Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit duminică, 15 martie 2026, în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” de la Reședința Patriarhală, un cuvânt amplu despre înțelesurile duhovnicești ale Duminicii a treia din Postul Mare, numită și Duminica Sfintei Cruci, subliniind că drumul creștinului spre Înviere trece prin lepădarea de sine, asumarea crucii și urmarea lui Hristos.
Patriarhul României a arătat încă de la începutul predicii că Evanghelia acestei duminici descoperă legătura profundă dintre Cruce și Înviere: „Evanghelia acestei duminici ne arată că, urmându-L pe Hristos, prin cruce primim bucuria Învierii”, a spus Preafericirea Sa.
Patriarhul Daniel: Lepădarea de sine nu înseamnă anularea persoanei
În prima parte a cuvântului său, Patriarhul Daniel a explicat că lepădarea de sine nu este o desființare a omului, ci o eliberare din robia egoismului.
„Domnul Iisus Hristos ne spune că prima condiție a urmării Lui, adică prima condiție pentru a fi ucenic sau discipol al Său, este lepădarea de sine. Însă lepădarea de sine nu înseamnă desființarea de sine sau anularea de sine, ci schimbarea modului egoist sau posesiv de a viețui într-un mod altruist sau milostiv”, a spus Patriarhul României.
Preafericirea Sa a insistat că omul nu Îi poate urma lui Hristos câtă vreme rămâne închis în iubirea de sine, în propriul interes și în uitarea aproapelui. „Domnul Iisus Hristos ne arată, de fapt, că numai atunci putem să-I urmăm Lui, când în centrul vieții noastre nu mai suntem noi înșine, ci El, Dumnezeu-Omul”, a subliniat Patriarhul Daniel.
Crucea fiecăruia poate deveni cale spre Înviere
Referindu-se la chemarea evanghelică: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”, Patriarhul Daniel a explicat că fiecare om poartă o cruce proprie, adică suferințe, limite și neîmpliniri trăite personal.
„«Fiecare om are crucea sa» înseamnă că fiecare om trăiește necazuri sau suferințe ori limite în mod unic și personal”, a spus Preafericirea Sa.
Patriarhul a enumerat apoi câteva dintre formele concrete ale acestei cruci: „Poate să fie o boală incurabilă, o patimă nevindecată, o întristare constantă, pentru că nu am devenit sau nu am realizat ceea ce ne-am dorit. Foarte adesea, crucea în viața omului poate fi și o copilărie trăită fără părinți. Crucea în viața omului poate fi și o familie fără copii sau o văduvie până la sfârșitul vieții. Crucea poate fi și un handicap sau o dizabilitate din naștere ori ca urmare a unui accident. Crucea poate fi și o durere prelungită, de-a lungul întregii vieți, ca urmare a pierderii unei ființe dragi”, a afirmat Patriarhul României.
În același context, Preafericirea Sa a arătat că Hristos cere omului să-I aducă înainte propria durere, pentru ca aceasta să nu devină motiv de îndepărtare de Dumnezeu, ci cale de apropiere de El: „Când Domnul Iisus Hristos îndeamnă pe fiecare să-și ia crucea și să-I urmeze Lui, aceasta înseamnă, de fapt: prezintă-Mi Mie durerea ta, neputința ta, boala ta, lupta ta cu tine însuți și cu dificultățile vieții tale”, a spus Patriarhul Daniel.
Suferința nu lasă omul neutru
Patriarhul României a atras atenția că necazurile schimbă inevitabil sufletul omului, fie în sensul smereniei, fie în sensul revoltei.
„Necazurile sau suferințele nu ne lasă niciodată neutri. Oamenii care trec prin suferințe sau poartă o cruce grea se schimbă: devin fie mai smeriți, fie mai revoltați sau răzvrătiți. Necazul sau suferința îi poate apropia ori îi poate îndepărta de Dumnezeu”, a spus Patriarhul Daniel.
Preafericirea Sa a explicat că rostul duhovnicesc al crucii este tocmai acela de a transforma suferința în scară spre cer: „Evanghelia de astăzi ne îndeamnă să luăm crucea vieții noastre, să o purtăm venind cu ea la Hristos și, cu ajutorul Lui, să facem din ea cale sau scară spre Înviere, spre unirea cu Dumnezeu, Izvorul vieții și al bucuriei veșnice”, a afirmat Patriarhul României.
Patriarhul Daniel: Deznădejdea vine când slăbește rugăciunea
Un pasaj central al predicii a fost cel dedicat pericolului deznădejdii. Patriarhul Daniel a avertizat că lipsa rugăciunii, a spovedaniei și a sprijinului duhovnicesc poate împinge omul spre deznădejde.
„Cei care nu se roagă când trec prin necazuri, prin boală, prin suferință și nu-și pun nădejdea în Dumnezeu ajung adesea la deznădejde. O mulțime de oameni s-au sinucis pentru că nu s-au spovedit ori pentru că nu s-au rugat suficient, ori pentru că nu au avut pe cineva aproape ca să se roage pentru ei”, a spus Patriarhul Daniel.
Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a explicat și contextul sufletesc în care se produce această cădere: „Au căzut în deznădejde, mai ales când a slăbit credința, s-a rărit rugăciunea și a fost uitată Biserica rugătoare a lui Hristos, în care lucrează El, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, prin Sfintele Taine și slujbele Bisericii și prin rugăciunile sfinților din ceruri”, a afirmat Preafericirea Sa.
Slava Învierii este ascunsă în Cruce
În partea finală a predicii, Patriarhul Daniel a explicat că Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci trimite în mod direct la taina Schimbării la Față și la pregustarea slavei Învierii.
„Slava Învierii este ascunsă în cruce”, a spus Patriarhul României, arătând că Hristos i-a pregătit pe ucenici pentru scandalul răstignirii prin descoperirea slavei dumnezeiești de pe Tabor.
Preafericirea Sa a subliniat că Evanghelia acestei duminici unește taina Crucii cu taina Învierii: „Domnul Iisus Hristos vorbește în același timp despre luarea crucii și despre pregustarea puterii Împărăției lui Dumnezeu sau despre lumina Învierii. Astfel, Evanghelia de astăzi leagă taina crucii de taina Învierii”, a spus Patriarhul Daniel.
Totodată, Patriarhul a explicat și de ce Biserica a așezat Duminica Sfintei Cruci în mijlocul Postului Mare: „Această Duminică a Sfintei Cruci este o încurajare și o întărire a noastră în urcușul spre Înviere sau spre Sfintele Paști”, a afirmat Preafericirea Sa.
În încheiere, Patriarhul României a arătat că osteneala postului poartă deja în ea bucuria Paștilor: „Să ne ajute Dumnezeu să simțim duhovnicește adevărul că, în crucea postului sau în osteneala postului, se află tainic ascunsă bucuria Învierii”, a spus Patriarhul Daniel.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a treia din Post (a Sfintei Cruci), rostită la 15 martie 2026, în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” de la Reședința Patriarhală:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
„Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim.”
Preacuvioși și preacucernici părinți, preacuvioase maici, iubiți credincioși,
Astăzi, Biserica noastră serbează Duminica a treia din Postul Mare, numită și Duminica Sfintei Cruci. În esență, Evanghelia acestei duminici ne arată că, urmându-L pe Hristos, prin cruce primim bucuria Învierii.
Mântuitorul Iisus Hristos a spus: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”
Din Evanghelia de astăzi se desprind următoarele învățături.
Prima: lepădarea de sine este renunțarea omului la iubirea de sine egoistă sau narcisistă.
A doua învățătură: luarea sau purtarea crucii înseamnă îndurarea necazurilor și suferințelor inerente vieții omenești, precum și lupta cu patimile egoiste pentru a cultiva sfințenia.
A treia învățătură: urmarea lui Hristos înseamnă a viețui ca Hristos, în smerenie și în iubire milostivă.
Și a patra: Duminica Sfintei Cruci din Postul Mare este prevestirea pătimirilor lui Hristos și a slavei Învierii Sale.
Duminica a treia din Sfântul și Marele Post al Paștilor este numită și Duminica Sfintei Cruci. Această duminică a fost stabilită de Biserică la mijlocul Postului Mare, pentru a întări duhovnicește pe credincioși în urcușul lor spiritual spre Înviere, spre Sfintele Paști.
Atât textul evanghelic, cât și însuși faptul că în această duminică ne închinăm în mod deosebit Sfintei Cruci ne arată înțelesurile duhovnicești ale Sfintei Cruci pentru viața creștină și pentru unirea creștinului cu Hristos, spre a primi mântuirea.
Mai precis, lepădarea de sine, luarea sau asumarea crucii și urmarea lui Hristos sunt cele trei condiții pentru a fi creștin și a dobândi mântuirea sau viața veșnică prin unirea omului cu Dumnezeu, Izvorul vieții veșnice.
Lepădarea de sine înseamnă, așa cum am spus, renunțarea omului la iubirea de sine egoistă sau narcisistă. Ce înseamnă lepădarea de sine ca lucrare duhovnicească? Însuși termenul de lepădare de sine este dificil de înțeles pentru omul de astăzi. În alte limbi decât româna, lepădarea de sine se traduce prin negarea de sine. Mai ales într-o lume individualistă, în care se afirmă eul și se cultivă egoismul ca lăcomie de avere, de putere și de plăcere, lepădarea de sine ca program spiritual de renunțare la egoism înseamnă ceva greu de acceptat.
Totuși, Domnul Iisus Hristos ne spune că prima condiție a urmării Lui, adică prima condiție pentru a fi ucenic sau discipol al Său, este lepădarea de sine. Însă lepădarea de sine nu înseamnă desființarea de sine sau anularea de sine, ci schimbarea modului egoist sau posesiv de a viețui într-un mod altruist sau milostiv. Lepădarea de sine înseamnă renunțarea omului la modul egoist și narcisist de a trăi doar pentru sine, în uitare de Dumnezeu și de oamenii aflați în dificultate.
Domnul Iisus Hristos ne arată, de fapt, că numai atunci putem să-I urmăm Lui, când în centrul vieții noastre nu mai suntem noi înșine, ci El, Dumnezeu-Omul. Când viața fiecărui om nu mai este concentrată pe eul său posesiv, trecător și limitat, ci pe legătura de iubire veșnică și infinită cu Hristos, Dumnezeu-Omul, atunci viața omului devine comuniune pentru eternitate, deschidere spre creștere și îmbogățire spirituală nelimitată în iubirea eternă a Preasfintei Treimi.
Al doilea verset din Evanghelia Duminicii a treia din Postul Mare spune că cine va voi să-și scape viața o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Dacă dorim să ne salvăm pe noi înșine, cu forțele proprii, ne pierdem. Dacă însă ne dăruim lui Hristos și ne unim cu El prin Sfintele Taine și împlinim poruncile iubirii de Dumnezeu și de aproapele în viața noastră, atunci ne mântuim. Deoarece mântuirea sau salvarea sufletului înseamnă unirea omului muritor cu Dumnezeu Cel veșnic.
De ce? Pentru că numai Dumnezeu are viață veșnică în Sine. Și numai dacă ne unim cu El, Izvorul vieții veșnice, sufletul nostru poate trăi în comuniunea eternă de viață și iubire cu Hristos și, deci, cu Sfânta Treime. În acest sens, Botezul creștin, ca unire a omului cu Hristos, se săvârșește în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, pentru ca viața creștină să fie viață în comuniune de har sau de iubire smerită cu Preasfânta Treime.
Astfel, lepădarea de sine este o eliberare a sufletului de propriul egoism și narcisism, o ieșire a sufletului din închisoarea propriilor patimi egoiste. Foarte adesea suntem atât de preocupați numai de noi înșine, de propria noastră persoană, de imaginea noastră în societate, încât nu mai avem timp să privim cu evlavie icoana lui Hristos din biserică și nici cu respect chipul lui Dumnezeu din semenii noștri. Foarte adesea, viața noastră este mai mult iubire egoistă de sine decât iubire de Dumnezeu și de semenii noștri, care așteaptă iubirea noastră.
Indiferent dacă este cultivat în familie sau în mănăstire, egoismul, ca iubire pătimașă de sine sau narcisistă, devine o închisoare a sufletului, iar lepădarea de sine sau renunțarea la sine înseamnă răstignirea sau îndepărtarea egoismului din suflet și învierea sau convertirea sufletului spre viață în comuniune de iubire cu Dumnezeu și cu semenii.
Cu alte cuvinte, Domnul Iisus Hristos voiește să ne spună în Evanghelia de astăzi că iubirea față de Dumnezeu Cel smerit și milostiv este temelia adevăratei iubiri față de semeni și față de noi înșine. De aceea, urmându-L pe Hristos, sfinții Bisericii constată că iubirea curată se naște din rugăciune, așa cum ne spune Sfântul Isaac Sirul. Se naște din rugăciune, din comuniunea noastră cu Dumnezeu.
De fapt, trăim cu adevărat ca persoane în măsura în care iubim pe Dumnezeu și pe semenii noștri. Ca atare, măsura libertății omului este, de fapt, măsura capacității lui de a iubi pe Dumnezeu în rugăciune și pe semeni în faptele bune săvârșite pentru ei.
A doua condiție a vieții în Hristos este luarea sau asumarea crucii. În Sfânta Scriptură, crucea are o mulțime de înțelesuri duhovnicești. Noi cităm aici pe scriitorul bisericesc Tertulian, care a trecut la Domnul în anul 240. Și el spune, cităm: „Crucea ta înseamnă propriile tale neliniști și suferințe în propriul tău trup, care este el însuși alcătuit deja în formă de cruce.”
Deci însăși forma trupului omului este forma crucii. Și, deci, crucea înseamnă propriile tale neliniști și suferințe în propriul tău trup. Deci aceste suferințe și neliniști sunt condiția umană viețuită de om în trup, adică în lume, în viața pământească. Și, în continuare, Evanghelia ne spune că această cruce trebuie să o purtăm, adică să o asumăm.
Dar crucea aceasta, cum am spus, are multe înțelesuri. „Fiecare om are crucea sa” înseamnă că fiecare om trăiește necazuri sau suferințe ori limite în mod unic și personal. Crucea poate însemna recunoașterea și asumarea propriilor neputințe, suferințe și neîmpliniri, precum și lupta cu patimile egoiste pentru a trăi o viață sfântă.
Mai precis, crucea este adesea o suferință și o greutate în viață, o neputință sau o neîmplinire. Cum spune și poetul George Coșbuc: „Și viața asta-i bun pierdută / de n-ai trăit cum ai fi vrut.”
Poate să fie o boală incurabilă, o patimă nevindecată, o întristare constantă, pentru că nu am devenit sau nu am realizat ceea ce ne-am dorit. Foarte adesea, crucea în viața omului poate fi și o copilărie trăită fără părinți. Crucea în viața omului poate fi și o familie fără copii sau o văduvie până la sfârșitul vieții. Crucea poate fi și un handicap sau o dizabilitate din naștere ori ca urmare a unui accident. Crucea poate fi și o durere prelungită, de-a lungul întregii vieți, ca urmare a pierderii unei ființe dragi.
În multe feluri, crucea este trăită ca fiind o dificultate a vieții, o neputință, o neîmplinire sau o suferință care marchează viața omului. Însă, când Domnul Iisus Hristos îndeamnă pe fiecare să-și ia crucea și să-I urmeze Lui, aceasta înseamnă, de fapt: prezintă-Mi Mie durerea ta, neputința ta, boala ta, lupta ta cu tine însuți și cu dificultățile vieții tale.
Astfel, Hristos voiește să poarte împreună cu noi suferința noastră, ca să umple cu prezența Lui iubitoare, mântuitoare și sfințitoare neîmplinirea noastră apăsătoare. El, Doctorul sufletelor și al trupurilor, vrea să intre în viața noastră pentru a ne vindeca de neputințele și bolile noastre sufletești sau trupești și pentru a ne dărui viața Sa dumnezeiască și omenească, adică mântuirea. Hristos voiește să ne ajute să putem purta crucea suferinței spre a dobândi bucuria slavei Învierii.
El dorește ca necazul, încercarea, neputința sau suferința pe care le avem să nu ne despartă de Dumnezeu, să nu ne înstrăineze de El, ci să le folosim pe toate acestea ca să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. De fapt, necazurile sau suferințele nu ne lasă niciodată neutri. Oamenii care trec prin suferințe sau poartă o cruce grea se schimbă: devin fie mai smeriți, fie mai revoltați sau răzvrătiți.
Necazul sau suferința îi poate apropia ori îi poate îndepărta de Dumnezeu. De aceea, Evanghelia de astăzi ne îndeamnă să luăm crucea vieții noastre, să o purtăm venind cu ea la Hristos și, cu ajutorul Lui, să facem din ea cale sau scară spre înviere, spre unirea cu Dumnezeu, Izvorul vieții și al bucuriei veșnice.
Un alt înțeles duhovnicesc adânc al crucii din viața omului este răstignirea sau poziționarea sa între o dorință sfântă și o neîmplinire tristă, între un ideal frumos și un eșec dureros. Despre crucea ca luptă duhovnicească între dorința de sfințenie a omului și slăbiciunea firii păcătoase vorbește Sfântul Apostol Pavel, când zice: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc.” Epistola către Romani, capitolul 7, versetul 19.
Aceasta este crucea din viața duhovnicească a celor ce luptă cu patimile egoiste și neputințele din firea omenească înclinată spre păcat. Adesea, creștinul își propune o înnoire duhovnicească și un început bun, un ideal înalt, dar constată cu regret că nu poate împlini acest ideal. Totuși, când constatăm cu multă smerenie că în această luptă avem mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, înțelegem mai bine ceea ce Domnul Iisus Hristos ne spune în cuvintele: „Fără Mine nu puteți face nimic”, adică nimic bun.
Însă, cu El, prin harul Lui vindecător, putem face mult bine, după cum ne spune și Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește.” Filipeni, capitolul 4, versetul 13.
În acest sens, Sfântul Dumitru Stăniloae spune că, duhovnicește vorbind, crucea este o dorință sau o voință puternică de a respinge ispitele, de a lupta cu păcatul, de a fi statornic în credință și în fapte bune. Cu alte cuvinte, crucea este aici suferință îndreptată spre biruință, o luptă pentru a crește în iubire smerită față de Dumnezeu și în iubire milostivă sau darnică față de semeni.
Numai Hristos Domnul poate transforma crucea suferinței în scară către cer, în biruință spirituală, oferind omului o șansă de ridicare spirituală din păcat și suferință, prin iubirea Lui milostivă, lucrătoare și vindecătoare în interiorul suferinței și al neputinței omenești. Domnul Iisus Hristos poartă împreună cu noi crucea noastră și o transformă, adică dăruiește sens suferinței noastre ca loc de întâlnire a noastră cu El, Cel răstignit și înviat.
Astfel, crucea suferinței se transformă în lumină a sufletului și ne urcă spre înviere, ca sens și sensibilitate pentru a trăi taina existenței umane în comuniune de iubire. Când crucea suferinței este purtată cu credință în Dumnezeu și cu iubire smerită față de Dumnezeu, suferința se unește cu speranța vindecării sau a mântuirii. Prin credința în Hristos și iubirea față de El, creștinul transformă suferința în speranță, se apropie mai mult de Dumnezeu și caută mântuirea.
Cei care nu se roagă când trec prin necazuri, prin boală, prin suferință și nu-și pun nădejdea în Dumnezeu ajung adesea la deznădejde. O mulțime de oameni s-au sinucis pentru că nu s-au spovedit ori pentru că nu s-au rugat suficient, ori pentru că nu au avut pe cineva aproape ca să se roage pentru ei. Au căzut în deznădejde, mai ales când a slăbit credința, s-a rărit rugăciunea și a fost uitată Biserica rugătoare a lui Hristos, în care lucrează El, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, prin Sfintele Taine și slujbele Bisericii și prin rugăciunile sfinților din ceruri.
Evanghelia din Duminica Sfintei Cruci ne arată că Domnul Iisus Hristos Cel Milostiv dorește ca El să devină centrul vieții omului credincios, pentru că astfel se poate dobândi mântuirea sau viața veșnică prin unirea cu Hristos Cel răstignit și înviat.
Domnul Iisus Hristos ne arată, deci, că El dorește ca omul să poarte crucea spre înviere, să poarte crucea împreună cu El. Și aici vedem că, în Evanghelia din Duminica Sfintei Cruci, se arată că Domnul Iisus Hristos Cel Milostiv zice că aici sunt unii care nu vor vedea moartea până nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere. Aceasta înseamnă că, la sfârșitul Evangheliei, în ultimul verset, se vorbește despre faptul că, prin lucrarea și purtarea Sfintei Cruci, se ajunge la slava Învierii.
Domnul Iisus Hristos vrea să arate că El se referă, cu anticipație, la sărbătoarea Schimbării Sale la Față, care va avea loc puțin timp înainte de răstignirea Sa și care va arăta ucenicilor Săi slava Învierii Sale.
Cei care vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere sunt apostolii Petru, Iacob și Ioan. În Evanghelia după Marcu, imediat după textul Evangheliei pe care noi l-am ascultat astăzi, urmează evenimentul Schimbării la Față a lui Hristos pe muntele Taborului.
Așadar, este foarte semnificativ că acești trei apostoli — Petru, Iacob și Ioan — vor vedea slava Domnului pe muntele Taborului ca pregustare a slavei Învierii Sale, după trecerea Sa prin suferință, cruce și moarte.
Deci slava Învierii este ascunsă în cruce. Hristos a pregătit însă pe ucenici ca, atunci când Îl vor vedea transfigurat la față pe muntele Taborului, în slava Împărăției Preasfintei Treimi, să știe că acest Domn al slavei este Cel care va fi văzut desfigurat pe cruce în timpul răstignirii Sale.
Există, deci, o legătură tainică între desfigurarea pe cruce a lui Hristos, Cel care suferă până la moarte, și transfigurarea Lui pe muntele Tabor, ca pregătire a ucenicilor și ca încurajare a lor, pentru ca ei să înțeleagă că pe cruce nu moare un simplu om, ci Domnul slavei.
Așadar, este foarte semnificativ faptul că Domnul Iisus Hristos vorbește în același timp despre luarea crucii și despre pregustarea puterii Împărăției lui Dumnezeu sau despre lumina Învierii. Astfel, Evanghelia de astăzi leagă taina crucii de taina Învierii.
Cel care poartă crucea sa personală, urmându-L pe Hristos, merge spre Înviere. Lumina harului Împărăției lui Dumnezeu pătrunde tainic în sufletul omului credincios și în viața sa. Iar el simte bucuria chemării lui Hristos și a prezenței lui Hristos Cel răstignit și înviat, care participă tainic la suferința omului credincios și rugător pentru a-i dărui acestuia bucuria Învierii Sale.
De ce Biserica a stabilit ca această sărbătoare, numită Duminica Sfintei Cruci din mijlocul Postului Mare, să fie sărbătorită acum?
Sinaxarul și cântările din Duminica a treia din Postul Mare ne arată că această Duminică a Sfintei Cruci este o încurajare și o întărire a noastră în urcușul spre Înviere sau spre Sfintele Paști.
Din acest motiv, în Duminica a treia din Post, văzând și venerând Sfânta Cruce în mijlocul bisericii, ne îndreptăm deja gândul la săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului Iisus Hristos și la slăvita sărbătoare a Învierii Sale.
Iar când sărutăm Sfânta Cruce, ne închinăm și zicem:
„Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim.”
Sfinții Părinți ai Bisericii spun că Sfânta Cruce este steagul de biruință al lui Hristos, adică este semnul iubirii smerite și milostive a lui Hristos, iubire mai tare decât moartea.
Cu alte cuvinte, Sfânta Cruce este, în același timp, simbolul răstignirii și al Învierii lui Hristos, al suferinței și al biruinței Lui asupra păcatului și asupra morții.
De aceea, în Biserica Ortodoxă se vestește în fiecare duminică, la Utrenie:
„Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea.”
În Antichitate, când împărații intrau biruitori într-o cetate, mai întâi trimiteau steagurile lor sau semnele biruinței, vestind venirea lor în cetate, iar apoi venea armata victorioasă împreună cu împăratul.
Prin analogie, într-un înțeles duhovnicesc, crucea Împăratului Hristos, fiind semnul biruinței Lui asupra păcatului și asupra morții, este arătată în mijlocul Postului Mare tuturor credincioșilor pentru a-i întări în postire și rugăciune, ca biruință asupra păcatului și ca pregătire pentru Înviere.
Să ne ajute Dumnezeu să simțim duhovnicește adevărul că, în crucea postului sau în osteneala postului, se află tainic ascunsă bucuria Învierii.
Spre slava Preasfintei Treimi și a noastră mântuire. Amin.”
