Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit duminică, la Duminica a XVIII-a după Rusalii (Pescuirea minunată), o predică în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reședinței Patriarhale, în care a subliniat că lucrarea lui Dumnezeu lucrează la vremea și în chipul rânduite de El, chemând credincioșii la smerenie, ascultare și perseverență.
„Nu cădeți în deznădejde”
Patriarhul a explicat că episodul evanghelic al pescuirii minunate este o școală a încrederii: „Dacă noi facem o lucrare bună, dar care nu reușește întru totul după cum am sperat sau am programat, nu trebuie să cădem în deznădejde, fiindcă ajutorul lui Dumnezeu va veni la un alt timp și sub o altă formă, așa cum dorește El.”
El a arătat că eșecul ucenicilor „i-a făcut foarte smeriți”, iar harul a venit „la capătul puterilor lor”.
Trei învățături din pericopa zilei
Patriarhul Daniel a sintetizat mesajul Evangheliei (Luca 5, 1–11) în trei puncte:
Chemarea la misiune: pescuirea minunată pregătește ucenicii să devină „pescari de oameni”, slujitori ai Evangheliei și ai Bisericii.
Biserica – corabia mântuirii: corabia din care predică Hristos prefigurează Biserica, iar peștii strânși în mreje simbolizează oamenii adunați în Trupul lui Hristos.
Întâietatea harului: „în lucrarea Bisericii contează mai întâi harul lui Dumnezeu și apoi priceperea omului”; harul se dă „oamenilor smeriți, ascultători și harnici”.
Modele patristice și sensuri duhovnicești
Invocând tâlcuiri ale Sfinților Părinți (Efrem Sirul și Fericitul Augustin), Patriarhul a explicat cele două „pescuiri minunate”: cea de dinainte de Pătimire – imagine a Bisericii de pe pământ, cu „pești buni și mai puțin buni” – și cea de după Înviere, „cu număr definit și toți buni”, icoană a Bisericii din Împărăție.
El a amintit și îndemnul Sfântului Isaac Sirul: răsplata nu se dă lucrării în sine, „ci smereniei” care se naște din ostenelile noastre.
Biserica – arvună a Împărăției
Patriarhul a reamintit simbolismul corăbiei în arhitectura bisericească și faptul că „tainele săvârșite în biserică sunt pregustări ale Împărăției cerurilor”, prin care omul muritor se unește cu Dumnezeu Cel veșnic.
La final, Preafericitul Părinte i-a îndemnat pe credincioși să rostească adesea rugăciunea: „Doamne, ajută!”, să nu deznădăjduiască în încercări și „să trăiască viața ca dăruire de sine lui Dumnezeu și oamenilor, ca iubire smerită și darnică”.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată), rostită la 28 septembrie 2025, în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” de la Reședința Patriarhală:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Preacuvioși, preacucernici părinți, preacuvioase maici, iubiți credincioși,
Astăzi, Biserica noastră prăznuiește Duminica a XVIII-a după Rusalii. Evanghelia acestei duminici vorbește despre pescuirea minunată. Evanghelia de la Luca ne arată că ea conține trei învățături principale, și anume:
- Prima învățătură: pescuirea minunată din Evanghelia de astăzi este o pregătire a ucenicilor pentru a deveni pescari de oameni, adică slujitori ai Evangheliei lui Hristos și ai Bisericii Sale.
- A doua învățătură: corabia de pe mare, din care Iisus predică mulțimilor Evanghelia, este prefigurarea Bisericii lui Hristos. Mulțimea peștilor adunați din mare în corabie reprezintă mulțimea oamenilor din lume care se adună în Biserica lui Hristos prin lucrarea sfinților apostoli.
- A treia învățătură: în lucrarea de slujire a Bisericii lui Hristos contează mai întâi harul sau ajutorul lui Dumnezeu și apoi priceperea sau efortul omului. Iar harul lui Dumnezeu se dăruiește oamenilor smeriți, ascultători și harnici.
Evanghelia aceasta, numită „a pescuirii minunate”, evidențiază o mulțime de învățături în ceea ce privește taina Bisericii și taina vieții creștinului în general.
Sfântul Evanghelist Luca ne arată că erau două corăbii oprite lângă țărmul lacului Ghenizaret, numit și Marea Galileii. Iar pescarii, coborând din corăbii, își curățau mrejele. Domnul Iisus Hristos s-a apropiat de Simon Petru, care avea una dintre corăbii, și de Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu, care aveau cealaltă corabie.
Aceste două corăbii au fost interpretate într-un sens duhovnicesc de sfinții părinți ai Bisericii. Astfel, Sfântul Efrem Sirul spune că cele două corăbii reprezintă pe cei tăiați împrejur și pe cei netăiați împrejur, adică pe evrei și pe neamurile care vor veni în Biserica lui Hristos ca urmare a predicării Evangheliei de către ucenici.
De asemenea, Sfântul Efrem Sirul mai are o interpretare duhovnicească privind aceste două corăbii: atunci când prima corabie s-a umplut de pește, cei din ea au cerut ajutor celor din a doua corabie. Și aici Sfântul Efrem vede o lucrare profetică, anume faptul că cei 12 apostoli au făcut la un moment dat apel la ceilalți 72 de ucenici în lucrarea de binevestire a Evangheliei lui Hristos.
Fericitul Augustin, într-o predică, spune că aceste două corăbii reprezintă pe evrei și pe neamurile care, împreună, cei ce au crezut în Hristos, vor forma Biserica lui Hristos. Însă, Fericitul Augustin mai adaugă ceva: el spune că au fost două pescuiri minunate la porunca lui Iisus. Una a fost cea din Evanghelia de astăzi, înainte de pătimirile, moartea și învierea Sa. În această pescuire minunată, la porunca lui Iisus, ucenicii au prins mulțime nenumărată de pești, buni și răi laolaltă, ceea ce simbolizează Biserica lui Hristos, cu credincioși buni și mai puțin buni, până la sfârșitul veacurilor, la Judecata de Apoi, care urmează după învierea de obște.
A doua pescuire minunată a avut loc după Învierea lui Hristos și atunci a fost un număr definit de pești și toți erau buni. Aceasta înseamnă Biserica după Judecată, după Învierea cea de obște, în care cei care au fost mântuiți rămân în Biserica din Împărăția cerurilor.
Este foarte interesantă această observație a Fericitului Augustin privind cele două pescuiri minunate: una înainte de pătimiri, de moartea și de Învierea lui Hristos, și cealaltă după Învierea Mântuitorului Iisus Hristos.
Deci, Evanghelia de astăzi ne arată că Iisus, apropiindu-Se de cele două corăbii, a cerut lui Simon Petru să îndepărteze puțin de la țărm corabia sa, în care Iisus a șezut și din care învăța mulțimile aflate pe malul mării. El i-a învățat despre Împărăția lui Dumnezeu, despre dobândirea vieții veșnice.
După ce a învățat din corabie, i-a spus lui Petru: „Condu corabia mai în larg, acolo unde e apă adâncă.” Predicarea Evangheliei de către Mântuitorul Iisus Hristos din corabie, pe țărmul Mării sau al Lacului Ghenizaret, prefigura Biserica lui Hristos, în care se predică Evanghelia Împărăției cerurilor, adică Evanghelia dobândirii vieții veșnice. Aceasta arată prezența și lucrarea lui Hristos în Biserica Sa.
După ce i-a spus lui Petru să conducă corabia spre adânc și să arunce mrejele în mare, Petru a zis: „Doamne, toată noaptea ne-am silit, ne-am trudit”. Cu alte cuvinte, am făcut eforturi mari ca să prindem pește și nimic nu am prins. „Dar, fiindcă Tu poruncești, facem cum spui Tu.”
Deci Sfântul Petru nu avea speranță că va prinde mult pește, dar fiind smerit și ascultător față de Învățătorul său, de Iisus Hristos, pe care Îl respecta și Îl iubea, a făcut ceea ce a spus Învățătorul. Și îndată mrejele s-au umplut de pește, încât corabia era arhiplină. De aceea, cei din corabie au făcut semn celor din cealaltă corabie să vină să preia o mare cantitate de pește, astfel încât, spune Evanghelia, cele două corăbii aproape că erau gata să se scufunde.
Dar, în loc să mulțumească Mântuitorului Iisus Hristos pentru această pescuire bogată, neașteptată, îmbelșugată, Evanghelia spune că ucenicii s-au înspăimântat: „Spaimă mare i-a cuprins pe ei”.
Atunci Sfântul Apostol Petru a îngenuncheat în fața lui Iisus, în corabie, și a zis: „Ieși de la mine, Doamne, sunt om păcătos.”
Aici vedem că spaimă mare a cuprins pe Petru și pe ceilalți, fiindcă nu se așteptau la o astfel de lucrare. Au înțeles ei, ca pescari profesioniști, iscusiți, că mulțimea mare de pești a fost în exclusivitate lucrarea lui Dumnezeu. Și simțind sfințenia prezenței și lucrării lui Hristos, Sfântul Petru a zis: „Ieși de la mine, Doamne.” N-a zis „Rabi”, adică „Învățătorule”, ci „Doamne” – a recunoscut dumnezeirea Lui, care s-a întâlnit cu păcătoșenia lui Petru.
De aceea a zis: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.” Fiorul acesta sfânt al recunoașterii păcătoșeniei firii umane în fața sfințeniei dumnezeiești a lui Iisus Hristos arată că Petru a înțeles că este vorba de o lucrare dumnezeiască minunată, a harului dumnezeiesc.
Atunci Iisus i-a zis: „Nu te teme. De acum înainte vei fi pescar de oameni”, adică vei aduna în corabia mântuirii, care este Biserica, mulțime de oameni, prin lucrarea harului dumnezeiesc mai întâi, nu atât prin priceperea și înțelepciunea omenească.
Vedem că Sfântul Apostol Petru a arătat smerenie, ascultare și, în același timp, a simțit întâlnirea dintre sfințenia lui Dumnezeu și limitele și păcătoșenia firii umane.
De aceea, urmând Sfântului Apostol Petru, și slujitorii Bisericii noastre Ortodoxe, când intră în Sfântul Altar, se închină până la pământ și, în timpul slujbei Sfintei Liturghii, spun de mai multe ori: „Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul, și mă miluiește.”
De asemenea, credincioșii, când se împărtășesc, cer și ei ca Hristos Domnul să-i curățească de păcate și chemarea la împărtășire este formulată de Biserică astfel: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați.”
Vedem, așadar, în aceasta întâlnirea dintre firea umană păcătoasă și sfințenia dumnezeirii lui Hristos. Iar Sfântul Chiril al Alexandriei, care a comentat Evanghelia aceasta după Luca, spune că aici se simte fiorul mărturisirii păcătoșeniei sale. Sfântul Apostol Petru face mărturisirea întâlnirii sale cu dumnezeirea lui Iisus Hristos. De aceea Îi spune: „Ieși de la mine, Doamne”, adică „Dumnezeule”, nu „Învățătorule.”
Evanghelia ne arată taina Bisericii lui Hristos, în care Hristos este prezent și lucrător, după cum a spus: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” Adică Iisus Hristos este prezent și lucrător în Biserica Sa.
De aceea, în secolul al IV-lea, cartea numită Constituțiile apostolice sau ale Sfinților Apostoli cere ca biserica să fie construită asemenea unei nave sau corăbii, întoarse spre răsărit, cu altarul spre răsărit, având pastoforii de fiecare parte, acolo unde se păstrează prescurile pentru săvârșirea Sfintei Liturghii Euharistice.
Deci, biserica în formă de corabie este construită pentru a însemna că ea este corabia mântuirii. Ce înseamnă mântuire? Mântuire înseamnă unirea omului păcătos cu Dumnezeu Cel Sfânt, a omului muritor cu Dumnezeu Cel veșnic viu, a omului limitat cu Dumnezeu Cel nelimitat. Și de aceea, corabia aceasta a mântuirii, care este Biserica, ne trece de pe tărâmul vieții pământești, trecătoare – viață muritoare amestecată cu păcatul și cu moartea – pe celălalt tărâm al vieții veșnice, spre Împărăția cerurilor.
De aceea, tainele săvârșite în biserică sunt pregustări sau arvună a Împărăției cerurilor, iar majoritatea Sfintelor Taine încep cu formula: „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.”
Mai învățăm din Evanghelia de astăzi că Hristos Domnul săvârșește minunea pescuirii minunate cu pești mulți, nu a înmulțirii peștilor, ci a pescuirii minunate, nu pentru niște oameni comozi și leneși, care au dormit toată noaptea, iar dimineața s-a făcut pentru ei minune, ci pentru oameni care au vegheat toată noaptea, s-au ostenit toată noaptea și, pentru că nu au reușit nimic, s-au smerit mult.
Au avut speranța că vor pescui o mulțime de pești și au constatat, triști și obosiți, un eșec total. La capătul puterilor lor a venit ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos arată că s-a împlinit ceea ce au dorit ei, dar nu când au dorit ei și cum au dorit ei, ci cum a voit Dumnezeu și când a voit El.
Prin aceasta ne învață că, dacă noi facem o lucrare bună, dar care nu reușește întru totul după cum am sperat sau am programat, nu trebuie să cădem în deznădejde, fiindcă ajutorul lui Dumnezeu va veni la un alt timp și sub o altă formă, așa cum dorește El.
Acești oameni care toată noaptea s-au trudit și niciun pește n-au prins s-au smerit. Eșecul, nereușita i-a făcut foarte smeriți. Și aici vedem că, în primul rând, trebuie să ne punem nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, chiar dacă suntem profesioniști sau bine pregătiți.
În acest sens, Sfântul Isaac Sirul, un mare părinte duhovnicesc, în cartea sa Cuvinte despre nevoință – adică despre asceză, despre efort duhovnicesc – spune că „până nu se smerește omul, nu ia plata lucrării sale. Iar răsplata nu se dă lucrării, ci smereniei. Virtutea este maica întristării, iar din întristare se naște smerenia, și smereniei i se dă harul”. Deci răsplata nu se va da virtuții, nici ostenelii pentru ea, ci smereniei ce se naște din ele. Și adaugă: „Harul dumnezeiesc vine cu îmbelșugare peste acela care rabdă în tot felul toată încercarea și tot necazul, spre dobândirea vitejiei. Aproape este harul de smerita cugetare.”
Astfel, după ce te-ai ostenit mult și vezi că n-ai reușit ceea ce doreai, te smerești, și atunci harul se dă pentru smerenie, nu pentru mulțimea eforturilor numărate, ca să ne lăudăm cu numărul ostenelilor.
Acești apostoli, care toată noaptea s-au trudit și nimic nu au prins, au învățat din eșecul lor o smerenie profundă și atunci, la capătul puterilor lor, vine harul sau ajutorul lui Dumnezeu.
De aceea, Evanghelia acestei duminici ne învață că totdeauna avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Nu numai când ne simțim mai puțin pregătiți, ci și când suntem foarte bine pregătiți, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, ajută!”
Dumnezeu iubește foarte mult pe fiecare om smerit care cere ajutorul Său, lucrează în comuniune de iubire cu el și se străduiește să fie harnic și darnic, fiindcă întreaga viață este darul lui Dumnezeu pentru oameni și trebuie trăită ca dăruire de sine lui Dumnezeu și oamenilor, ca iubire smerită, darnică și generoasă.
Să ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să simțim puterea Lui atunci când Îi cerem ajutorul, să nu deznădăjduim niciodată, chiar dacă nu se împlinește dorința noastră când voim noi și cum voim noi. Să învățăm că înțelepciunea lui Dumnezeu este mai presus decât priceperea sau părerea noastră individuală, că puterea Lui este mai mare decât puterile noastre, iar harul iubirii și sfințenia Lui sunt izvor de lucrări surprinzătoare, minunate și sfințitoare, spre slava Preasfintei Treimi și mântuirea oamenilor.”
