În Duminica „Înfricoșătoarei Judecăți” sau a Lăsatului sec de carne, 15 februarie, Patriarhul Daniel a participat la Sfânta Liturghie săvârșită la Paraclisul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din incinta Reședinței Patriarhale, unde a rostit un amplu cuvânt de învățătură despre responsabilitatea omului înaintea judecății universale.
Judecata universală – completă, definitivă și înfricoșătoare
Preafericirea Sa a subliniat că Evanghelia acestei duminici, din capitolul 25 al Evangheliei după Matei, arată limpede că fără iubire milostivă nimeni nu se poate mântui. Citându-l pe Sfântul Ioan Gură de Aur, Patriarhul a arătat că oamenii vor fi judecați pentru neomenie, iar Sfântul Apostol Iacob avertizează că „judecata va fi fără milă pentru cel ce n-a făcut milă”.
Patriarhul Daniel a explicat diferența dintre judecata particulară, de după moarte, și Judecata de Apoi, care va fi universală, deplină și definitivă, când Hristos va veni „în slavă și cu putere multă” pentru a judeca vii și morții.
Judecata finală este înfricoșătoare prin contextul cosmic care o precede, prin solemnitatea ei universală și prin conținutul surprinzător: prezența tainică a lui Hristos în cei flămânzi, însetați, străini, goi, bolnavi și întemnițați.
„Dumnezeu nu acceptă neomenia”
Un punct central al predicii a fost accentul pus pe respingerea indiferenței față de suferința aproapelui.
„Dumnezeu nu acceptă neomenia”, a afirmat Patriarhul, explicând că indiferența sau nepăsarea față de cei aflați în dificultate reprezintă criteriul aspru al judecății.
Reluând tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a arătat că Hristos nu condamnă în primul rând păcatul, ci neomenia și lipsa pocăinței: milostenia este „leacul” care putea șterge păcatele, însă este adesea disprețuită.
„Prin urmare, nu este suficient să nu faci rău nimănui, ci trebuie să faci bine multora”, a subliniat Patriarhul Daniel. Nu este de ajuns să eviți nedreptatea; este necesar să devii activ în iubirea milostivă.
Milostenia – criteriul ultim al judecății
Evanghelia arată că celor de-a dreapta Sa, drepților milostivi, Hristos le va spune: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).
Patriarhul a evidențiat faptul că Împărăția este „moștenită”, semn că a fost pregătită dintru început pentru cei care trăiesc în iubire smerită și milostivă.
În același timp, cei nemilostivi se exclud singuri din comuniunea cu Dumnezeu. Iadul, au arătat Sfinții Părinți, nu a fost pregătit pentru oameni, ci pentru diavol și îngerii lui; însă omul lipsit de iubire, asemănându-se cu duhurile rele, se desparte singur de Dumnezeu.
Milostenia materială și milostenia spirituală
Preafericirea Sa a arătat că iubirea milostivă se manifestă atât prin fapte materiale – hrană, haine, medicamente, ajutor pentru cei săraci –, cât și prin fapte spirituale: rugăciune pentru cei în suferință, cuvânt de încurajare, vizită la bolnavi și la cei singuri, vestirea Cuvântului lui Dumnezeu.
Hristos nu a cerut să fie vindecat bolnavul sau eliberat întemnițatul, ci să fie cercetat și sprijinit. Dumnezeu nu cere omului ceea ce îi depășește puterile, ci fidelitate în iubire.
Chemare la pocăință și responsabilitate
În final, Patriarhul Daniel a îndemnat credincioșii ca, mai ales în perioada Postului Sfintelor Paști, să unească rugăciunea și pocăința cu iubirea milostivă concretă.
Judecata universală nu va fi înfricoșătoare pentru cei care se judecă pe ei înșiși prin pocăință sinceră, spovedanie și îndreptare a vieții.
„Când arătăm iubirea milostivă semenilor noștri aflați în nevoi, noi devenim mâinile iubirii milostive ale lui Dumnezeu pentru oameni, spre slava Lui, spre bucuria celor ajutați și spre mântuirea noastră”, a încheiat Patriarhul României.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de Patriarhul Daniel duminică, 15 februarie, în Duminica „Înfricoșătoarei Judecăți”, când a participat la Sfânta Liturghie de la Paraclisul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, din incinta Reședinței Patriarhale:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Astăzi, Biserica noastră sărbătorește Duminica Înfricoșătoarei Judecăți sau a Lăsatului sec de carne.
Această Duminică are o Evanghelie deosebit de bogată în înțelesuri duhovnicești și, în concluzie, ne spune că fără iubire milostivă nimeni nu se poate mântui. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că oamenii vor fi judecați pentru neomenie.
Sfântul Iacob, în Epistola sa, capitolul 2, versetul 13, spune că „judecata va fi fără milă pentru cel ce n-a făcut milă”.
În această Duminică, a treia de la începutul perioadei Triodului, Sfânta Evanghelie după Matei continuă ideea judecății sau a evaluării faptelor oamenilor din pilda celor zece fecioare și din pilda talanților, arătând apoi importanța iubirii milostive pentru mântuirea oamenilor la judecata universală. Deci această Evanghelie ne arată în mod direct, radical și definitiv importanța iubirii milostive pentru mântuirea oamenilor. Și aceasta se va arăta mai ales la judecata universală.
Asemenea păstorului care separă oile de capre, Dreptul Judecător va despărți umanitatea în două categorii: drepții și păcătoșii sau cei milostivi și cei nemilostivi, cei umani și cei inumani.
Judecata universală este completă, definitivă și înfricoșătoare.
Judecata lui Dumnezeu asupra omului, imediat după moartea acestuia, sau judecata particulară, este o judecată incompletă și provizorie. Ea se realizează prin luminarea conștiinței, care, într-o clipită, își aduce aminte de toate faptele săvârșite, bune sau rele. Această judecată, însă, după moarte, este prezentată de unii Sfinți Părinți și ca o luptă între demoni și Îngerul Păzitor. Demonii îl acuză pe fiecare om pentru relele pe care le-a făcut, iar Îngerul Păzitor îl apără, caută să-l ajute pe om să dea un răspuns bun.
Această judecată este provizorie, deoarece se așteaptă să fie evaluate și urmările faptelor bune sau rele până la sfârșitul lumii. Deci judecata particulară sau individuală este una provizorie, deoarece faptele bune sau faptele rele ale unei persoane, ale unei comunități sau ale unui popor se arată prin consecințele lor de-a lungul istoriei. De aceea se așteaptă Judecata de Apoi sau finală, sau universală, atunci când Hristos Domnul va veni în slavă și cu putere multă să judece vii și morții, toate neamurile, pe toți oamenii, de la Adam și Eva până la cel din urmă om care s-a născut pe pământ. Deci aceasta este judecata finală, Judecata de Apoi sau judecata universală.
Această judecată finală sau universală este completă și definitivă. Judecata universală este însă înfricoșătoare prin contextul ei cosmic, forma ei solemnă și conținutul ei surprinzător.
Mai întâi, această judecată este înfricoșătoare prin contextul tulburărilor din univers care o precedă: soarele se va întuneca și luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor se vor zgudui. Este vorba, deci, de un colaps al sistemului nostru solar sau al întregului univers fizic.
În al doilea rând, judecata finală este înfricoșătoare prin forma ei, adică prin solemnitatea și universalitatea ei, deoarece Domnul Iisus Hristos vine în slavă și cu putere multă, împreună cu toți îngerii, ca să judece toate neamurile, adică toate popoarele și toate generațiile.
În al treilea rând, această judecată este înfricoșătoare și prin conținutul ei neprevăzut sau surprinzător, pe care nimeni dintre pământeni, nici cei milostivi, nici cei nemilostivi, nu-l pot înțelege pe deplin: cum în oamenii flămânzi și însetați, străini și săraci sau goi, bolnavi și întemnițați este tainic prezent Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul și Domnul slavei.
În mod deosebit, judecata este înfricoșătoare și pentru că ea descoperă contrastul dintre smerenia lui Hristos și slava lui Hristos, și anume între smerenia Sa în timpul istoric, când El, smerit și răbdător, respectă libertatea omului de a-L primi sau nu, și slava dreptății Sale de la sfârșitul lumii prezente, când El va evalua iubirea milostivă a fiecărui om.
În general, noi suntem obișnuiți să spunem că Dumnezeu este bun, îndelung-răbdător, milostiv și smerit. Într-adevăr, iubirea Lui smerită și milostivă s-a arătat în toată viața Domnului Iisus Hristos și, mai ales, în moartea Lui pe cruce și în îngroparea Lui.
De aceea cântăm la Prohodul Domnului, în Vinerea Sfintelor Paști: „În mormânt, Viață, pus ai fost, Hristoase, și s-au spăimântat oștirile îngerești, plecăciunea Ta cea multă preamărind.”
„Plecăciunea Ta cea multă” este nemărginită Sa smerenie.
Însă Evanghelia Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți ne arată că, la sfârșitul veacurilor, la a doua Sa venire, Domnul Iisus Hristos Se va arăta cu putere și cu slavă multă (Matei 24, 30). Până atunci, Domnul Iisus Hristos, smerit, tăcut și nevăzut, respectă libertatea omului de a iubi sau de a nu iubi pe Dumnezeu, precum și libertatea omului de a-i iubi sau de a nu-i iubi pe semenii săi.
Dar în ziua judecății universale, la sfârșitul veacurilor, Dreptul Judecător Iisus Hristos, Făcătorul universului și al omului, primitorul morții prin răstignirea Sa pe cruce și dătătorul vieții veșnice prin învierea Sa din morți, va arăta oamenilor libertatea Sa de a evalua cu dreptate iubirea milostivă a fiecărui om viețuitor pe pământ.
Până la judecata universală, Dumnezeu respectă libertatea noastră. La judecata universală se vede libertatea Lui de a evalua libertatea noastră.
Așadar, Evanghelia Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți ne descoperă legătura tainică dintre smerenia lui Hristos-Dumnezeu și slava Lui. Smerenia Lui se arată prin respectarea libertății individuale a omului, iar slava Lui se arată prin răsplătirea dreaptă a iubirii milostive a omului față de semenii săi.
Dumnezeu este atât de smerit încât Se lasă respins de oameni și uitat de ei. Atât de mult respectă Dumnezeu libertatea omului, încât prezența Sa se află tainic în oamenii cei mai săraci și suferinzi, care trăiesc la limita dintre viață și moarte.
Însă tocmai această prezență tainică a lui Hristos-Dumnezeu în oamenii nevoiași este surprinzătoare și înfricoșătoare în ziua judecății universale. De ce? Pentru că niciunul dintre oameni nu poate înțelege cum, în atâția robi ai sărăciei, ai bolii și ai umilirii de pe pământ, să se afle tainic prezent Însuși Împăratul cerurilor, Domnul Slavei și Judecătorul lumii, Care va spune celor prezenți la judecată: „Ori de câte ori ați făcut un bine unuia dintre acești prea mici frați ai Mei, Mie Mi-ați făcut.”
Nimeni nu poate înțelege cum Hristos, Domnul Slavei, Judecătorul lumii, Se poate numi pe Sine frate cu cei mai neînsemnați și nevoiași dintre oameni, arătând astfel, în persoana Sa, legătura adâncă dintre taina smereniei neînțelese și negrăite și slava iubirii Sale atotmilostive și atotputernice.
Înfricoșătoare va fi, așadar, constatarea că Hristos Domnul, deși S-a înălțat la ceruri în slava Preasfintei Treimi, nu încetează a fi tainic prezent în fiecare om care suferă pe pământ și așteaptă iubirea milostivă a celor din jur.
De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a trecut la Domnul în anul 662, a spus, cu o mie de ani înaintea lui Blaise Pascal, care a trecut la Domnul în 1662, că Hristos Domnul suferă până la sfârșitul veacurilor potrivit suferințelor fiecăruia dintre oameni.
Cităm: „Dumnezeu S-a făcut sărac de dragul nostru”, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, „și a luat asupra Sa, prin împreună-pătimire, pătimirile fiecăruia și, până la sfârșitul lumii, pătimește mistic pururea pentru bunătatea Sa, după analogie cu pătimirea fiecăruia.”
De ce? Pentru că învierea lui Hristos din morți nu înlătură, ci integrează taina Crucii. Iar slava lui Hristos din ceruri nu desființează smerenia Lui ca prezență tainică în sufletul oamenilor care trăiesc pe pământ în suferințe și au nevoie de iubire frățească.
Marea descoperire a judecății universale va fi, deci, identificarea lui Hristos cel slăvit cu Hristos cel smerit. În ce scop? Pentru a ne ajuta pe noi, oamenii, să unim libertatea cu responsabilitatea, arătând iubire milostivă față de toți oamenii aflați în nevoi.
În plus, judecata universală este înfricoșătoare și pentru că nu se limitează la păcatele sau faptele rele săvârșite de oameni, ci se extinde și la omisiuni, adică la faptele bune ale iubirii milostive pe care oamenii puteau să le facă, dar nu le-au făcut.
Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că, în urma judecății de apoi, oamenii buni sau milostivi se vor bucura de comuniune veșnică în iubirea lui Dumnezeu cel milostiv, iar oamenii răi sau egoiști vor îndura întâlnirea singurătății veșnice.
Cităm: „Vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (Evanghelia după Ioan, capitolul 5, versetele 28-29).
Spre deosebire de Sfânta Evanghelie după Ioan, în descrierea judecății universale, Sfânta Evanghelie după Matei ne arată în plus că această judecată este înfricoșătoare și pentru că Dumnezeu nu acceptă indiferența sau nepăsarea oamenilor egoiști față de suferința celor aflați în dificultate. Adică Dumnezeu nu acceptă neomenia.
În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune, cităm: „Pentru ce, Doamne, nu pomenești și de celelalte căi sau de celelalte păcate?” „Nu judec păcatul”, răspunde Domnul, „ci neomenia. Nu judec pe păcătoși, ci pe cei ce nu s-au pocăit. Pentru neomenie vă osândesc. Ați avut un leac atât de bun pentru mântuire, milostenia, cu care puteați șterge orice păcat, și ați disprețuit o binefacere atât de mare. Ocărăesc neomenia, care este pricina păcatului și a toată necredința, laud omenia, care este pricina tuturor bunătăților. Pe unii îi ameninț cu focul cel veșnic, iar altora le făgăduiesc Împărăția cerurilor.”
Prin urmare, nu este suficient să nu faci rău nimănui, ci trebuie să faci bine multora. Nu este suficient să nu ucizi, să nu furi, să nu jignești, să nu asuprești pe semenul tău, ci este necesar să-i faci mult bine, după posibilități, și să fii milostiv și ajutător.
Evanghelia de astăzi spune că celor de-a dreapta Sa, adică drepților milostivi, Fiul Omului sau Împăratul-Judecător va zice: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). Nu spune doar „luați împărăția”, ci „moșteniți”, ca și când ar fi un bun propriu.
Cei milostivi sunt numiți binecuvântați ai Tatălui Ceresc, deoarece pentru ei s-a pregătit, încă de la întemeierea lumii, Împărăția lui Dumnezeu, adică împărăția iubirii veșnice a Preasfintei Treimi. În această împărăție a iubirii smerite și milostive vor intra oamenii cu suflet smerit și milostiv.
De aceea Mântuitorul spune: „Fiți milostivi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este” (Evanghelia după Luca, 6, 36).
Această iubire milostivă se arată în fapta bună, în cuvântul bun, în prezența prietenoasă lângă bolnavul din spital sau lângă omul întemnițat. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că Hristos Domnul nu a spus: „Am fost bolnav și nu M-ați vindecat” sau „Am fost în temniță și nu M-ați eliberat”, ci: „Am fost bolnav și în temniță și nu M-ați cercetat.”
Adică Dumnezeu nu cere omului să realizeze ceea ce întrece puterile sale. Nu-i cere să-l vindece pe cel bolnav, ci să-l cerceteze, să fie alături de el în singurătatea și suferința lui, chiar dacă nu poate schimba imediat situația în care se află.
Această atitudine de iubire milostivă se cere și față de cel străin sau față de cel întemnițat.
Este foarte important să adăugăm aici că unii tâlcuitori ai Evangheliei după Matei spun că nu numai milostenia materială este importantă, ci și milostenia spirituală, și anume a hrăni și a adăpa pe cel flămând și însetat de Cuvântul lui Dumnezeu, a îmbrăca, prin credință și Botez, pe cel gol de harul divin, potrivit cuvântului Apostolului Pavel din Epistola către Galateni, capitolul 3, versetul 27: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat.”
Îl îmbrăcăm pe Hristos atunci când ne botezăm, pentru că ne îmbrăcăm în veșmântul harului și al iubirii lui Hristos. Iar în Epistola către Coloseni (3, 12), Sfântul Pavel ne îndeamnă să ne îmbrăcăm cu haina milostivirii, a bunătății, a facerii de bine.
Deci există și o milostenie spirituală: aceea de a hrăni și a adăpa, prin vestirea Cuvântului lui Dumnezeu, pe cei însetați și flămânzi de hrană spirituală, nu doar biologică, trupească.
Evanghelia Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți ne învață că Dumnezeu este iubire smerită și milostivă. Iar criteriul ultim al judecății tuturor oamenilor, indiferent de etnie, cultură, poziție socială sau vârstă, este iubirea milostivă sau darnică.
Cei care au arătat iubire milostivă semenilor lor în viața de pe pământ, aceia vor fi binecuvântați să intre în bucuria iubirii milostive a Preasfintei Treimi, în Împărăția cerurilor.
Iar cei care au fost indiferenți sau nepăsători și nemilostivi față de semenii aflați în suferință sunt numiți „blestemați” în Evanghelie. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că nu sunt blestemați de Tatăl Ceresc, ci de însăși faptele lor de indiferență față de cei aflați în suferință.
Acest apelativ, „blestemați”, este extrem de aspru și este un reproș-sentință care arată gravitatea indiferenței sau nepăsării oamenilor nemilostivi față de suferința altora.
Dreptul Judecător va spune celor nemilostivi: „Mergeți în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui” (Matei 25, 41).
Sfinții Părinți ai Bisericii au remarcat că iadul sau focul cel veșnic și întunecos nu a fost pregătit pentru oameni, ci pentru diavol. Oamenii au fost pregătiți pentru Împărăția cerurilor, adică pentru Împărăția iubirii milostive a Preasfintei Treimi, încă de la întemeierea lumii.
Însă oamenii nemilostivi sau nepăsători față de cei aflați în suferință se despart ei înșiși de Dumnezeu cel milostiv, deoarece nu au arătat iubire milostivă celor din jurul lor.
Ca atare, deși iadul nu a fost făcut pentru oameni, ci pentru demonii răi și nemilostivi, omul nemilostiv, care se aseamănă cu demonii prin răutatea și prin lipsa lui de iubire smerită față de oameni, se aruncă el însuși în focul iadului. Deci nu este forțat să intre în iad. Și pentru că nu are iubire milostivă în suflet, nu se poate apropia de Dumnezeu cel milostiv; pentru că are răutate în suflet, merge spre iadul demonilor mândri și lipsiți de iubire smerită și milostivă.
Evanghelia Înfricoșătoarei Judecăți ne arată cât de mare este responsabilitatea pe care o avem față de oamenii aflați în suferință, încât mântuirea noastră depinde de atitudinea noastră față de ei. Nimeni nu poate intra în Împărăția cerurilor ocolind pe aproapele său aflat în suferință.
La porțile Împărăției cerurilor vor sta martori pentru noi cei ce au primit ajutorul nostru când se aflau în suferință sau în nevoi, dar și cei care nu l-au primit de la noi, au fost uitați de noi și trecuți cu vederea, disprețuiți sau alungați.
De aceea Sfântul Grigorie de Nisa spune că săracii sunt portarii Împărăției cerurilor. Ei sunt apărători sau avocați puternici pentru cei milostivi, dar și judecători aspri pentru cei care nu au fost milostivi. Desigur, cuvintele Sfântului Grigorie de Nisa sunt inspirate tocmai din această Evanghelie a judecății finale și universale.
Sfântul Luca, episcopul Crimeei, arată când judecata universală este mai puțin înfricoșătoare pentru creștini. Și cităm: „Această judecată viitoare nu va fi pentru noi înfricoșătoare dacă, după cuvântul Apostolului Pavel, ne vom judeca singuri, fără cruțare și fără părtinire” (1 Corinteni 11, 31).
În viața pământească, dacă după fiecare păcat ne vom pocăi, așa cum cere conștiința, altfel spus, dacă ne vom osândi singuri și, osândindu-ne, ne vom îndrepta, dacă ne vom spovedi și împărtăși mai des, Înfricoșătoarea Judecată a lui Dumnezeu nu va mai fi atât de înfricoșătoare pentru noi, dacă vom împlini neabătut porunca Lui privitoare la dragostea de Dumnezeu și de aproapele.
Atunci nici moartea nu ne va îngrozi. Ea va fi nu o pierdere, ci un câștig. Iar unirea cu Hristos după moarte va fi și mai deplină și mai dorită.
În concluzie, Sfânta Evanghelie de astăzi ne îndeamnă ca în tot timpul vieții noastre, dar mai ales în perioada Postului Sfintelor Paști, să unim rugăciunea smerită și pocăința sinceră cu iubirea milostivă, arătând milostenie spirituală și materială față de oamenii aflați în nevoi.
Milostenia spirituală poate fi o rugăciune pentru omul aflat în suferință, un sfat bun sau o încurajare pentru cel dezorientat ori deznădăjduit, o vizită la un bolnav, o vizită la cel izolat sau singur și alte fapte asemănătoare.
Milostenia materială poate fi hrană pentru cel flămând, haine pentru cel lipsit de ele, medicamente pentru cei bolnavi, ajutor material pentru cei săraci.
În multe feluri și în multe momente ale vieții noastre putem arăta iubirea milostivă semenilor noștri, care au nevoie de ajutorul nostru. Iar când arătăm iubirea milostivă și smerită semenilor noștri aflați în nevoi, noi devenim mâinile iubirii milostive ale lui Dumnezeu pentru oameni, spre slava Lui, spre bucuria celor ajutați și spre mântuirea noastră. Amin.”
