Patriarhul Daniel a vorbit, în predica rostită duminică, 2 august, după Sfânta Liturghie săvârșită la Paraclisul istoric al Reședinței Patriarhale, despre puterea rugăciunii, sensul încercărilor din viața creștinului și nevoia de a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru orice izbândă. Pornind de la Evanghelia Duminicii a IX-a după Rusalii, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a subliniat că adevăratele realizări trebuie însoțite de smerenie, nu de dorința de a primi laude din partea oamenilor.
Rugăciunea după izbândă, lecția pe care o oferă Hristos
Patriarhul Daniel a arătat că retragerea Mântuitorului în munte, după înmulțirea pâinilor și a peștilor, are o profundă semnificație duhovnicească.
„După un mare succes sau după o mare realizare, nu trebuie să căutăm laudă sau apreciere de la oameni, ci, în liniște, în adâncul inimii noastre și în detașare de slava care vine de la oameni, să-I dăm slavă lui Dumnezeu și să-I mulțumim pentru ajutorul primit de la El”, a spus Patriarhul României.
Potrivit Preafericirii Sale, Domnul Iisus Hristos nu Se retrage în singurătate pentru a fugi de oameni, ci pentru a transforma singurătatea fizică într-o comuniune deplină cu Dumnezeu Tatăl și pentru a arăta că orice lucrare izvorâtă din iubire trebuie întărită prin rugăciune.
Singurătatea devine comuniune prin rugăciune
În cuvântul de învățătură, Patriarhul Daniel a explicat că rugăciunea schimbă sensul singurătății și îl apropie pe om de Dumnezeu.
„Omul care se roagă, chiar dacă trăiește izolat în pustie, nu este singur, ci este împreună cu Dumnezeu și cu toți sfinții. Omul rugător, chiar dacă se află în singurătate, nu este un însingurat”, a afirmat Patriarhul.
În schimb, a avertizat Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, omul care încetează să se roage ajunge să fie singur din punct de vedere duhovnicesc, chiar dacă trăiește în mijlocul mulțimilor.
Încercările îi învață pe oameni să ceară ajutorul lui Dumnezeu
Patriarhul Daniel a explicat și de ce Mântuitorul i-a trimis pe ucenici singuri pe mare, în timp ce El S-a retras în rugăciune.
Potrivit Preafericirii Sale, Hristos a dorit să-i învețe că viața presupune încercări și că omul nu se poate sprijini doar pe propriile puteri.
„Iisus voia să-i învețe pe ucenicii Săi să treacă prin încercări, prin ispite și prin situații potrivnice, pentru ca ei să înțeleagă mai bine cât de necesară este cererea și primirea ajutorului lui Dumnezeu în viața lor”, a spus Patriarhul.
El a arătat că furtuna de pe mare simbolizează toate necazurile prin care trece omul, iar credința și rugăciunea sunt cele care îl ajută să le depășească.
Corabia – imaginea Bisericii în mijlocul furtunilor istoriei
În interpretarea simbolică a Evangheliei, Patriarhul Daniel a explicat că imaginea corăbiei purtate de valuri reprezintă însăși Biserica lui Hristos.
„Corabia aflată pe marea învolburată este simbolul Bisericii încercate de furtunile istoriei”, a afirmat Patriarhul.
El a adăugat că vânturile potrivnice simbolizează persecuțiile, ereziile, secularizarea și toate formele de ostilitate pe care Biserica le întâlnește în lucrarea sa de mântuire a oamenilor.
Numai Hristos salvează Biserica rugătoare
În încheiere, Patriarhul Daniel a subliniat că adevărata biruință nu vine din puterea omului, ci din ajutorul lui Dumnezeu.
„Numai Hristos salvează Biserica rugătoare atunci când ea se află în mijlocul mării învolburate a istoriei și în întunericul vremurilor potrivnice luminii Evangheliei mântuirii”, a spus Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.
Patriarhul Daniel a încheiat îndemnându-i pe credincioși să privească încercările vieții cu nădejde și să nu uite că Dumnezeu rămâne aproape de cei care Îl caută prin rugăciune, chiar și atunci când prezența Sa pare nevăzută.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de Patriarhul Daniel, duminică 2 august, în Duminica a 9-a după Rusalii, după Sfânta Liturghie săvârșită la Paraclisul istoric al Reședinței Patriarhale:
„În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Astăzi, Biserica noastră serbează Duminica a IX-a după Rusalii.
În Evanghelia acestei duminici se vorbește despre umblarea pe mare a lui Iisus și despre potolirea furtunii. În esență, Evanghelia de astăzi ne arată că o credință puternică în Hristos învinge dificultățile vieții.
Trei învățături principale se desprind din Evanghelia de astăzi.
Prima: Iisus Se retrage în singurătate, în munte, ca să Se roage, transformând astfel singurătatea fizică în comuniune spirituală cu Dumnezeu.
A doua: În timpul nopții, Iisus îi lasă pe ucenici în corabie să se lupte singuri cu furtuna de pe mare, pentru a înțelege cât de necesar este omului ajutorul lui Dumnezeu în situațiile dificile.
A treia învățătură: Corabia cuprinsă de furtună pe mare reprezintă lupta Bisericii lui Hristos cu lumea ostilă ei.
Sfânta Evanghelie din Duminica a IX-a după Rusalii conține o mulțime de învățături duhovnicești și folositoare pentru a înțelege taina Bisericii și a vieții creștinului în vreme de încercare sau în situații dificile.
În primul rând, Evanghelia ne arată că, după ce, în mod minunat, a săturat mai multe mii de oameni cu cinci pâini și doi pești, Domnul Iisus Hristos Se retrage în munte, în singurătate, în pustie, ca să Se roage.
De ce Se roagă El după săvârșirea minunii?
Ca să ne învețe să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru orice realizare sau izbândă din viața noastră.
De ce Se roagă în singurătate?
Pentru a nu fi lăudat de mulțimile pe care le-a săturat prin înmulțirea pâinilor și a peștilor, dar și pentru a Se concentra deplin în rugăciunea către Dumnezeu Tatăl.
Când Iisus Se roagă, ca Om, în singurătate, Tatălui din ceruri, inima Sa se umple de harul iubirii milostive a Tatălui ceresc, iubire pe care apoi Iisus o împărtășește oamenilor.
Prin retragerea Sa în singurătate, după săvârșirea unei minuni, învățăm că, după un mare succes sau după o mare realizare, nu trebuie să căutăm laudă sau apreciere de la oameni, ci, în liniște, în adâncul inimii noastre și în detașare de slava care vine de la oameni, să-I dăm slavă lui Dumnezeu și să-I mulțumim pentru ajutorul primit de la El.
Prin rugăciune, iubirea smerită și milostivă umple sufletul nostru, pentru ca să nu mergem cu sufletul gol printre oameni.
Domnul Iisus nu face minuni ca să-i impresioneze pe oameni sau ca să fie lăudat de ei, ci săvârșește minuni pentru că Îi este milă de popor, după cum se spune în Evanghelia după Matei, capitolul 14, versetul 14.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că minunile lui Iisus Hristos sunt pătimite, iar pătimirile Lui sunt minunate.
Mai precis, minunile Lui sunt pătimite, adică izvorăsc din compasiune sau din iubirea milostivă față de oamenii aflați în suferință, iar pătimirile Lui sunt minunate, adică sunt mai presus de înțelegerea și puterea oamenilor.
După ce a săvârșit minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor, din iubire milostivă pentru cei flămânzi, Iisus Se retrage în singurătate pentru a Se ruga.
Se retrage nu pentru că singurătatea sau izolarea ar avea un sens în ele însele, ci pentru a umple singurătatea fizică a omului cu harul iubirii smerite a lui Dumnezeu, prin rugăciune stăruitoare.
Iisus Se retrage singur în munte ca să intensifice legătura Sa, ca Om, cu Dumnezeu Tatăl, această relație fiind temelia vieții adevărate.
Astfel, prin rugăciune, singurătatea omului se transformă în comuniune cu Dumnezeu.
Omul care se roagă, chiar dacă trăiește izolat în pustie, nu este singur, ci este împreună cu Dumnezeu și cu toți sfinții.
Omul rugător, chiar dacă se află în singurătate, nu este un însingurat.
Însă, când omul nu se mai roagă lui Dumnezeu, chiar dacă se află în mijlocul mulțimilor de oameni, devine un însingurat duhovnicește.
În acest sens, un filosof existențialist din secolul al XX-lea a numit civilizația occidentală modernă „mulțimea însingurată”.
Într-adevăr, unii oameni egoiști sau narcisiști nu mai comunică intens între ei pentru că nu mai comunică intens cu Dumnezeu.
Această însingurare în individualism, ca deficit de comuniune și de rugăciune, poate duce la depresie.
Rugându-Se lui Dumnezeu Tatăl, Domnul Iisus Hristos, ca Om, ne învață că puterea iubirii Sale milostive de a aduna, lumina, vindeca și sătura mulțimile vine din relația Sa intimă cu Dumnezeu Tatăl, din smerita și sfânta rugăciune către Dumnezeu.
De ce? Pentru că Dumnezeu este, în Sine Însuși, comunicare și comuniune de viață și iubire eternă.
Dumnezeu Tatăl comunică ființa Sa divină Fiului, prin naștere, și Duhului Sfânt, prin purcedere, astfel încât Persoanele Sfintei Treimi Se conțin și Se dăruiesc reciproc în iubire și comuniune desăvârșită.
De asemenea, prin retragerea Sa în munte ca să Se roage, Iisus ne învață că muntele este un loc înalt al unirii pământului cu cerul, un loc al înălțării duhovnicești a omului, pentru că muntele îl îndeamnă pe om să-L caute pe Dumnezeu, Creatorul, Cel ce este mai presus de frumusețile și măreția lumii create de El ca dar oferit oamenilor.
De aceea, bisericile și locurile de închinare sunt, de obicei, construite pe o colină sau pe un loc înalt, care ne cheamă la elevație, în același timp la urcuș fizic exterior și la urcuș duhovnicesc interior, la ridicarea din grijile vremelnice ale vieții pământești pentru a căuta viața cerească și veșnică în Împărăția cerurilor.
Sfânta Evanghelie precizează că Domnul Iisus, înainte de a urca în munte pentru a Se ruga, i-a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă înaintea Lui pe țărmul celălalt, până când El va da drumul mulțimilor.
Adică Iisus i-a îndemnat cu stăruință – aceasta înseamnă expresia „i-a silit” – pe ucenici să traverseze marea.
De ce Domnul Iisus i-a trimis pe ucenici să înainteze pe mare, în timp ce El a urcat în munte?
Pentru că Învățătorul duhovnicesc al ucenicilor Săi voia să-i învețe să se lupte și singuri, nu doar să primească totul de-a gata, fără nicio luptă.
Iisus voia să-i învețe pe ucenicii Săi să treacă prin încercări, prin ispite și prin situații potrivnice, pentru ca ei să înțeleagă mai bine cât de necesară este cererea și primirea ajutorului lui Dumnezeu în viața lor.
În acest sens, Evanghelia menționează că „vântul le era împotrivă”, adică împotriva direcției în care mergeau ucenicii cu corabia.
Iar valurile izbeau corabia, spune Evanghelia, ei aflându-se în primejdie de moarte.
Adesea, viața oamenilor încercați de necazuri este asemănătoare cu trăirea acelui moment de panică, de dezorientare și de descurajare al ucenicilor lui Iisus, aflați în corabia cuprinsă de valurile mării ridicate de vântul potrivnic, în timpul nopții.
Așadar, Învățătorul Iisus Hristos îi lasă pe ucenicii Săi singuri, pe timp de noapte, să se lupte cu vântul potrivnic și cu valurile puternice ale mării, pentru a înțelege că uneori nu mai pot conta doar pe priceperea sau pe forța proprie, deși erau pescari cu multă experiență pe mare.
Totuși, fiind Cunoscător desăvârșit al firii omenești, Domnul Iisus Hristos știe și care este măsura încercării, până când ucenicii pot fi lăsați singuri și când trebuie ca El să vină în ajutorul lor.
Evanghelia ne spune că, la a patra strajă a nopții, adică în intervalul dintre ceasul al treilea după miezul nopții și ceasul al șaselea, la răsăritul soarelui, Iisus mergea pe apă ca pe uscat spre corabia ucenicilor, aflată în primejdie de scufundare din cauza valurilor ridicate de furtună.
Această umblare pe mare a lui Iisus, venirea Lui către ucenici în a patra strajă a nopții, când întunericul urma să fie biruit de lumina soarelui, are și o profundă valoare simbolică privind lupta duhovnicească.
De ce venea Iisus spre ucenici umblând pe mare ca pe uscat?
Ca să le arate că El este Stăpân peste ape, la fel cum este și peste uscat, deoarece El este Creatorul pământului, al mării și al întregii creații.
Când voiește, El umblă pe mare ca pe uscat, fiind mai presus de toate stihiile lumii materiale.
Adică El este liber de toate determinările materiei: de greutate, de opacitate, de rigiditate, de fluiditate și de limitele sau finitudinea acesteia.
La început, ucenicii Săi, cuprinși de teamă din cauza furtunii și a întunericului nopții, nu L-au recunoscut pe Iisus.
Crezând că este o nălucă sau o fantomă care vine spre ei, au strigat de frică.
Astfel, la teama lor de a nu se scufunda în mare din cauza furtunii s-a adăugat și frica de o putere necunoscută, cu siluetă de om, care venea spre ei umblând pe apă ca pe uscat.
Însă Domnul Iisus, umblând pe apă și venind spre ei, le-a zis:
„Îndrăzniți! Eu sunt; nu vă temeți!”
Iar când ucenicii Săi L-au recunoscut după glas, fără să-I vadă încă limpede fața, Sfântul Petru a zis:
„Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă.”
Prin aceste cuvinte, Sfântul Petru mărturisește că Iisus este Domn și Stăpân peste stihiile naturii și crede că, la porunca Lui, poate și el să umble pe apă, așa cum umblă Iisus.
De aceea, Domnul Iisus i-a zis lui Petru:
„Vino!”
După ce Iisus i-a spus lui Petru: „Vino!”, acesta a început să umble pe apă spre Iisus.
Cât timp Sfântul Petru privea numai spre Iisus, umbla pe apă asemenea Lui. Când însă Sfântul Petru a privit spre vânt și s-a temut, atunci a început să se îndoiască în sine și să se scufunde în apă.
În această privință, Evanghelia spune despre Petru:
„Dar, văzând vântul, s-a temut și, începând să se scufunde, a strigat, zicând: «Doamne, scapă-mă!»” (Matei 14, 30).
Evanghelia nu spune că Petru a simțit puterea vântului, ci că a văzut vântul. Aceasta înseamnă că, la un moment dat, Sfântul Petru nu mai privea direct spre Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, ci privea spre vântul care agita marea, adică spre stihiile schimbătoare ale lumii materiale.
Așadar, Petru a început să se scufunde numai când a slăbit credința sa, ca legătură vie cu Iisus, ca relație de comuniune cu Persoana Sa divină, superioară tuturor stihiilor cosmice pe care El Însuși le-a creat.
Dar Sfânta Evanghelie spune că:
„Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat și i-a zis: «Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?»”
În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur precizează:
„Pentru a arăta lui Petru că nu furia vântului l-a făcut să se scufunde, ci puținătatea credinței lui, Hristos îi spune: «Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?» Dacă Petru n-ar fi fost slab în credință, ar fi înfruntat cu ușurință vântul.”
Totuși, dojana adresată de Iisus lui Petru a fost una părintească, deoarece Iisus nu i-a spus: „Necredinciosule!”, ci „Puțin credinciosule!”, adică om a cărui credință s-a împuținat.
În final, Evanghelia ne spune că, după ce Iisus a intrat în corabie, furtuna s-a potolit, iar ucenicii I s-au închinat, zicând:
„Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu!”
Așadar, Iisus potolește furtuna pe mare și îi salvează pe ucenicii Săi, pentru că El este Dumnezeu Atotputernic și Atotmilostiv, Care S-a făcut Om pentru mântuirea omului.
Prin urmare, după ce au trecut prin încercarea grea a furtunii pe mare, cu ajutorul Domnului Iisus, ucenicii Săi s-au întărit în credință și în evlavie față de El. I s-au închinat și au mărturisit dumnezeirea Lui.
Corabia aflată pe marea învolburată este simbolul Bisericii încercate de furtunile istoriei.
Evanghelia de astăzi mai are și alte înțelesuri duhovnicești, deoarece ea nu îi privește numai pe Sfântul Petru și pe ceilalți ucenici aflați în corabia amenințată de scufundare, ci, în mod profetic, se referă la întreaga Biserică și la fiecare creștin în parte.
Înțeleasă simbolic, corabia reprezintă Biserica încercată de valurile și furtunile istoriei, de persecuții, de erezii și de forțele întunericului potrivnice ei.
Vântul care se împotrivește corăbiei reprezintă vremurile și situațiile în care Biserica întâmpină ostilitate și respingere în lucrarea ei sfințitoare, prin care îi conduce pe oameni de la viața pământească trecătoare la viața cerească și veșnică.
Corabia din Evanghelie mai simbolizează și Biserica aflată într-o lume învolburată de păcate și de patimi egoiste, individuale și colective.
În acest sens, în Constituțiile Apostolice (cartea a II-a) se spune că biserica, adică lăcașul de cult, trebuie construită în formă de corabie sau navă, arătând astfel legătura profetică dintre prezența lui Hristos în corabia aflată pe mare și prezența Lui în Biserica din lume, în timpul istoriei.
Totodată, Evanghelia de astăzi ne arată și cum trebuie să lupte sufletul creștin în vreme de încercare.
Unii Sfinți Părinți au înțeles corabia izbită de valuri și ca imagine a sufletului omului credincios în lupta sa cu încercările vieții și cu patimile tulburătoare.
Însă, dacă Îl chemăm pe Domnul Iisus cu stăruință în rugăciune, zicând:
„Doamne, mântuiește-ne! Doamne, scapă-ne!”, atunci El vine la noi și ne ajută.
În acest sens, Evanghelia citită astăzi este, în același timp, Evanghelia încercării și a luptei, dar și a încurajării și a biruinței.
Ea ne arată că ieșirea din situațiile foarte grele nu se datorează faptelor sau puterilor noastre proprii, ci, în primul rând, ajutorului dumnezeiesc.
Oricât de iscusiți și de experimentați corăbieri și pescari ar fi fost ucenicii lui Iisus și oricât de buni înotători ar fi fost, fără ajutorul lui Iisus nu s-ar fi putut salva prin propriile lor puteri din lupta cu furtuna de pe mare.
În mod asemănător, oricât de mulți și vrednici slujitori ar avea Biserica, ei singuri nu pot salva Biserica lui Hristos în lupta ei cu păcatul din firea umană, cu duhurile rele, cu furtunile persecuțiilor și ale ereziilor, cu valurile necredinței, ale secularizării sau ale indiferenței spirituale, ci numai cu ajutorul lui Hristos, cerut de Biserică prin rugăciune.
Numai Hristos salvează Biserica rugătoare atunci când ea se află în mijlocul mării învolburate a istoriei și în întunericul vremurilor potrivnice luminii Evangheliei mântuirii.
Lecția principală sau înțelepciunea sfântă pe care Hristos Învățătorul o dăruiește discipolilor Săi și, prin ei, nouă tuturor, folosind corabia ca pe o catedră a teologiei mântuirii, este aceasta:
Toate încercările și necazurile pe care le întâlnim în viață pot fi biruite cu folos duhovnicesc, deoarece nu ne bazăm numai pe propriile noastre puteri, ci ne încredințăm, mai întâi de toate, în ajutorul care vine de la Dumnezeu.
Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să învățăm din această Evanghelie a umblării pe mare și a potolirii furtunii că Hristos Domnul ne iubește, chiar dacă uneori ne lasă să trecem prin încercări copleșitoare, pe care nu le înțelegem atunci când ne aflăm în mijlocul lor, ci abia mai târziu.
Deși uneori El pare departe sau chiar absent, Hristos Domnul știe că avem nevoie de ajutorul Lui și așteaptă ca noi să mergem spre El, în timp ce El vine permanent spre noi.
Așadar, numai ajutorul cerut și primit de la Dumnezeu este temelia sigură a mântuirii oamenilor, spre slava Preasfintei Treimi și spre bucuria credincioșilor rugători.
Amin.”
