Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a vorbit duminică, 17 mai, despre pericolul necredinței și despre orbirea spirituală a omului contemporan, în predica rostită după Sfânta Liturghie săvârșită în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reședinței Patriarhale.
Pornind de la Evanghelia Duminicii Orbului, Patriarhul României a explicat că vindecarea orbului din naștere reprezintă atât o minune trupească, cât și o lucrare de luminare sufletească prin credință.
„Sfânta Evanghelie de astăzi conține trei învățături principale. Prima: boala nu este totdeauna urmarea păcatului, ci poate fi și un prilej de lucrare tainică a lui Dumnezeu în lume, pentru întărirea credinței oamenilor. A doua învățătură: vindecarea orbului din naștere îl face pe acesta credincios și mărturisitor curajos al puterii vindecătoare a lui Iisus Hristos și al dumnezeirii Lui. A treia învățătură: credința este vederea duhovnicească a prezenței și lucrării lui Dumnezeu în lume și în viața oamenilor, dar și arvună a bucuriei din Împărăția Cerurilor”, a spus Patriarhul Daniel.
„Mai mare boală este necredința”
Preafericirea Sa a subliniat că Evanghelia vindecării orbului din naștere pune în contrast credința celui vindecat și împietrirea sufletească a fariseilor.
„Evanghelia ne învață că mai mare boală este necredința sau orbirea spirituală a omului decât orbirea lui trupească sau că mai ușor se vindecă cineva de orbirea trupească decât de orbirea sufletească a necredinței”, a afirmat Patriarhul României.
Patriarhul Daniel a arătat că orbul vindecat devine mărturisitor al dumnezeirii lui Hristos, în timp ce fariseii refuză să recunoască lucrarea lui Dumnezeu.
„Orbul vindecat devine un dascăl al credinței pentru toți oamenii suferinzi”, a spus Preafericirea Sa.
Critica secularizării și a uitării de Dumnezeu
În partea finală a predicii, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a vorbit despre formele moderne ale necredinței și despre îndepărtarea omului de viața spirituală.
„Astăzi, necredința, ca incapacitate spirituală a unor oameni de a crede în Dumnezeu, Creatorul universului și al omului, descoperit lumii în mod deplin în Iisus Hristos, se manifestă în multe forme: ateism sau ostilitate față de religie, nihilism sau indiferență față de valorile credinței, secularizare sau diminuare a vieții spirituale, până la uitarea de Dumnezeu și de Biserică”, a afirmat Patriarhul Daniel.
Patriarhul României a avertizat că mulți oameni trăiesc „ca și când Dumnezeu nu ar exista”.
„Se comportă «sicut Deus non daretur», ca și când Dumnezeu nu ar exista. Se comportă în creația făcută de Dumnezeu ca și când Dumnezeu nu există”, a spus Preafericirea Sa.
Suferința poate deveni cale spre credință
Patriarhul Daniel a explicat că suferința poate apropia omul de Dumnezeu atunci când este trăită cu credință și smerenie.
„Adesea, oamenii care au trecut prin suferință și au cunoscut ajutorul lui Dumnezeu ca eliberare de păcate și vindecare de boală sporesc în credință, ca vedere duhovnicească a prezenței și lucrării lui Dumnezeu în viața omului”, a spus Patriarhul României.
În încheiere, Preafericitul Părinte Daniel i-a îndemnat pe credincioși să mărturisească, asemenea orbului vindecat, dumnezeirea lui Hristos.
„Împreună cu orbul vindecat din Evanghelie, mărturisim și noi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor și, luminați fiind de harul Domnului Iisus Hristos, ne închinăm Lui, Celui slăvit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt”, a spus Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, după Sfânta Liturghie săvârșită în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reședinței Patriarhale, duminică, 17 mai:
„În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Hristos a înviat!
Astăzi, Biserica noastră serbează Duminica a șasea după Paști. În Evanghelia acestei duminici se vorbește despre vindecarea orbului din naștere. În esență, Evanghelia ne arată că orbul vindecat crede în Iisus Hristos și mărturisește dumnezeirea Lui.
Sfânta Evanghelie de astăzi conține trei învățături principale.
Prima: boala nu este totdeauna urmarea păcatului, ci poate fi și un prilej de lucrare tainică a lui Dumnezeu în lume, pentru întărirea credinței oamenilor.
A doua învățătură: vindecarea orbului din naștere îl face pe acesta credincios și mărturisitor curajos al puterii vindecătoare a lui Iisus Hristos și al dumnezeirii Lui.
A treia învățătură: credința este vederea duhovnicească a prezenței și lucrării lui Dumnezeu în lume și în viața oamenilor, dar și arvună a bucuriei din Împărăția Cerurilor.
Evanghelia din Duminica a șasea după Paști, numită Duminica Orbului, continuă șirul evangheliilor din perioada de după Sfintele Paști, în care se prezintă mai multe vindecări săvârșite de Domnul Iisus Hristos, ca să înțelegem mai bine puterea Lui dumnezeiască, vindecătoare și dătătoare de viață nouă.
Am văzut în evangheliile din duminicile precedente că Domnul Iisus Hristos a vindecat boala unui om paralizat, a vindecat afecțiunea nestatornică și credința confuză a femeii samarinence și a locuitorilor cetății Sihar din Samaria.
Iar acum, Evanghelia ne spune că Domnul Iisus Hristos dăruiește vedere unui om nefericit care s-a născut orb.
Evanghelia din Duminica Orbului pune în contrast izbitor iubirea milostivă a lui Iisus, Care vindecă un orb din naștere, dăruindu-i vederea, și invidia întunecată a fariseilor, care nu-L iubeau pe Iisus, deoarece El îi vindeca pe cei bolnavi și astfel atrăgea mulțime de oameni la El.
Scopul Evangheliei de astăzi este de a arăta că uneori mai ușor cred în Hristos și Îl mărturisesc unii oameni orbi din naștere decât alții care, deși văd cu ochii trupești, nu cred în El și în dumnezeirea Lui.
Cu alte cuvinte, Evanghelia ne învață că mai mare boală este necredința sau orbirea spirituală a omului decât orbirea lui trupească sau că mai ușor se vindecă cineva de orbirea trupească decât de orbirea sufletească a necredinței.
Orbul despre care vorbește Evanghelia de azi nu a cerut nimănui să-l vindece. El a fost doar văzut de Domnul Iisus Hristos și de ucenicii Săi, care L-au întrebat pe Iisus dacă omul acesta este orb pentru că a păcătuit el sau părinții lui. Iar Domnul Iisus le-a răspuns că nu a păcătuit nici el, nici părinții lui, ci s-a născut orb pentru ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.
Cum putea cineva să păcătuiască înainte de a se naște?
Desigur, la prima vedere, întrebarea nu avea rost, dar Domnul Iisus Hristos a răspuns că nu a păcătuit nici el, orbul, nici părinții lui, pentru a respinge credința falsă a unora dintre iudei, împrumutată de la păgâni, mai precis de la filozoful Platon, și anume că uneori sufletul unui om care a păcătuit mult, la ieșirea lui din trup, intră în alt om sau într-un copil care se naște și petrece încă o viață pe pământ în alt trup, spre a se curăți sau elibera de păcatele lui anterioare prin suferință.
Totodată, Iisus spune că acest om s-a născut orb nu pentru păcatele părinților săi, ci pentru ca să se arate în el lucrarea lui Dumnezeu.
Aici, Sfântul Chiril al Alexandriei, în comentariul lui la Evanghelia după Ioan, spune că ucenicii n-au întrebat pentru ei înșiși dacă acesta s-a născut orb pentru că a păcătuit mai înainte el însuși, ci pentru că circula în popor această credință falsă, că omul se poate naște orb și pentru că sufletul lui a păcătuit într-o viață anterioară. Deci, nici ucenicii, nici Iisus nu credeau în această învățătură falsă, numită metempsihoză, peregrinarea sufletelor în trupuri diferite, ci doar exista în popor o astfel de credință, fără să fie împărtășită de ucenicii Domnului, spune Sfântul Chiril al Alexandriei.
Iar Mântuitorul spune: „ca să se arate în el lucrarea lui Dumnezeu”. De aceea s-a născut orb.
Care lucrare?
Lucrarea de facere a omului și lucrarea de vindecare a omului.
Într-adevăr, prin vindecarea acestui orb din naștere s-a arătat lucrarea lui Dumnezeu și anume că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Făcătorul lumii, Cel ce, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, l-a creat pe om la începutul lumii, zicând: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” — Facerea, capitolul 1, versetele 26 și 27.
Acolo s-a folosit un misterios plural: „să facem”, nu „să fac”, om după chipul și asemănarea Noastră, nu după asemănarea Mea.
Pluralul acela a fost identificat de Sfinții Părinți, Sfântul Irineu de Lyon și Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, ca fiind Fiul și Duhul, mâinile Tatălui lucrătoare la crearea lumii. Lor le spune Dumnezeu Tatăl: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră”. Deci hotărârea aceasta a fost luată în sfatul Sfintei Treimi. Și Facerea, în capitolul 2, ne arată cum a făcut Dumnezeu pe om: luând lut sau argilă, sau pământ, l-a modelat, a făcut omul și a suflat în fața lui duh de viață făcător.
Deci această aplecare a lui Dumnezeu pentru a lua lut și a-l modela a avut loc la crearea omului.
Acum, Iisus, pentru a arăta că El este Cel care a creat pe om, îl vindecă pe orbul din naștere, făcând din salivă și din lut ochii care lipseau.
Sfântul Ambrozie spune: „Creatorul poate completa ceea ce lipsește creaturii”.
Și, ca atare, El S-a plecat și a repetat gestul de la crearea omului, unind saliva și pământul sau țărâna, amestecându-le, și a uns locul ochilor orbului, căruia îi lipseau ochii, de fapt. Doar locul unde trebuiau să fie ochii a fost uns cu tină, pentru a scoate în evidență și mai mult faptul că este orb și a atrage atenția că el, atunci când merge la scăldătoarea Siloamului, care înseamnă „trimis”, merge ca unul care este orb. Și când s-a întors, s-a întors ca un văzător.
Tot Sfântul Ambrozie al Milanului spune că atunci când Iisus S-a atins de orb prin faptul că i-a uns locul ochilor cu tină, atunci El i-a transmis Duhul Său, Harul Său, încât spălarea în scăldătoarea Siloamului a fost o prefigurare a Botezului. Și prin acest botez de la scăldătoarea Siloamului, la porunca lui Iisus, orbul din naștere primește două vederi: o vedere fizică, cu ochii trupului, și o vedere duhovnicească, cu ochii sufletului. De aceea el crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu.
Prin această lucrare sfântă a lui Iisus asupra lui, el a primit vederea trupească, dar și vederea duhovnicească, numită credință. Prin credință, omul vede prezența și lucrarea lui Dumnezeu în creație și în viața oamenilor.
De aceea zice Sfântul Ambrozie că atunci când Iisus a amestecat salivă și țărână, El a dăruit ceva din interiorul Său. Saliva era din interiorul lui Iisus, vrând să simbolizeze prezența duhovnicească a lui Hristos în vindecarea orbului.
Iar Sfântul Efrem Sirul spune că nu apa de la scăldătoarea Siloamului l-a vindecat pe orbul din naștere, ci puterea cuvântului lui Hristos, Care l-a trimis acolo.
Deci, Sfinții Părinți arată că această vindecare este, deodată, lucrarea lui Dumnezeu, fiindcă se referă și la lucrarea de facere sau creare a omului, și la lucrarea de vindecare a naturii umane atunci când aceasta devine infirmă, când îi lipsește ceva. Deci aceasta este marea lucrare a lui Dumnezeu.
Mai spune Evanghelia de astăzi că Iisus este Lumina lumii, adică sensul prim și ultim al existenței universului și al umanității. De asemenea, după cum ne arată Evanghelia de azi, Domnul Iisus Hristos este atât dătătorul vederii trupești sau fizice, cât și dătătorul vederii sufletești sau spirituale, care se numește credință.
Deci aici vedem că orbul din naștere nu este doar vindecat, ci i se dă și puterea credinței. El crede că vindecarea este făcută de un om trimis de Dumnezeu. Scăldătoarea Siloamului înseamnă „cel trimis”. Deci a fost trimis Hristos ca să îl trimită pe el la scăldătoare și acesta, fiind vindecat, este trimis de harul lui Dumnezeu ca să mărturisească puterea vindecătoare a lui Iisus și, în același timp, către sfârșit, mărturisește dumnezeirea Lui, că El este Fiul lui Dumnezeu.
Orbul din naștere nu a întrebat: „Cine mă va duce acolo, la scăldătoare?”, căci Evanghelia nu spune cine l-a condus acolo, dacă era orb din naștere. Nici nu a întrebat de ce trebuie să meargă la scăldătoarea Siloamului. El nu arăta nicio ezitare. A făcut ceea ce i s-a cerut, adică a mers îndată acolo unde a fost trimis, având credință tare că ceea ce a spus Iisus îl va ajuta, dacă el face întocmai ceea ce i-a spus.
Deci el s-a dus, orb din naștere fiind, la scăldătoare, fiind purtat de puterea lui Hristos, Care l-a trimis. Cel ce l-a trimis l-a și însoțit cu harul Său ca să găsească scăldătoarea, deși era orb din naștere.
Domnul Iisus l-a trimis la scăldătoarea Siloamului pe omul orb, uns cu tină pe față, ca să vadă cât mai multă lume că el a mers la scăldătoarea Siloamului în timp ce era orb. Ochii lui, fiind acum acoperiți cu tină, atrăgeau și mai mult atenția mulțimii asupra faptului că el este un nevăzător.
Însă, după ce s-a spălat, împlinind cu multă smerenie și multă credință ceea ce Iisus i-a poruncit, orbul din naștere s-a vindecat, a devenit văzător, iar multă lume care îl văzuse înainte că era orb putea să constate acum că este văzător.
Cu alte cuvinte, orbul a fost trimis de Hristos la scăldătoarea Siloamului, care înseamnă „trimis”, pentru a deveni apoi și el un trimis sau misionar mărturisitor al dumnezeirii lui Iisus printre iudei. Înțelegem aici lucrarea minunată sau pedagogia sfântă a Domnului Iisus Hristos, care ne arată cum unii oameni infirmi sau bolnavi pot să mărturisească dumnezeirea și sfințenia Lui, în timp ce alți oameni sănătoși, care se crede desăvârșiți, I se împotrivesc și refuză să recunoască prezența și lucrarea lui Dumnezeu în El.
Unii Părinți ai Bisericii, ca de pildă Sfântul Ambrozie, Fericitul Augustin, Ioan Gură de Aur și alții, au înțeles că scăldătoarea Siloamului era o prefigurare a Tainei Sfântului Botez, prin care cei ce se botează primesc lumina vieții veșnice. Din acest motiv, Botezul a fost numit în primele veacuri ale Bisericii și „Sfânta Luminare”, iar până astăzi, în rugăciunile Bisericii Ortodoxe, preotul spune celui nou botezat: „Botezatu-te-ai, spălatu-te-ai, curățitu-te-ai, luminatu-te-ai”. Deci creștinarea se mai numește și Sfânta Luminare. De aceea, botezătorul unui popor se mai numește și luminătorul acelui popor.
Deci, prin spălarea orbului din naștere la scăldătoarea Siloamului, acesta primește nu numai darul vederii fizice, cu ochii trupului, ci și darul vederii duhovnicești, cu ochii sufletului, care este credința în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Însă, pe cât era de mare bucuria acestui orb din naștere, care a fost vindecat prin iubirea milostivă a Domnului Iisus Hristos, tot atât de mare devenise invidia cărturarilor și a fariseilor, care Îl cârteau și Îl defăimau pe Iisus pentru că El a săvârșit această vindecare minunată într-o zi de sâmbătă.
Evanghelia de astăzi ne prezintă pe larg întâlnirea Domnului Iisus Hristos cu acest orb și vindecarea lui, iar apoi convorbirea dintre orbul vindecat și fariseii cărturari, care, fiind invidioși pe Iisus, l-au interogat și apoi l-au certat pe orbul vindecat de către Iisus.
În fapt, acest orb din naștere, vindecat de Iisus Hristos, devine mărturisitor al puterii dumnezeiești vindecătoare, zicând că, dacă Cel ce l-a vindecat nu ar fi de la Dumnezeu, nu ar fi putut face minuni – Ioan, capitolul 9, versetul 33.
Văzând fariseii că orbul vindecat devine mărturisitor al puterii dumnezeiești a lui Hristos și posibil ucenic al Lui, l-au certat și l-au dat afară din sinagogă. Însă, după ce orbul vindecat a fost certat și dat afară din sinagogă de către farisei, el s-a întâlnit cu Cel care l-a vindecat.
Iisus i-a zis: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”
El a răspuns și a zis: „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?”
Și a zis Iisus: „L-ai și văzut. Cel ce vorbește cu tine, Acela este”.
Iar el a grăit: „Cred, Doamne!”, și s-a închinat Lui.
Așadar, după ce mărturisește mai întâi puterea dumnezeiască vindecătoare a omului Iisus, orbul vindecat de orbirea trupească mărturisește apoi credința sa că omul Iisus este Fiul lui Dumnezeu și I se închină Lui.
Orbul vindecat devine un dascăl al credinței pentru toți oamenii suferinzi.
Astăzi, necredința, ca incapacitate spirituală a unor oameni de a crede în Dumnezeu, Creatorul universului și al omului, descoperit lumii în mod deplin în Iisus Hristos, se manifestă în multe forme: ateism sau ostilitate față de religie, nihilism sau indiferență față de valorile credinței, secularizare sau diminuare a vieții spirituale, până la uitarea de Dumnezeu și de Biserică.
Și se comportă „sicut Deus non daretur”, ca și când Dumnezeu nu ar exista.
Se comportă în creația făcută de Dumnezeu ca și când Dumnezeu nu există.
Însă, adesea, oamenii care au trecut prin suferință și au cunoscut ajutorul lui Dumnezeu ca eliberare de păcate și vindecare de boală sporesc în credință, ca vedere duhovnicească a prezenței și lucrării lui Dumnezeu în viața omului.
Desigur, este mult mai bine să sporim în credință fără a trece prin suferință, ci doar prin înmulțirea rugăciunii și a faptelor bune, ca răspuns al nostru la iubirea lui Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul, Care ne dăruiește viață și sănătate, ajutor și înțelepciune de a trăi viața în comuniunea familiei și a societății.
În concluzie, Evanghelia de astăzi ne arată cum un orb din naștere a devenit văzător și credincios mărturisitor al dumnezeirii lui Iisus Hristos.
Iar unii dintre cărturarii și fariseii care vedeau trupește au rămas în orbirea lor spirituală, refuzând să creadă că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.
De asemenea, înțelegem că Dumnezeu poate face și dintr-un om infirm sau bolnav un dascăl al credinței, un mărturisitor sau un trimis al Său în lume pentru a-i lumina pe alții. Înțelegem cât de mare este iubirea lui Dumnezeu și cât de mare este lucrarea harului lui Dumnezeu în oameni.
De aceea, împreună cu orbul vindecat din Evanghelie, mărturisim și noi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor și, luminați fiind de harul Domnului Iisus Hristos, ne închinăm Lui, Celui slăvit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Amin.”
