care le nivelează, ci comuniune de persoane distincte. Fiecare sfânt are un nume și un chip distinct, după cum fiecare Persoană a Sfintei Treimi are un nume distinct.
Această comuniune veșnică de persoane distincte este însăși taina Bisericii lui Hristos. Teologul francez Olivier Clément spunea: „Le christianisme est la religion du visage” – creștinismul este religia chipului personal, a persoanelor în comuniune, nu doar religia cărților sfinte.
Văzând icoanele sfinților în Duminica Ortodoxiei, ne bucurăm că a triumfat dreapta credință, adică iubirea lui Dumnezeu pentru oameni arătată în Iisus Hristos. Sfinții pictați în icoane sunt pentru noi mărturisitori ai dreptei credințe, dascăli ai sfințeniei și prieteni rugători. Ei nu sunt doar modele pentru noi, ci se roagă pentru noi și împreună cu noi.
Biserica nu cinstește materia icoanelor, ci persoanele reprezentate pe ele. Sfântul Ioan Damaschin spunea: „Nu cinstesc materia, ci pe Creatorul materiei, Care pentru mine S-a făcut materie”.
Așadar, nu cinstim lemnul sau vopseaua, ci pe Hristos și pe sfinții reprezentați în icoane.
De ce ieșim în procesiune cu icoanele sfinților? Pentru a arăta că sfinții ne cheamă să mărturisim dreapta credință și dreapta viețuire, credința lucrătoare prin iubire, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (Galateni 5, 6). Iar în Epistola către Evrei citim: „Căutați pacea cu toți și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12, 14).
Nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu dacă nu caută sfințenia.
Primul pas în dobândirea sfințeniei este mărturisirea dreptei credințe și curățirea de păcate prin pocăință, spovedanie și împărtășirea cu Sfintele Taine. Prin acestea ne sfințim viața și primim har pentru a săvârși fapte bune. Căutând sfințenia, așa cum au căutat-o sfinții, ne bucurăm de mântuire și de comuniunea cu sfinții în Împărăția Preasfintei Treimi. Amin.”
