Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a subliniat, în predica rostită la Duminica dinaintea Nașterii Domnului (a Sfinților Părinți după trup ai Domnului), că întreaga istorie a omenirii de dinainte de Hristos se află sub semnul unei tensiuni dramatice: pe de o parte, realitatea morții inevitabile, iar pe de altă parte, dorința profundă a fiecărei persoane de a trăi veșnic și de a birui moartea. Cuvântul a fost rostit duminică, 21 decembrie 2025, în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” de la Reședința Patriarhală.
Genealogia Mântuitorului – istorie a așteptării și a speranței
Pornind de la Evanghelia rânduită pentru această duminică (Matei 1, 1–25), Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat că genealogia Mântuitorului nu este o simplă enumerare de nume, ci exprimă „o rânduială și o înțelepciune divină” prin care se descoperă pregătirea treptată a omenirii pentru venirea lui Hristos.
Patriarhul a explicat împărțirea genealogiei în trei perioade a câte paisprezece generații, subliniind interpretarea patristică potrivit căreia aceste etape corespund perioadelor în care poporul lui Israel a fost condus de judecători, apoi de regi, iar în cele din urmă de arhierei, toate prefigurând lucrarea mântuitoare a lui Hristos ca Judecător, Împărat și Mare Arhiereu.
„Toate aceste perioade au fost perioade de muncă, de osteneală, de suferință adesea, nu de așteptare pasivă, ci de mărturisire a credinței și de ascultare față de Dumnezeu”, a subliniat Preafericirea Sa.
Credință și ascultare – virtuțile pregătirii mesianice
Patriarhul Daniel a arătat că simbolismul numerelor din genealogie evidențiază două virtuți fundamentale cultivate de-a lungul istoriei mântuirii: credința în Dumnezeu și ascultarea smerită. Acestea își găsesc împlinirea deplină în persoana Fecioarei Maria, cea care, prin ascultarea sa desăvârșită, devine Născătoare de Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt.
De asemenea, Patriarhul a atras atenția asupra prezenței surprinzătoare a unor femei de alt neam în genealogia Domnului, arătând că aceasta este o mărturie clară că mântuirea este oferită tuturor popoarelor, iar valoarea persoanei umane înaintea lui Dumnezeu nu ține de gen sau etnie.
Întruparea – începutul eliberării de păcat și de moarte
Un punct central al predicii a fost accentul pus pe Întruparea Fiului lui Dumnezeu ca răspuns divin la drama păcatului și a morții. Patriarhul Daniel a arătat că lucrarea mântuirii începe chiar cu zămislirea și nașterea Domnului Iisus Hristos, Care Se naște din Fecioara Maria „nu din inițiativă omenească, ci prin lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt”.
Citându-l pe Sfântul Grigorie de Nyssa, Patriarhul a amintit că „cel muritor avea nevoie de înviere și de viață veșnică”, iar această nevoie este împlinită deplin prin Hristos, Care, prin moartea Sa pe cruce și prin Înviere, a vindecat păcatul neascultării și a biruit moartea.
„Omenirea dorea să trăiască veșnic”
Într-un pasaj de profundă densitate teologică, care dă și titlul predicii, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat că pregătirea pentru venirea lui Hristos respectă libertatea umană, dar răspunde unei dorințe universale:
„Pe de o parte, înainte de Hristos se constata că omenirea mergea inevitabil spre moarte, iar pe de altă parte se observa că fiecare persoană umană dorea să trăiască veșnic, exista dorința de a birui moartea sau dorința de mântuire.”
Această tensiune, a explicat Patriarhul, a fost asumată și vindecată de Dumnezeu prin trimiterea Fiului Său, la „plinirea vremii”, pentru ca oamenii să devină fii ai lui Dumnezeu după har.
Chemare la pregătire duhovnicească înainte de Crăciun
În încheiere, Patriarhul Daniel i-a îndemnat pe credincioși să trăiască zilele rămase până la sărbătoarea Nașterii Domnului ca timp de pregătire duhovnicească, pentru a-L primi pe Hristos „cu pace și bucurie” în suflete și în case.
„Fiul lui Dumnezeu Se face Om pentru ca noi, oamenii, să dobândim firea divină prin har și Împărăția lui Dumnezeu”, a subliniat Preafericirea Sa, arătând că scopul Întrupării este mântuirea omului și slava Preasfintei Treimi.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica dinaintea Nașterii Domnului (a Sfinților Părinți după trup ai Domnului), 21 decembrie 2025, rostită în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” de la Reședința Patriarhală:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Preacuvioși și preacucernici părinți, preacuvioase maici, iubiți credincioși, astăzi Biserica noastră prăznuiește Duminica dinaintea Nașterii Domnului, a Sfinților Părinți după trup ai Domnului.
În Evanghelia acestei duminici se arată că Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om, este Mântuitorul lumii. Evanghelia de astăzi ne arată genealogia Mântuitorului Iisus Hristos după Sfântul Evanghelist Matei și există și o genealogie după Sfântul Evanghelist Luca.
Ultima duminică dinaintea sărbătorii Nașterii Domnului este Duminica Sfinților Părinți după trup ai Domnului Iisus Hristos. În această duminică, Biserica a rânduit să fie citită Evanghelia de la Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, capitolul I, versetele de la 1 până la 25, în care este prezentată genealogia Mântuitorului sau „Cartea neamului lui Iisus Hristos”, cum se spune în text.
Ea cuprinde o rânduială și o înțelepciune divină, care împreună exprimă așteptarea cu speranță a Domnului Iisus Hristos de-a lungul generațiilor și pregătirea în credință a oamenilor pentru venirea lui Hristos. Neamurile aici au înțeles de generații care se succed. Nu este vorba doar de rude, deși este și o înrudire între ele. Vorbind despre pregătirea omenirii, mai întâi a poporului evreu și, într-o formă mai restrânsă, a altor popoare, pentru venirea lui Hristos în lume, ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat în omenitate, Sfântul Evanghelist Matei folosește o împărțire în trei etape sau perioade de pregătire: de la Avraam, și anume circa 2000 până la 1825 înainte de Hristos; apoi până la David, circa 1010 până la 970 înainte de Hristos; și de la David până la strămutarea în Babilon, în anul 586 înainte de Hristos, și de la strămutarea în Babilon până la Hristos.
Genealogia pe care ne-o prezintă Evanghelia de astăzi ne arată că istoria mântuirii este etapizată în perioade de pregătire și de așteptare a omenirii, prin credință și speranță sau prin credință și ascultare smerită față de Dumnezeu.
Evanghelia ne arată, așadar, pregătirea poporului evreu prin prorocii și drepții Vechiului Testament, care așteptau în chip duhovnicesc, activ, pe Mesia Hristos. Unii drepți ai Vechiului Testament erau chiar prefigurări sau tipologii ale lui Mesia, ca, de pildă, Abel, Iosif, Ilie, Iosua Navi, Moise, Aaron, arhiereul sau marele preot de la Templul din Ierusalim și alții.
Fiecare dintre aceste etape sau perioade de pregătire este marcată prin succesiunea a paisprezece neamuri sau generații. În total, de trei ori câte paisprezece fac patruzeci și două de generații.
Aici este foarte important faptul că, în secolul al V-lea, un autor pe care patrologii nu l-au identificat ca nume, ci doar prin scrierea sa, un comentariu la Evanghelia după Matei, și de aceea este numit Anonimus, adică „cel fără nume”, a arătat că această împărțire în trei perioade de câte paisprezece generații are o semnificație profundă.
Și anume: prima perioadă de paisprezece generații, de la Avraam până la David, reprezintă perioada când poporul evreu era condus de judecători. A doua perioadă, de la David până la plecarea în exil sau strămutarea în Babilon, cum s-a tradus la noi în limba română, până în anul 586, este perioada în care poporul evreu se afla sub conducerea regilor. Iar a treia perioadă, de la strămutarea în Babilon până la nașterea lui Hristos, este perioada în care poporul evreu era condus de arhierei sau de mai-marii preoți.
Acest Anonimus spune că toate aceste trei perioade de pregătire, în care poporul este condus mai întâi de judecători, apoi de regi și apoi de arhierei, Îl reprezentau sau Îl preînchipuiau pe Hristos, Care este Judecător, Rege sau Împărat și Mare Preot sau Arhiereu. Adică, odată cu nașterea lui Hristos, poporul care crede în El este condus de Hristos, Care este Drept Judecător, Care este Împărat ceresc și Împărat al veacurilor și Care este Arhiereul cel veșnic sau Marele Preot veșnic.
Apoi, Anonimus mai spune că aceste generații, împărțite în trei perioade de câte paisprezece, fac laolaltă patruzeci și două de generații și, dacă se împarte 42 la 7, care este simbolul perfecțiunii în lumea aceasta, în simbolistica ebraică — 8 fiind simbolul perfecțiunii în eternitate, iar 7 în lumea istorică, în lumea pământească — rezultă cifra 6, care înseamnă lucrarea lui Dumnezeu în lume, fiindcă Dumnezeu, în șase zile sau șase perioade, a creat cerul și pământul și a făcut cele ce sunt vizibile.
În ziua a șasea sau în perioada a șasea a creat pe om. Și, deci, toate aceste perioade, spune Anonimus, sunt perioade de muncă, de lucrare, de osteneală, de suferință adesea, de pătimire. Pentru că drepții și profeții Vechiului Testament, care au ajutat la pregătirea poporului pentru venirea lui Mesia sau a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, au suferit, au lucrat și, deci, erau perioade de pregătire, nu erau perioade de așteptare pasivă, în expectativă, ci perioade de mărturisire a credinței în mijlocul păgânilor politeiști și de ascultare față de Dumnezeu și de poruncile Lui.
Deci este foarte semnificativă această interpretare. Sigur, și cifra 14 este formată din două ori câte șapte, iar aceasta înseamnă credința. 14 împărțit la 7 rezultă cifra 2. Deci două dimensiuni mari au fost cultivate în această perioadă de pregătire și anume două virtuți mari: credința în Dumnezeu și ascultarea smerită față de Dumnezeu.
Modul cel mai înalt al credinței în Dumnezeu și al ascultării smerite față de Dumnezeu s-a arătat în Fecioara Maria, pregătită prin harul lui Dumnezeu pentru a deveni cea din care Se naște Fiul lui Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt. Se naște ca Om.
Deci atât simbolismul celor paisprezece generații, cât și gruparea de trei ori a câte paisprezece generații arată un simbolism. Cele trei grupe de câte paisprezece înseamnă și o lucrare a Sfintei Treimi, o lucrare tainică, dar reală, în viața lumii, ca pregătire pentru primirea Mântuitorului Iisus Hristos.
Prin urmare, vedem că însăși lumea, bolnavă de păcat și de moarte, dorește să fie eliberată de păcat și de moarte. Și această lucrare de vindecare a lumii, de boala păcatului și de robia morții, se face în mod progresiv. Cel Care, în mod desăvârșit, eliberează lumea de păcat — ca urmare a neascultării față de Dumnezeu — și de moarte este Iisus Hristos, Care, prin ascultarea Sa smerită până la moarte pe cruce, a vindecat păcatul neascultării protopărinților Adam și Eva, din care derivă toate celelalte păcate, și prin Învierea Sa din morți a biruit moartea.
De aceea, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că bolnavul avea nevoie de vindecare, robul avea nevoie de eliberare, iar cel muritor avea nevoie de înviere și de viață veșnică.
Pregătirea omenirii culminează cu „plinirea vremii”, despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni, capitolul IV, versetul 4. Adică așteptarea, cu speranță, a eliberării lumii de păcat și de moarte devine o dorință activă, păcatul fiind boala sufletului și despărțirea omului de Dumnezeu, Izvorul vieții veșnice.
Pregătirea generațiilor umane pentru venirea și primirea Mântuitorului Iisus Hristos în lume se face treptat. Proorocii Vechiului Testament au prevăzut și au prezis pe Cel Care urma să Se întrupeze sau să Se facă Om. Astfel, prorocul Isaia, cu 700 de ani înainte, a prezis că Mesia Se va naște din Fecioară: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel”, care se tâlcuiește: „Dumnezeu este cu noi”.
Și prorocul Miheia, care a trăit tot cu 700 de ani înainte de Hristos și a fost contemporan cu prorocul Isaia, a murit în același an, 686 înainte de Hristos. Doar că Isaia a trăit 80 de ani, iar Miheia doar 54. Proorocul Miheia a prevăzut și a prezis că Hristos Se va naște în Betleemul Iudeii: „Și tu, Betleeme, Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitor peste Israel, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei” (Miheia 5, 1).
Așadar, proorocul Miheia a prezis, cu 700 de ani înainte, că originea adevărată a lui Mesia este una veșnică și anume că El există ca Persoană divină din veșnicie, înainte de facerea lumii.
Prin credință, profeții au văzut mai dinainte taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu și, de aceea, ei au contribuit mult la pregătirea poporului ales pentru venirea lui Mesia. Vedem, deci, că Iisus Hristos este Dumnezeu și Om. În El se unesc dumnezeirea necreată și umanitatea creată. Se unesc cerul și pământul, veșnicia și timpul, pentru ca oamenilor pământeni, viețuitori în timp, Hristos să le dăruiască viață cerească veșnică.
Această Evanghelie de astăzi a genealogiei, sau „Cartea neamului lui Iisus Hristos”, ne arată unele aspecte surprinzătoare. Și anume că printre neamurile sau generațiile enumerate de Sfântul Apostol și Evanghelist Matei se află nu doar bărbați, pentru că genealogia este, în general, pe linie bărbătească, ci și femei. Deși, la evrei, genealogia se socotea pe linie paternă, bărbătească, în mod surprinzător, enumerarea generațiilor pe linie bărbătească include, la un moment dat, și pomenirea a patru femei.
Ele ne surprind și prin faptul că nu sunt evreice, ci sunt de neam străin. Astfel, Tamar și Rahav sunt canaanence, Rut este moabită, iar Batșeba, soția lui Urie, este hitită, de neam hitit. Prin aceasta, Sfânta Evanghelie ne spune că nu numai poporul evreu este chemat la mântuire, ci și popoarele de altă etnie. De asemenea, prezența femeilor în genealogia Domnului Iisus Hristos ne arată că nu numai bărbații au valoare în fața lui Dumnezeu și în lucrarea Sa mântuitoare, ci și femeile.
Mai mult, Iisus Hristos, Cel Unul Sfânt, cheamă la sfințenie pe toți bărbații și pe toate femeile, fără deosebire. Iar Sfânta Biserică a lui Hristos îi cinstește deopotrivă pe bărbații sfinți și pe femeile sfinte, așa cum vedem în calendar.
În partea ultimă a Evangheliei acestei duminici se arată că nașterea după trup a Domnului Iisus Hristos nu este una obișnuită, adică nu este o naștere rezultată din inițiativă bărbătească, nici din pofte trupești, ci este una care se realizează direct din inițiativa lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Pruncul Iisus, născut din Fecioara Maria, S-a zămislit de la Duhul Sfânt, fără ca ea să fi avut vreo legătură trupească intimă cu dreptul Iosif.
Zămislirea și nașterea Domnului Iisus Hristos s-au făcut din femeie. Iar întrucât Fecioara-Mamă nu a cunoscut bărbat, Pruncul Iisus nu are tată după trup. Așadar, Iisus Hristos Se naște ca Om din femeie, după cum se nasc toți oamenii, dar zămislirea Sa ca Om nu provine dintr-o iubire trupească între un bărbat și o femeie, ci este lucrarea supranaturală, mai presus de fire, a Duhului Sfânt în natura umană a Fecioarei Maria, din care Se zămislește sau Se întrupează și apoi Se naște Pruncul Iisus, Fiul Cel Veșnic al lui Dumnezeu Tatăl.
Însă, prin această dublă lucrare, divină și umană, cerească și pământească — de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria — Dumnezeu Tatăl a voit ca însăși nașterea după trup a Fiului Său Cel Veșnic, Iisus Hristos, să înceapă nașterea după duh a oamenilor sau înfierea lor dumnezeiască, prin harul Sfântului Duh. Cu alte cuvinte, întrucât Iisus Hristos Se întrupează de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, El pregătește taina Botezului, prin care omul se naște din Duhul Sfânt și din apă, pentru ca însăși viața biologică pământească, trecătoare, să înceapă o viață spirituală cerească și veșnică.
Acest adevăr este exprimat de Sfântul Ioan Gură de Aur. Astfel, cităm:
„Fiul lui Dumnezeu S-a născut după trup, ca tu, omule, să te naști după duh. Pentru aceasta Fiul lui Dumnezeu a avut o îndoită naștere: una asemenea nouă și alta mai presus de noi. Pentru că S-a născut din femeie, Se aseamănă cu noi; dar pentru că nu S-a născut nici din sânge, nici din voința trupului sau a bărbatului, ci de la Duhul Sfânt, ne arată nașterea cea mai presus de noi, nașterea viitoare pe care ne-o va dărui nouă de la Duhul Sfânt.”
Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată că lucrarea dumnezeiască mântuitoare, că izbăvirea omului de păcat și de moarte, începe cu însăși zămislirea și nașterea Domnului Iisus Hristos, Cel Care Se naște veșnic din Tatăl, fără mamă, iar pe pământ S-a născut din Mamă, fără tată.
Înțelegem, totodată, că această lucrare de înomenire a Fiului veșnic al lui Dumnezeu are ca scop îndumnezeirea prin har a omului și înfierea lui în iubirea lui Dumnezeu Tatăl, prin lucrarea Duhului Sfânt. Așadar, Duhul Sfânt este prezent și lucrător atât în taina înomenirii Fiului lui Dumnezeu, cât și în taina îndumnezeirii prin har a omului.
Vedem că Hristos S-a născut ca Om prin lucrarea Duhului Sfânt și noi devenim fii ai lui Dumnezeu după har, tot prin lucrarea Duhului Sfânt. Fiindcă Duhul Sfânt face legătura între Tatăl și Fiul. Duhul Sfânt purcede din Tatăl și Se odihnește în Fiul. El arată iubirea dintre Tatăl și Fiul. El este Duhul Tatălui, fiindcă are izvorul în Tatăl, și este Duhul Fiului, pentru că Fiul este Primitorul Duhului Sfânt ca dar al Tatălui.
Deci aici vedem cum omul devine fiu al lui Dumnezeu prin har. Fiul Cel Veșnic Se face Om pentru ca oamenii care cred în El și se botează în numele Preasfintei Treimi să devină fii ai lui Dumnezeu după har.
Așa cum ne spune Evanghelia după Ioan:
„Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12–13).
Întruparea Fiului veșnic al lui Dumnezeu a fost împlinirea unui plan al lui Dumnezeu pregătit din veșnicie, întruparea fiind scopul pentru care Dumnezeu a creat lumea, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, toate au fost făcute în El, prin El și pentru El, pentru Fiul.
Deci lumea este darul lui Dumnezeu pentru Fiul, și de aceea Fiul Se întrupează, vine în lume, sfințește lumea prin jertfa Sa și o dăruiește Tatălui ca semn de recunoștință, întemeind, în ajunul pătimirii și morții Sale pe cruce, Sfânta Euharistie sau Sfânta Recunoștință. Euharistia este Sfânta Recunoștință, Sfânta Mulțumire.
Așadar, lucrarea de pregătire a omenirii în vederea întrupării Domnului nostru Iisus Hristos arată cât de mari sunt iubirea milostivă și răbdarea lui Dumnezeu, precum și respectul Său față de libertatea persoanelor și a popoarelor cărora le propune mântuirea, dar nu le-o impune.
Pe de o parte, înainte de Hristos se constata că omenirea mergea inevitabil spre moarte, iar pe de altă parte se observa că fiecare persoană umană dorea să trăiască veșnic, exista dorința de a birui moartea sau dorința de mântuire. Și această pregătire s-a făcut prin trimișii lui Dumnezeu, dar respectând libertatea oamenilor.
Așadar, Sfânta Evanghelie de astăzi ne cheamă și pe noi la pregătire duhovnicească în timpul care a mai rămas până la Crăciun, ca să-L primim cu pace și bucurie pe Hristos Domnul în sufletele noastre, în casele noastre, înțelegând că Fiul lui Dumnezeu Se face Om pentru ca noi, oamenii, să dobândim firea divină prin har și Împărăția lui Dumnezeu, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin.”
