Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit duminică, 5 aprilie 2026, în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” de la Reședința Patriarhală, un amplu cuvânt de învățătură dedicat Sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim, în care a explicat sensurile duhovnicești ale Floriilor, legătura acestei zile cu Învierea lui Lazăr și cu Săptămâna Sfintelor Pătimiri, precum și taina biruinței lui Hristos asupra morții.
Patriarhul României a arătat că Duminica Floriilor nu este doar o rememorare a intrării triumfale a Mântuitorului în Ierusalim, ci și o chemare adresată fiecărui credincios de a-I oferi lui Hristos „florile virtuților” adunate în suflet prin post, rugăciune, pocăință și fapte bune.
„În esență, sărbătoarea aceasta ne arată că florile virtuților din suflet, adunate în Postul Mare, sunt oferite lui Hristos”, a spus Preafericirea Sa.
Patru mari înțelesuri ale Floriilor
În cuvântul său, Patriarhul Daniel a sintetizat patru mari înțelesuri ale Intrării Domnului în Ierusalim. Mai întâi, a amintit că Iisus a fost primit cu bucurie de mulțime pentru că îl înviase pe Lazăr din Betania. În al doilea rând, această primire solemnă a provocat și mai multă invidie în rândul celor care doreau să-L ucidă. În al treilea rând, intrarea în Ierusalim deschide drumul spre Cruce și Înviere. În al patrulea rând, ramurile purtate de credincioși simbolizează virtuțile adunate în suflet în timpul postului.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a explicat că această sărbătoare unește, în chip tainic, bucuria și gravitatea, lumina și anticiparea pătimirii, biruința și smerenia.
Mirul de mare preț și taina prețuirii lui Hristos
Un punct central al predicii l-a constituit tâlcuirea gestului făcut de Maria, sora lui Lazăr, care a uns picioarele Mântuitorului cu mir de mare preț. Patriarhul Daniel a arătat că acest act exprimă recunoștință pentru iubirea milostivă a lui Hristos, dar are și o puternică semnificație profetică, întrucât anticipează îngroparea Domnului.
Totodată, Patriarhul României a subliniat că din această înțelegere vine și folosirea, în viața liturgică a Bisericii, a Sfântului și Marelui Mir, întrebuințat la sfințirea altarului, a antimisului, a bisericilor și la mirungerea celor botezați.
Preafericirea Sa a explicat că mirul de mare preț nu trimite doar la un gest exterior, ci și la o realitate lăuntrică: sufletul curățit prin pocăință și sfințit prin viață duhovnicească devine el însuși „mir de mare preț” oferit lui Hristos.
„În acest sens, mirul de mare preț este, în primul rând, sufletul omului dreptcredincios și milostiv, cel mai prețios dar oferit lui Hristos. Sufletul creștinului evlavios, curățit de păcate prin pocăință și luminat de fapte bune, se dăruiește în fiecare zi lui Hristos ca mir de mare preț”, a spus Patriarhul Daniel.
Învierea lui Lazăr, minunea care a împărțit Ierusalimul
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a insistat și asupra contextului imediat al sărbătorii, arătând că învierea lui Lazăr a provocat o ruptură evidentă în societatea iudaică. Pe de o parte, oamenii simpli, impresionați de minune, au început să creadă în Hristos. Pe de altă parte, cărturarii, fariseii și arhiereii s-au umplut de ură și invidie, hotărând să-L ucidă nu doar pe Iisus, ci și pe Lazăr, ca martor viu al puterii Sale dumnezeiești.
Patriarhul României a subliniat că această polarizare arată limpede cum adevărul și sfințenia nasc, în același timp, iubire și împotrivire, credință și ură.
„Nu a folosit violența”
Punctul cel mai puternic al predicii a fost reprezentat de explicația referitoare la modul în care Hristos biruie moartea. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat că Mântuitorul nu a ales calea forței, deși ar fi putut să-Și înlăture adversarii, ci a primit de bunăvoie pătimirea și moartea, pentru a le birui din interior.
„Iisus putea să evite suferințele și moartea dacă Își distrugea sau elimina adversarii. Însă, El nu a folosit violența, ci a dorit să biruiască moartea din interiorul ei, trecând prin moarte cu puterea iubirii Sale smerite, pentru a vindeca pe oameni de mândria și neascultarea lui Adam și pentru a Se arăta biruitor asupra morții prin Înviere”, a afirmat Patriarhul Daniel.
În continuarea acestei idei, Preafericirea Sa a arătat că Biserica înțelege Intrarea Domnului în Ierusalim ca pe o mergere de bunăvoie spre pătimire și spre moarte, o jertfă asumată liber, nu o înfrângere impusă din exterior.
Astfel, biruința lui Hristos nu constă în distrugerea vrăjmașilor, ci în înfrângerea morții prin iubire smerită, răbdare și jertfă.
Intrarea în Ierusalim, prefigurare a Ierusalimului ceresc
Patriarhul României a arătat că Intrarea Domnului în Ierusalimul pământesc prefigurează intrarea Sa în Ierusalimul ceresc, adică în slava vieții veșnice. În această lumină, Învierea nu este o simplă revenire la viața biologică, ci trecerea la existența cerească, veșnică.
Pornind de aici, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a spus că Biserica Ortodoxă însăși, pictată și sfințită, este icoana Ierusalimului celui nou, iar participarea credincioșilor la viața liturgică este, în chip mistic, o intrare în acest Ierusalim ceresc.
Această perspectivă așază Duminica Floriilor nu doar în orizontul unei sărbători comemorative, ci în dinamica întregii vieți creștine, chemată să treacă prin Cruce spre Înviere.
Florile virtuților și trecerea spre Săptămâna Mare
În partea finală a cuvântului său, Patriarhul Daniel a explicat de ce credincioșii poartă ramuri de salcie, de finic și flori în această zi. Ele sunt, pe de o parte, semne memoriale ale întâmpinării lui Hristos în Ierusalim. Pe de altă parte, ele simbolizează „florile de lumină” adunate în suflet prin postul celor 40 de zile.
Preafericirea Sa a arătat că Sâmbăta lui Lazăr și Duminica Floriilor fac trecerea de la Postul Mare propriu-zis la timpul mai sfânt și mai sfințitor al participării mistice la Pătimirile Domnului.
„Florile pe care le purtăm în mâini în Duminica Floriilor reprezintă florile virtuților adunate în timpul postului, adică lumina rugăciunii, smerenia postului, curăția minții care se pocăiește, bunătatea inimii milostive și darnice, sfințirea sufletului și a trupului dobândită prin înfrânare, spovedanie și prin împărtășire mai deasă”, a spus Patriarhul României.
În final, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a adresat urări de sănătate, pace, bucurie și mântuire tuturor celor care poartă nume de flori, evocând semnificația duhovnicească a acestei zile ca prag între nevoința Postului Mare și lumina Învierii.
Floriile, ca arvună a biruinței
Întregul cuvânt patriarhal a așezat Sărbătoarea Floriilor într-o cheie teologică profundă: Intrarea Domnului în Ierusalim este, în același timp, începutul drumului spre Golgota și vestirea biruinței finale asupra morții. Este o zi în care Hristos Se lasă întâmpinat ca Împărat, dar intră smerit în cetate, pregătindu-Se pentru jertfă.
Prin această predică, Patriarhul Daniel a reafirmat că biruința lui Hristos nu se realizează prin forță și dominație, ci prin iubire smerită, prin răbdare și prin jertfa asumată de bunăvoie. Iar aceasta rămâne una dintre cele mai puternice lecții ale Floriilor pentru lumea de astăzi.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim (Floriile), din 5 aprilie 2026, rostită în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” de la Reședința Patriarhală:
„În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Preacuvioși și preacucernici părinți, preacuvioase maici, iubiți credincioși,
Astăzi, Biserica noastră prăznuiește Duminica a șasea din Postul Mare, numită și a Floriilor, Duminica Intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim.
În esență, sărbătoarea aceasta ne arată că florile virtuților din suflet, adunate în Postul Mare, sunt oferite lui Hristos.
Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, sau sărbătoarea Floriilor, are, potrivit Evangheliei de astăzi, următoarele înțelesuri:
Primul înțeles: fiindcă a înviat din morți pe prietenul Său Lazăr din Betania, Iisus a fost primit în Ierusalim cu multă bucurie de mulțimea venită la sărbătoarea Paștilor iudaice.
Al doilea înțeles: întrucât mulți iudei au început să creadă în Iisus, arhiereii, care Îl invidiau pe Iisus, au hotărât să-L omoare.
Al treilea înțeles: intrarea Domnului în Ierusalimul pământesc este îndreptată spre Săptămâna Sfintelor Pătimiri, spre moartea pe cruce și Învierea lui Hristos.
Și al patrulea înțeles: ramurile de salcie sau de finic, folosite la sărbătoarea creștină a Intrării Domnului în Ierusalim, simbolizează florile de lumină, adică virtuțile adunate în suflet prin rugăciune și post, prin pocăință și fapte bune, în timpul Postului Sfintelor Paști.
Care sunt înțelesurile mirului de mare preț din Evanghelia de astăzi?
În primul rând, el arată recunoștința pentru iubirea milostivă a Domnului Hristos. De aceea, Biserica sfințește Marele Mir în Joia Mare, împreună cu Euharistia, iar Sfântul și Marele Mir este folosit pentru mirungerea celor botezați, sfințirea altarului și a antimisului euharistic, precum și pentru sfințirea bisericilor.
În al doilea rând, mirul de mare preț înseamnă și sfințirea sufletului și a trupului prin rugăciune, post, viață curată și fapte bune.
Și al treilea înțeles: mirul de mare preț simbolizează și darurile sfințite care împodobesc o biserică ortodoxă: sfinte icoane, vase și veșminte liturgice, oferite ca semn al iubirii clerului și credincioșilor față de Hristos.
Înțelesurile duhovnicești ale sărbătorii Floriilor
Sărbătoarea Intrării în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos este numită în popor și Floriile, de la florile sau ramurile de finic și de măslin pe care mulțimile de oameni și copiii le purtau în mâini, aclamând intrarea în Ierusalim a lui Iisus ca Rege sau Împărat, potrivit profetului Zaharia, capitolul 9, versetul 9.
Evanghelia sărbătorii de astăzi ne arată că Maria, sora lui Lazăr din Betania, a vărsat mir de mare preț pe picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, ca semn de prețuire și de recunoștință aduse Lui pentru învierea fratelui său Lazăr.
Această Maria, sora lui Lazăr, este o altă femeie decât femeia păcătoasă despre care vorbește Sfântul Evanghelist Luca, deoarece pocăința femeii păcătoase nu s-a petrecut în Betania, ci în localitatea Nain, în casa lui Simon fariseul (vezi capitolul 7 din Luca, versetele 36–50).
Semnificația mirului de mare preț oferit de Maria, sora lui Lazăr, este una mistică, tainică și profetică.
Când Iuda Iscarioteanul a dezaprobat gestul Mariei, întrebând: „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu 300 de dinari și să fie dați săracilor?”, Domnul Iisus Hristos, apărând-o pe Maria, a răspuns: „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat; că pe săraci întotdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna”.
Într-adevăr, gestul Mariei, sora lui Lazăr, a fost unul profetic, deoarece, înainte de a fi pus în mormânt, trupul lui Iisus va fi uns cu ulei de aloe și smirnă. Iar în dimineața Învierii lui Iisus, femeile mironosițe vor veni la mormânt ca să ungă trupul lui Iisus cu aromate sau miruri, pentru a completa ungerea făcută de Iosif din Arimateea și Nicodim.
Mirul de mare preț, înțeles ca simbol profetic al îngropării Domnului Iisus Hristos, a devenit, în Biserică, Sfântul și Marele Mir, folosit pentru sfințirea Sfintei Mese din altarul bisericii noi, întrucât Sfânta Masă simbolizează mormântul Domnului Iisus Hristos, în care El a fost pus după ce a murit și din care a înviat. De asemenea, cu Sfântul și Marele Mir se sfințește și Sfântul Antimis, care simbolizează punerea în mormânt a Domnului Iisus Hristos, iar mirungerea celor ce s-au botezat în apă și în Duh Sfânt, devenind părtași ai tainei morții și Învierii lui Hristos, după cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, capitolul 8, versetul 11, se săvârșește tot cu Sfântul și Marele Mir.
Așadar, Biserica a învățat de la Maria, sora lui Lazăr, să arate prețuire mare față de Domnul Hristos prin folosirea în cult a Sfântului și Marelui Mir, compus din multe aromate de mare preț. În plus, mireasma deosebită a mirului de mare preț simbolizează și prezența Duhului Sfânt în omul credincios.
În acest sens, sfintele moaște ale sfinților răspândesc adesea parfumul mirului de nard. După cum harul Duhului Sfânt era prezent în trupul lui Hristos, pe când acesta se afla în mormânt și l-a păstrat nestricăcios, tot așa harul Duhului Sfânt pecetluiește pe unii dintre sfinți cu nestricăciunea osemintelor sau a moaștelor lor și cu parfumul minunat al prezenței harului divin în omul duhovnicesc, întrucât acesta a trăit pe pământ în sfințenie, potrivit Evangheliei lui Hristos.
Mirul de mare preț reprezintă, de asemenea, darurile frumoase oferite de clerici și credincioși pentru împodobirea bisericii. Toate icoanele, veșmintele și vasele liturgice de mare preț, toate podoabele frumoase care sunt aduse în biserica lui Hristos ca ofrande de prețuire și recunoștință oferite Lui, sunt mir de mare preț.
Asemenea Mariei, sora lui Lazăr, mulți clerici și credincioși mireni aduc o ofrandă de iubire lui Hristos Cel răstignit și înviat, daruri frumoase și de mare preț, pentru bucuria întregii comunități.
În același timp, Biserica îi ajută și pe săraci, deoarece evlavia liturgică nu exclude filantropia socială sau iubirea milostivă. O biserică frumoasă a unei parohii este o bucurie pentru toți credincioșii, bogați și săraci, bărbați și femei, vârstnici și tineri.
Însă, înainte de darurile materiale frumoase de mare preț pe care le aducem pentru a împodobi biserica, trebuie să oferim lui Hristos darurile cele mai de preț, și anume credința ortodoxă, rugăciunea smerită și fapta cea bună. Acestea sunt darurile cele mai mari, de un preț mai mare decât toate obiectele liturgice frumoase.
În acest sens, mirul de mare preț este, în primul rând, sufletul omului dreptcredincios și milostiv, cel mai prețios dar oferit lui Hristos. Sufletul creștinului evlavios, curățit de păcate prin pocăință și luminat de fapte bune, se dăruiește în fiecare zi lui Hristos ca mir de mare preț.
În timp ce viața păcătoasă este urât sau greu mirositoare, pocăința și eliberarea de patimi egoiste transformă viața omului în parfum duhovnicesc, de bună mireasmă.
Acest mir de mare preț al sufletului creștinului, curățit și sfințit, se dobândește mai ales prin toate nevoințele Postului Mare, prin pocăință și spovedanie, prin împărtășirea mai deasă cu Sfintele Taine și prin mai multă milostenie.
Să ne ajute Domnul Iisus Hristos ca și noi, în această ultimă săptămână înainte de sărbătoarea Învierii Sale, să aducem, ca mir de mare preț, florile harului crescute în sufletul nostru prin toată lucrarea duhovnicească săvârșită în timpul Postului Sfintelor Paști.
Învierea lui Lazăr a produs în popor admirație pentru Iisus, dar multă invidie și ură față de El în rândul cărturarilor și fariseilor. Mulți dintre iudei, văzând că Iisus a înviat un om mort de patru zile, i-au părăsit pe cărturari și pe farisei, adică pe învățătorii lor tradiționali, și au crezut în Iisus și în puterea Lui dumnezeiască.
Deci, motivul principal pentru care mulțimile au venit în Betania era să-L vadă pe Iisus, dar mai ales pe Lazăr, prietenul Său, pe care Iisus l-a înviat din morți. Mulțimile se adunaseră la Ierusalim pentru a serba Paștile iudaice, iar din Ierusalim au mers în Betania să-L vadă pe Lazăr, cel ce murise, dar a fost înviat de către Iisus.
Însă, pe cât se bucura mulțimea oamenilor simpli de minunile lui Iisus, pe atât se tulburau și se întristau mai-marii cărturarilor și fariseilor. Aceștia erau plini de invidie, pentru că iubirea și admirația mulțimilor față de Iisus sporeau cu fiecare minune săvârșită de El, culminând acum cu învierea prietenului Său Lazăr din Betania, mort de patru zile.
Astfel, iudeii s-au împărțit în două tabere: pe de o parte, mulțimile de oameni simpli, care Îl iubeau și Îl urmau pe Iisus, iar pe de altă parte, conducătorii religioși, care Îl invidiau și Îl urau pe Iisus.
Evanghelia ne spune că atunci au hotărât arhiereii și mai-marii cărturarilor și fariseilor să-L ucidă nu numai pe Iisus, ci și pe Lazăr, pentru că Lazăr, înviat din morți, era mărturia evidentă a Dumnezeirii lui Iisus Hristos.
Învățătura lui Iisus era minunată și fascinantă, iar puterea Lui era dumnezeiască și dătătoare de viață. Deși moartea spre care merge Iisus, când intră în Ierusalim, reprezintă, în plan social, o pedeapsă capitală pentru El, decisă de autoritățile politice și militare romane, la cererea autorităților religioase din Ierusalim, în plan spiritual moartea lui Iisus reprezintă, potrivit Sfântului Evanghelist Ioan, o jertfă de bunăvoie.
În această privință, Domnul Iisus Hristos spune: „Eu Îmi pun viața ca iarăși să o iau. Nimeni nu o ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi o pun. Putere am Eu ca să o pun și putere am iarăși să o iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Evanghelia după Ioan, capitolul 10, versetele 17–18).
Prin urmare, Biserica înțelege Intrarea în Ierusalim a Domnului Iisus Hristos ca fiind mergerea Sa de bunăvoie spre pătimire și spre moarte, pentru a birui moartea prin Înviere.
Iisus putea să evite suferințele și moartea dacă Își distrugea sau elimina adversarii. Însă, El nu a folosit violența, ci a dorit să biruiască moartea din interiorul ei, trecând prin moarte cu puterea iubirii Sale smerite, pentru a vindeca pe oameni de mândria și neascultarea lui Adam și pentru a Se arăta biruitor asupra morții prin Înviere, așa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, în capitolul al doilea: că Iisus S-a smerit până la moarte, și încă moarte de cruce, și de aceea Dumnezeu L-a înălțat și I-a dăruit nume mai presus de orice nume, ca în numele lui Iisus să se plece tot genunchiul, al celor din ceruri, al celor de pe pământ și al celor de dedesubt.
Deci, Mântuitorul Iisus Hristos a biruit moartea din interiorul ei, nu evitând-o, ci trecând prin ea, „cu moartea pe moarte călcând”, cum se spune într troparul Sfintelor Paști.
Așadar, Intrarea Domnului Hristos în Ierusalim este, în același timp, dovada biruinței Lui asupra morții lui Lazăr, pe care l-a înviat în Betania, și anticiparea biruinței asupra propriei Sale morți, prin Învierea Sa a treia zi, la Ierusalim.
Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalimul pământesc este și prefigurarea intrării Sale în Ierusalimul ceresc, în viața veșnică. În Evanghelia după Ioan nu se vorbește despre Înălțarea la cer a Mântuitorului Iisus Hristos, pentru că Învierea (Anastasis), adică ridicarea din morți, este o ridicare până în Împărăția cerurilor, deoarece Iisus, când înviază din morți, nu revine la viața biologică pământească, ci trece la viața cerească, veșnică.
Desigur, această intrare a lui Iisus Hristos în Ierusalimul ceresc se va împlini prin Învierea Sa din morți și prin Înălțarea Sa la cer, însă Învierea din morți anticipează Înălțarea. De aceea, în noaptea de Paști, Biserica Ortodoxă cântă: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, adică Ierusalimul ceresc din Apocalipsă, că slava Domnului peste tine a strălucit. Saltă acum și te bucură, Sioane, iar tu, Născătoare de Dumnezeu, veselește-te întru învierea Celui născut al tău” (Apocalipsa, capitolul 21).
Ierusalimul ceresc sau Ierusalimul Nou, în care a intrat Iisus Hristos, Cel răstignit și înviat, pentru a pregăti oamenilor lăcașuri în Împărăția Preasfintei Treimi, este simbolizat liturgic de biserica ortodoxă pictată și sfințită. Cu alte cuvinte, biserica ortodoxă, pictată și sfințită, este icoana Ierusalimului celui nou, ceresc.
Din acest motiv, când se sfințește o biserică ortodoxă nouă, cântăm: „Înnoiește-te, înnoiește-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a strălucit”.
Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalimul ceresc privește, așadar, și taina Bisericii lui Hristos. În acest sens, participarea oamenilor la viața liturgică a Bisericii este, în mod tainic sau mistic, o intrare în Ierusalimul ceresc. De ce? Pentru că Biserica ne învață și ne ajută să răstignim păcatul sau egoismul din noi, prin rugăciune unită cu pocăința, postul și milostenia, pentru a dobândi învierea sufletului nostru din moartea cauzată de păcat și pentru a cultiva iubirea sfântă față de Dumnezeu și de aproapele.
Sâmbăta lui Lazăr și sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim fac trecerea de la postul de 40 de zile al Sfintelor Paști, care se încheie în vinerea dinaintea Sâmbetei lui Lazăr, la intrarea în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale lui Hristos, care este o perioadă de pregătire duhovnicească, mistagogică, de participare a creștinului la taina Crucii și a Învierii lui Hristos.
Pătimim împreună cu Hristos, ca să înviem împreună cu Hristos, deoarece prin Cruce a venit bucuria Învierii la toată lumea.
Ramurile de finic sau de salcie și florile sunt simbolul virtuților adunate în timpul Postului Sfintelor Paști.
Duminica Intrării Domnului în Ierusalim este o zi care prevestește Învierea lui Hristos. Ea este, într-un fel, un Paște anticipat, o arvună a biruinței lui Hristos asupra păcatului și asupra morții, o înainte vestire a biruinței iubirii smerite a lui Hristos asupra morții — iubire mai tare decât orice ură și invidie, trădare și lașitate omenească, mai tare decât orice lăcomie de bani și de poftă de putere lumească trecătoare, care stăpâneau pe cei ce au contribuit la răstignirea lui Iisus.
De ce purtăm, în această zi de sărbătoare, ramuri de măslin sau de salcie și stâlpări de finic sau flori? Purtăm în mâini aceste semne de biruință, în primul rând, ca memorial sau aducere aminte a evenimentului care s-a petrecut cu aproape 2000 de ani în urmă, când Domnul Iisus Hristos a intrat în Ierusalim, fiind întâmpinat mai ales de copii cu ramuri de finic și de măslin.
În al doilea rând, purtăm în mâini ramuri de finic sau de salcie și flori, pentru că s-au încheiat cele 40 de zile de post, în care am adunat în suflet florile de lumină ale credinței, cultivate prin rugăciune și pocăință, post și fapte bune.
Vecernia din vinerea dinaintea Sâmbetei lui Lazăr spune clar, în cântările sale, că acum s-au împlinit cele 40 de zile de post. Prin urmare, Sâmbăta lui Lazăr și Duminica Floriilor fac trecerea spre o altă săptămână, care nu mai face parte din cele 40 de zile de post, ci este un timp mai sfânt și mai sfințitor, pentru că este timpul unei participări mistice sau tainice la Sfintele și Mântuitoarele Pătimiri ale lui Hristos, ca să ne bucurăm apoi și de slăvita Înviere a Lui.
În acest sens, florile pe care le purtăm în mâini în Duminica Floriilor reprezintă florile virtuților adunate în timpul postului, adică lumina rugăciunii, smerenia postului, curăția minții care se pocăiește, bunătatea inimii milostive și darnice, sfințirea sufletului și a trupului dobândită prin înfrânare, spovedanie și prin împărtășire mai deasă.
Pe scurt, acestea sunt florile iubirii sfinte și smerite față de Dumnezeu și față de semeni.
Să ne ajute Domnul Iisus Hristos ca și noi, cei care purtăm în mâini ramuri de finic și de salcie, să ne smerim și să-L primim cu evlavie pe Domnul Iisus Hristos, Care intră acum nu numai în Ierusalimul pământesc, ca odinioară, ci și în sufletul nostru și în casa noastră, dacă Îl primim cu multă credință și bucurie, spre slava Lui și mântuirea noastră.
Cu prilejul sărbătorii Floriilor, adresăm părintești doriri de sănătate și mântuire, pace și bucurie tuturor celor care poartă nume de flori. Și acum le amintim aceste nume de flori, care sunt numele credincioșilor și credincioaselor:
Nemona, Arina, Brândușa, Brăduța, Camelia, Codrina, Codruța, Crăița, Crăguța, Crina, Crizantema, Dalia, Dafina, Delia, Dumitrița, Floarea, Flora, Florența, Florentina, Florica, Florina, Garoafa, Garofița, Gențiana, Gherghina, Hortensia, Iasmina, Iolanda, Iris, Lăcrămioara, Laura, Lauriana, Margareta, Mălina, Micșunica, Melisa, Narcisa, Olivia, Ortensia, Panseluța, Petunia, Romanița, Roza, Rozalia, Sânziana, Trandafira, Valeria, Valeriana, Violeta, Viorela, Viorica, Zambila, Zambilica; Bujor, Busuioc, Codrin, Codruț, Crin, Florentin, Florin, Ghiocel, Laur, Laurențiu, Laurian, Mugur, Mugurel, Narcis, Trandafir, Valerian și Viorel.
Și acestora le dorim ani mulți, fericiți și binecuvântați, spre slava lui Dumnezeu și bucuria Bisericii. Amin.”
