Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vorbit duminică, 28 decembrie 2025, la Mănăstirea „Sfânta Maria”-Urlați (județul Prahova), despre Duminica după Nașterea Domnului (a Sfinților Iosif Logodnicul, David Prorocul și Iacob, rudenia Domnului), explicând sensurile duhovnicești ale fugii în Egipt și ale uciderii pruncilor din Betleem, în contextul luptei dintre credință și ostilitatea puterii lumești.
În cuvântul de învățătură, Patriarhul României a subliniat că Evanghelia zilei „ne prezintă trei învățături principale”, arătând, pe de o parte, iubirea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, reacția violentă a unui conducător dominat de frică și dorință de stăpânire.
Trei învățături din Evanghelia fugii în Egipt
Pornind de la pericopa evanghelică, Preafericirea Sa a sintetizat mesajul liturgic în trei direcții catehetice:
„Prima învățătură: îndată după nașterea Sa, Pruncul Iisus este întâmpinat cu bucurie de către îngeri, păstori și magi, dar cu ostilitate și amenințare cu moartea de către regele Irod.”
„A doua învățătură: Pruncul Iisus este ocrotit de îngeri, care îl îndeamnă pe dreptul Iosif să ia Pruncul și pe Mama Sa și să fugă în Egipt până la moartea lui Irod.”
„A treia învățătură: la întoarcerea din Egipt, Pruncul Iisus este dus în Galileea Neamurilor (…) pentru că El va fi Mântuitor nu numai al lui Israel, ci al tuturor popoarelor care vor crede în El.”
Patriarhul a arătat că această duminică, „ultima duminică din acest an”, pune înaintea credincioșilor două evenimente apropiate de Nașterea Domnului: exilul în Egipt și prigoana împotriva pruncilor, ca expresie a ostilității față de Hristos.
Înstrăinarea transformată în binecuvântare
În lectura Preafericitului Părinte Daniel, dramaticul Evangheliei nu anulează lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, Care „transformă fuga sau exilul în salvare, iar înstrăinarea în binecuvântare”. În acest cadru, Patriarhul a amintit și dimensiunea de smerenie a viețuirii pământești a Mântuitorului, Care „Se naște într-o călătorie” și Care, mai târziu, mărturisește despre lipsa oricărei „siguranțe” lumești: „Fiul Omului nu are unde să-Și plece capul” (Luca 9, 58).
Totodată, Patriarhul a insistat asupra contrastului dintre bucuria Nașterii și amenințarea imediată a violenței: cântarea îngerească de la Betleem — „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire” — este urmată de frica produsă de prigoană și de instabilitatea unei lumi în care puterea devine idol.
Familia, binecuvântare și încercare în lumea de azi
În partea aplicativă a predicii, Patriarhul Daniel a legat mesajul Evangheliei de realitățile contemporane, insistând asupra rolului familiei în planul mântuirii și asupra presiunilor multiple pe care aceasta le resimte astăzi.
„Astăzi, familia creștină tradițională este din ce în ce mai amenințată, deoarece trăiește într-o lume secularizată și confuză din punct de vedere spiritual și este confruntată adesea cu sărăcia, nesiguranța zilei de mâine, șomajul, migrația, instabilitatea și dezorientarea.”
Patriarhul a amintit că Dumnezeu binecuvântează familia prin responsabilitatea reciprocă dintre părinți și copii și că „întotdeauna copiii au nevoie atât de afecțiunea mamei, cât și de iubirea tatălui”, subliniind, în același timp, obligația morală de a proteja copilul de lipsuri și violență: „fiecare copil trebuie păzit și ocrotit”.
În final, Preafericirea Sa a îndemnat la rugăciune și la întărirea iubirii din familie, pentru ca Nașterea Domnului să rămână „o binecuvântare pentru întreg neamul omenesc” și pentru ca familia credincioasă să fie, după expresia Fericitului Augustin, „biserica de acasă” (ecclesia domestica).
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica după Nașterea Domnului (a Sfinților Iosif Logodnicul, David Prorocul și Iacob, rudenia Domnului), rostită la 28 decembrie 2025, la Mănăstirea „Sfânta Maria”- Urlați, din județul Prahova:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși și credincioase,
Astăzi, Biserica noastră prăznuiește Duminica după Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos. Evanghelia de astăzi ne vorbește despre fuga în Egipt, sau exilul Pruncului Iisus în Egipt.
Această Evanghelie ne prezintă trei învățături principale.
Prima învățătură: îndată după nașterea Sa, Pruncul Iisus este întâmpinat cu bucurie de către îngeri, păstori și magi, dar cu ostilitate și amenințare cu moartea de către regele Irod.
A doua învățătură: Pruncul Iisus este ocrotit de îngeri, care îl îndeamnă pe dreptul Iosif să ia Pruncul și pe Mama Sa și să fugă în Egipt până la moartea lui Irod.
A treia învățătură: la întoarcerea din Egipt, Pruncul Iisus este dus în Galileea Neamurilor, unde va locui în Nazaret, iar mai târziu în Capernaum, pentru că El va fi Mântuitor nu numai al lui Israel, ci al tuturor popoarelor care vor crede în El.
Duminica după sărbătoarea Nașterii Domnului Iisus Hristos este ultima duminică din acest an și ea ne înfățișează două evenimente care au loc la puțin timp după Nașterea Pruncului Iisus: fuga în Egipt a Pruncului, împreună cu Maica Sa și cu dreptul Iosif, și uciderea pruncilor de doi ani și mai jos din Betleem și din împrejurimi, din porunca regelui Irod, cu scopul de a-L omorî și pe Pruncul Iisus.
Evanghelia acestei duminici este plină de semnificații duhovnicești, întrucât ne arată planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii prin Iisus Hristos, dar și ostilitatea față de Hristos a regelui Irod, plin de cruzime și de dorință de stăpânire.
La puțin timp după nașterea Sa, Pruncul Iisus se află în primejdie de moarte, deoarece regele Irod căuta să-L ucidă. Vedem, așadar, că viața lui Iisus Hristos este, încă de la început, îndreptată spre suferință, așa cum a prevăzut profetul Isaia când vorbea despre Sluga Domnului ca fiind, citez: „om al durerilor și cunoscător al suferinței” (Isaia 53, 3).
Pe de o parte, evenimentele descrise în Evanghelia de astăzi se desfășoară dramatic și contradictoriu, întrucât bunătatea păstorilor și generozitatea magilor arătate Pruncului Iisus sunt umbrite de răutatea, invidia și dorința pătimașă de stăpânire a lui Irod, regele Iudeii.
Pe de altă parte, se vede că, în planul lui Dumnezeu, Care cunoaște natura umană robită de patimi egoiste și amenințată de moarte, există o lucrare sfântă care biruiește invidia demonilor și răutatea unor oameni pătimași, astfel încât Dumnezeu salvează viața celor prigoniți și transformă fuga sau exilul în salvare, iar înstrăinarea în binecuvântare.
Pruncul Iisus Se naște într-o călătorie. El nu Se naște în casa mamei Sale din Nazaretul Galileii, ci într-o peșteră, lângă Betleemul Iudeii, pentru că în casa de oaspeți nu mai era loc. De aceea, în otpustul sau apolisul sărbătorii Nașterii Domnului se spune: „Cel ce în peșteră S-a născut și în iesle S-a culcat pentru a noastră mântuire”.
Mai târziu, când va fi om matur, Iisus va spune: „Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Și plece capul” (Luca 9, 58).
Din cauza ostilității locuitorilor din Nazaret, Iisus Se va muta și va locui în gazdă, în Capernaum, în casa lui Simon Petru. Ca om, Domnul Iisus viețuiește pe pământ, dar nu Se leagă de nimic din lumea aceasta trecătoare, pentru a arăta că destinația ultimă a oamenilor nu este lumea aceasta, ci Împărăția cerurilor.
Bucuria vestită de îngeri Maicii Domnului și dreptului Iosif la Betleem — „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire” — este foarte curând umbrită de neliniște și amenințare cu moartea din partea regelui Irod cel Mare, care a domnit între anii 37 î.Hr. și 4 d.Hr. Din teama pierderii tronului, el și-a ucis chiar soția și pe trei dintre fiii săi: Alexandru, Aristobul și Antipater. Apoi, regatul a fost împărțit de el celorlalți fii ai săi: Arhelau, în Iudeea și Samara, Irod Antipa în Galileea și Pereia, și Filip în nord-estul Mării Tiberiadei. Era atât de temător să nu i se ia tronul încât a suspectat soția și pe cei 3 fii ai săi și i-a învinuit că îi sunt ostili și i-a omorât pe toți.
De aceea, împăratul de la Roma a spus că este mai bine să fii un porc în casa lui Irod Idumeul decât să fii un om, pentru că porcii nu erau sacrificați, deoarece evreii nu mâncau și nu foloseau carne de porc.
De Nașterea lui Iisus se bucură păstorii oilor, iar magii, venind de la Răsărit, din țări îndepărtate, s-au închinat Pruncului Iisus și I-au adus daruri: aur, tămâie și smirnă. Însă regele țării, Irod, a hotărât ca toți copiii din Betleem, de doi ani și mai jos, să fie uciși, pentru ca, odată cu ei, să fie ucis și Pruncul Iisus. Aceasta din cauza faptului că el, Irod, era un om crud și rău.
În comportamentul crud și violent al lui Irod Idumeul se vede acumulată toată răutatea lumii, dominată de patimi egoiste și de moarte. Pruncul Iisus, după moartea regelui Irod Idumeul, este dus în Galileea, numită „Galileea neamurilor” de către proorocul Isaia, deoarece acolo locuiau neamuri diferite, mai ales evrei, greci și romani. Evreii din Galileea vorbeau limbile aramaică și greacă.
De fapt, atât Nașterea lui Iisus în Betleem, cât și fuga sau exilul Lui în Egipt, precum și stabilirea Sa în orașul Nazaret, au fost profețite cu mai multe veacuri înainte de prorocii Miheia, Oseia și Isaia. Observăm, așadar, cum Dumnezeu a anunțat cu veacuri înainte, prin proroci, evenimente din istorie care au o semnificație duhovnicească deosebită.
Chiar și uciderea pruncilor sau copiilor nevinovați din Betleem și din împrejurimi, din porunca regelui Irod, a fost prezisă de proorocul Ieremia prin cuvintele: „Glas s-a auzit în Rama, plângere și tânguire multă; Rahila își plânge copiii și nu voiește să fie mângâiată, pentru că nu mai sunt” (Ieremia 31, 15).
Rahila a fost înmormântată în hipodromul de lângă Betleem și, de aceea, acest oraș se numea în vechime Rama. Când se spune: „Glas s-a auzit în Rama, Rahila plânge pe copiii săi”, se face referire la Rahila din seminția lui Beniamin, care a fost înmormântată aproape de Betleem.
Înțelegem, așadar, că Pruncul Iisus vine într-o lume a violenței, dominată de păcat și de moarte, de răutate și de invidie, în care, foarte adesea, crima sângeroasă se întinde și asupra vieții copiilor nevinovați.
După sărbătoarea Nașterii Domnului, în luna decembrie, în zilele de 27, 28 și 29, Biserica pomenește o mulțime de martiri sau mucenici: pe Sfântul Apostol Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan, pe cei 20.000 de mucenici arși în Nicomidia și pe cei 14.000 de prunci din Betleem și din împrejurimi, uciși din porunca lui Irod.
Aceasta ne arată că lumea dominată de patimă egoistă și de moarte are nevoie de vindecare și de viață veșnică, adică de mântuire. De aceea înțelegem că, încă de la începutul vieții Sale pământești, Domnul Iisus Hristos Se îndreaptă spre jertfă, spre cruce, va trece prin moarte și apoi va învia și va dărui lumii viață veșnică, vindecând omenirea de păcat și de moarte.
Prin urmare, Nașterea Domnului Iisus Hristos poartă deja în ea arvuna Crucii și a Învierii Sale.
Într-o predică sau omilie la Nașterea Domnului, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că deja Nașterea Domnului, Crăciunul, prevestește sărbătoarea Sfintelor Paști. Și din această predică sau omilie a Sfântului Grigorie de Nyssa s-au inspirat iconografii sau pictorii bisericești bizantini, care au pictat scutecele Pruncului Iisus într-o formă asemănătoare cu giulgiul Învierii Sale din morți, adică ceea ce a rămas în mormânt după Învierea Sa.
Prin aceasta se arată că scopul venirii Mântuitorului Iisus Hristos în lume este eliberarea lumii de păcat și de moarte și dăruirea vieții veșnice, prin Înviere. Deci Dumnezeu ne arată că, în mod minunat, El poate schimba răul în bine.
Pruncul Iisus este dus în Egipt, în Egiptul care odinioară a fost locul sau țara în care a trăit poporul evreu ca popor de sclavi sau robi. Iar mai târziu, prin Moise, poporul acesta a fost eliberat din robia lui Faraon. Acum însă vedem că Pruncul Iisus binecuvântează și sfințește Egiptul prin exilul Său ca Prunc în această țară, iar apoi revine în pământul lui Israel, împlinindu-se cuvintele profetului Osea, care zice: „Din Egipt am chemat pe fiul Meu” (Osea 11, 1).
Iată cum prezintă Sfântul Ioan Gură de Aur fuga sau exilul Pruncului Iisus în Egipt. Și aici cităm din Omilia a VIII-a la cartea: Comentariu (Omilii) la Sfântul Matei, a Sfântului Ioan Gură de Aur. El spune, în omiliile sale la Matei, următoarele: ”Îngerul îi spune lui Iosif: „Ia Pruncul și pe Mama Lui și fugi în Egipt”. Îi spune și pricina fugii: că Irod va căuta Pruncul ca să-L ucidă.”
Deci spune Ioan Gură de Aur în continuare: „Pruncul trebuie să fugă și să se ducă în altă țară, ca orice om. Deocamdată nu trebuie să facă minuni. Dacă ar fi făcut minuni din pruncie, n-ar mai fi fost socotit om. Pentru același motiv au loc zămislirea, purtarea în pântece nouă luni, durerile nașterii, nașterea, hrănirea cu lapte, tăcerea în tot timpul copilăriei, așteptarea vârstei cuvenite bărbaților, adică 30 de ani, ca să vorbească în public, pentru ca prin toate să fie primită taina Întrupării”.
Deci Pruncul nu face minuni, pentru că atunci nu mai părea un om obișnuit.
Și mai spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ducerea în Egipt și întoarcerea din Egipt a poporului iudeu și a patriarhului Iacob a fost o preînchipuire sau prefigurare a ducerii și a întoarcerii Fecioarei din Egipt. Iudeii s-au dus în Egipt ca să scape de moarte: îi amenința foametea. Pruncul Iisus S-a dus tot ca să scape de moarte: Îl amenința ura lui Irod. Ducându-se iudeii în Egipt, au scăpat de foamete. Ducându-Se Pruncul Iisus în Egipt, a sfințit prin ducerea Lui toată țara”.
Deci Pruncul Iisus, când S-a dus în Egipt, prin prezența Sa acolo, a sfințit toată țara.
Și acum Sfântul Ioan Gură de Aur arată ce s-a întâmplat, în trei secole și ceva, cu Egiptul, și anume că acolo s-a arătat foarte puternică și foarte extinsă credința egiptenilor în Iisus Hristos, ca urmare a predicii Sfinților Apostoli și, mai ales, înflorirea monahismului. Zice el:
„Du-te acum în pustiul Egiptului creștin și vei vedea că pustiul acesta a ajuns mai frumos decât o grădină. Vei vedea nenumăratele cete de îngeri în trup omenesc, popoare de mucenici, roiuri de fecioare. Vei vedea că tirania diavolului a fost surpată, că strălucește împărăția lui Hristos. Nu este atât de frumos cerul, cu puzderia lui de stele, cât e de frumos pustiul Egiptului, care ne arată la tot pasul chiliile monahilor”.
Deci binecuvântarea prezenței Pruncului Iisus în Egipt a avut ca urmare, peste câteva secole, răspândirea credinței creștine în Egipt și, mai ales, înflorirea monahismului în Egipt; și dă exemplu, mai ales, pe Sfântul Antonie cel Mare.
Lumea dominată de patimă egoistă și de moarte are nevoie, deci, de vindecare. Și aici vedem cum lucrează Dumnezeu în chip minunat, fiindcă Pruncul Iisus, prin prezența Sa în Egipt, unde a fost dus de către dreptul Iosif împreună cu Maica Domnului, la porunca îngerului, ne arată că El binecuvântează țara aceasta care L-a primit.
Evanghelia ne mai arată că, la revenirea din Egipt, Pruncul Iisus este dus în Nazaretul Galileii, iar acest fapt are o semnificație misionară și mântuitoare: ne arată că în Galileea existau neamuri diferite, și Iisus Hristos face din Galileea Neamurilor, cum o numește Isaia (8, 23), o prefigurare a popoarelor care vor primi credința în Hristos și se vor creștina.
Domnul Iisus știa că Galileea era socotită de mulți evrei ca fiind o provincie puțin importantă. Totuși, El acceptă să locuiască o parte a vieții Sale — copilăria și tinerețea — în Galileea, în Nazaret și Capernaum, alături de oameni veniți din alte țări. Între acești oameni de neamuri diferite va crește Pruncul Iisus. Tocmai prin această prezență a Lui în Galileea se arată smerenia Lui și dragostea Lui față de toți oamenii.
Iisus este prieten cu cei săraci, solidar cu străinii, cu exilații sau refugiații din Galileea, apropiat de cei marginalizați și disprețuiți, pentru că El vede în toți oamenii valoarea infinită și unică a fiecărui om, omul fiind creat după chipul lui Dumnezeu. Această valoare unică nu depinde de rangul omului în societate, de poziția lui centrală sau de viața lui marginală, de bogăție sau de sărăcie, de orice clasificare sau judecată omenească, individuală ori colectivă.
Așadar, Iisus a venit în lume pentru mântuirea tuturor oamenilor.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată că Dumnezeu, prin îngerii Săi, îi ajută pe oameni când aceștia sunt smeriți și singuri și că dreptul Iosif a fost binecuvântat de Dumnezeu să poarte grijă de Pruncul Iisus ca un tată adoptiv. De aici învățăm că întotdeauna copiii au nevoie atât de afecțiunea mamei, cât și de iubirea tatălui. Nu era suficientă numai afecțiunea mamei. Prin aceasta, Dumnezeu ne arată binecuvântarea Lui asupra familiei.
După cum, la început, prin familie a intrat păcatul neascultării de Dumnezeu în lume, întrucât Adam și Eva formau prima familie umană, tot așa acum Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, Noul Adam, vine în lume într-o familie, ca să vindece lumea de păcatul neascultării și de moartea despărțirii de Dumnezeu.
Astăzi, familia creștină tradițională este din ce în ce mai amenințată, deoarece trăiește într-o lume secularizată și confuză din punct de vedere spiritual și este confruntată adesea cu sărăcia, nesiguranța zilei de mâine, șomajul, migrația, instabilitatea și dezorientarea.
Evanghelia de astăzi ne mai învață că fiecare copil trebuie păzit și ocrotit. El nu trebuie lăsat pradă frigului și foamei, neștiinței și nesiguranței, violenței și morții. Într-o vreme în care unii părinți își abandonează copiii, iar unii copii își uită părinții, lumina Evangheliei lui Hristos ne arată că binecuvântarea lui Dumnezeu se manifestă acolo unde familia este unită și luptă împreună împotriva relelor și primejdiilor din viața ei, pentru a păstra și a cultiva darul sfânt al vieții pământești, dăruit de Dumnezeu, și pentru a se pregăti în această viață pentru dobândirea vieții veșnice din Împărăția cerească.
Așadar, ne rugăm Domnului Iisus Hristos, Maicii Domnului și tuturor sfinților să ocrotească familia și să înmulțească iubirea dintre soț și soție, iubirea părinților față de copii și a copiilor față de părinți, ca toți să simtă că Nașterea Mântuitorului Hristos este o binecuvântare pentru întreg neamul omenesc și că, în familia credincioasă, se pregătește mântuirea omului.
Și de aceea familia a fost numită de către Fericitul Augustin „biserica de acasă” (ecclesia domestica, în limba latină). Iar cununia a fost ridicată la rang de Sfântă Taină, după ce taina Întrupării și a Nașterii Pruncului Iisus Hristos a devenit binecuvântarea lui Dumnezeu pentru familie și pentru întreaga umanitate, spre slava Preasfintei Treimi și a noastră mântuire. Amin.”
