Duminică, 17 august, după Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, oficiată în Catedrala Arhiepiscopală „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Constanța, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a rostit o amplă predică în care a explicat puterea credinței, rolul Bisericii și importanța postului spiritual ca stare permanentă a sufletului.
Minunea vindecării copilului lunatic
Înaltpreasfinția Sa a tâlcuit Evanghelia vindecării copilului lunatic, arătând că tatăl și ucenicii erau cuprinși de îndoială, dar Hristos, Dătătorul credinței, a spulberat necredința și a făcut minunea.
„Credința este cea mai mare putere pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu. Prin credință suntem uniți cu Dumnezeu. Fără credință nu putem face nimic. Dar credința trebuie să ni-L țină pe Dumnezeu viu și lucrător în sufletele și în inimile noastre”, a subliniat ierarhul.
Biserica – locul întâlnirii cu Dumnezeu
Arhiepiscopul a arătat că toate darurile dumnezeiești sunt revărsate în Biserică:
„În Biserică Dumnezeu Se întâlnește cu noi, oamenii. Aici luăm arvuna tuturor darurilor dumnezeiești. În Sfântul Altar Hristos este mereu prezent, întreg, viu și lucrător. Biserica o închipuiește pe Maica Domnului, prima Biserică, care L-a purtat pe Fiul lui Dumnezeu în pântecele ei la Bunavestire.”
ÎPS Teodosie a amintit că Mântuitorul a făgăduit: „Voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui.”
Harul pierdut și redobândirea lui prin rugăciune
Predica a atins și tema căderii lui Adam și a Evei, care au pierdut haina luminoasă a harului prin neascultare.
„Noi trebuie să dobândim acel har pe care l-au pierdut strămoșii. Această haină luminoasă a harului trebuie să ne-o dobândim și noi. Dacă nu o dobândim aici, pe pământ, nu putem să ajungem la cer. Harul se redobândește prin rugăciune continuă și prin jertfă”, a arătat Înaltpreasfinția Sa.
Postul spiritual – o stare neîntreruptă a sufletului
Ierarhul a subliniat că postul nu se reduce la cel alimentar, ci are o dimensiune duhovnicească neîntreruptă:
„Postul este și material, și spiritual. Postul material îl avem în cele patru posturi de peste an, precum și miercurea și vinerea. Dar un alt post trebuie să fie continuu: postul spiritual. A posti înseamnă a rămâne cu Dumnezeu, în rugăciune și în trezvie. Acest post nu trebuie să se sfârșească niciodată.”
Rugăciunea neîncetată – temelie a vieții creștine
ÎPS Teodosie a amintit îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Rugați-vă neîncetat!”, explicând că rugăciunea trebuie să însoțească întreaga viață:
„Orice facem, să facem cu mintea la Dumnezeu. Să avem acea trezvie în care simțim harul atunci când ne rugăm. Dacă ne rugăm cu emoție și trăim cu Dumnezeu în rugăciune, simțim un fior al prezenței Lui. Acest fior trebuie să rămână în noi permanent, chiar și atunci când muncim, călătorim sau participăm la bucuriile vieții.”
Arhiepiscopul Tomisului a încheiat predica chemându-i pe credincioși să trăiască neîncetat în Hristos:
„Să rămânem cu Dumnezeu și în fiecare zi să ținem sufletul îmbrăcat în har. Trăind cu Hristos, cu adevărat trăim. Rămâi cu noi, Doamne, în această viață, ca să fim și noi cu Tine și în viața cea viitoare.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, duminică, 17 august, după Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, oficiată de Arhiepiscopul Tomisului, în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța.
”Preacuvioși, preacucernici părinți, iubiți credincioși,
Sfânta Evanghelie de astăzi, care ne arată o mare minune, este plină de învățătură pentru sufletele noastre.
Iată, un tată avea un copil care se chinuia foarte mult. Cei ce erau chinuiți de demoni erau numiți mai ales lunatici. Pentru că diavolul îi chinuia, s-a răspândit în popor, de la cel viclean, această învățătură falsă: că Luna ar fi pricina pentru care sunt chinuiți cei cuprinși de duhuri necurate. Dar aceasta nu era o pricină reală, ci diavolul își făcea simțită mai mult prezența când era Lună plină.
Și iată, ucenicii au primit putere și au fost trimiși în lume la propovăduire și s-au minunat. Au venit și I-au spus lui Iisus: „Câte minuni s-au făcut prin noi, că au ieșit și demonii din oameni!”. Dar Iisus le-a zis: „Nu de aceasta să vă bucurați, că nu voi îi scoateți, ci bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.”
A venit acel tată cu fiul său la ucenicii lui Iisus, care s-au înspăimântat de modul în care se zbătea copilul. Deși s-au rugat, n-au putut să-l izbăvească de demon, iar tatăl a rămas trist și îndoielnic.
De aceea a venit la Iisus și I-a zis: „Doamne, vindecă pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău. L-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece.”
Iisus a rostit cuvinte aspre: „Neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda? Aduceți copilul aici, la Mine.” Această adresare o făcea pentru tot neamul iudeilor, care era îndărătnic și nu credea deplin.
Când a mers în părțile păgânilor, în ținuturile Tirului și ale Sidonului, sau la sutașul care avea sluga bolnavă, Mântuitorul a rostit cuvinte limpezi și a lăudat credința păgânilor, zicând: „În Israel n-am aflat atâta credință.” Și iată, îi vede acum și pe ucenici îndoielnici, asemenea neamului lor.
Fiind adus copilul la Iisus, El a certat diavolul, care l-a trântit la pământ, dar apoi l-a luat de mână și copilul a fost deplin sănătos. Tatăl s-a bucurat nespus.
Apoi ucenicii au venit la El în ascuns și L-au întrebat: „Doamne, noi de ce n-am putut să-l vindecăm? Că ne-ai dat putere și am mai făcut asemenea vindecări.” Iisus le-a răspuns: „Pentru puțina voastră credință. Că, de ați avea credință cât un grăunte de muștar, și muntelui i-ați zice: «Mută-te de aici dincolo!», și toate ar fi cu putință. Dar acest neam de diavoli nu iese decât cu rugăciune și cu post.”
Ucenicii erau îndoielnici și tatăl copilului era îndoielnic. Dar Iisus, Care este Dătătorul credinței, a putut să spulbere îndoiala din sufletul tatălui, ca să-i vindece copilul.
La orice minune trebuia să participe și cel ce era afectat de suferință. De aceea, cu alt prilej, a spus Mântuitorul unui alt tată cu copil suferind: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.” Și acela, în smerenie, a răspuns: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele.” Pentru că era smerit și știa că nu crede atât de mult cât a adus Hristos credința pe pământ.
Iată, învățăm din această minune multe învățături. Credința este cea mai mare putere pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu. De ce e cea mai mare? Pentru că prin credință suntem uniți cu Dumnezeu. Fără credință nu putem face nimic. Dar credința trebuie să ni-L țină pe Dumnezeu viu și lucrător în sufletele și în inimile noastre.
De aceea le-a spus Mântuitorul ucenicilor, după ce le-a dat multe învățături, astfel: „Luați aminte, fără Mine nu puteți să faceți nimic. Toate minunile de care se vorbește nu oamenii le-au făcut, nu apostolii, nu prorocii.”
Ei au crezut și L-au purtat pe Dumnezeu în sufletele lor, dar Dumnezeu este singurul care face minuni, căci El este Stăpânul vieții și al morții. El este Cel care a biruit împărăția morții, L-a învins pe diavol, a învins și moartea. A înviat cu puterea Sa și, nu doar că a înviat, ci S-a și înălțat la ceruri în puterea Sa și de acolo ne veghează, ne ajută și ne trimite harul Său și puterea Sa prin slujitorii pe care i-a lăsat în Sfânta Biserică.
Despre Biserică, Mântuitorul a rostit cele mai frumoase cuvinte, iar Sfântul Apostol Pavel completează și spune. Mântuitorul spune: „Voi zidi Biserica Mea, pe care porțile iadului nu o vor birui, ci Biserica va birui mereu porțile iadului.”
Sfântul Apostol Pavel spune că Biserica este „stâlp și temelie a adevărului”, prin care toate le putem face.
Cu adevărat, în Biserică Dumnezeu Se întâlnește cu noi, oamenii. De aici luăm arvuna tuturor darurilor dumnezeiești. Aici venim să ne înnoim harul. Pentru că în Sfântul Altar, Hristos este mereu prezent, întreg, real, viu și lucrător. Sfântul Altar niciodată nu este lipsit de Hristos. În Sfântul Altar Îl avem pe Hristos în orice timp al zilei, pentru că aici Hristos rămâne permanent.
Biserica este, de fapt, chipul Maicii Domnului. Prima Biserică este Maica Domnului. Ea, fiind vrednică de dragostea lui Dumnezeu, rămânând curată, rugându-se necontenit, neavând niciun păcat, a fost făcută Biserică. Ea a devenit Biserică atunci când L-a primit pe Fiul lui Dumnezeu în pântecele ei la Bunavestire și rămâne Biserică, mutată la cer, dar ne-a rămas și Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos prin Sfinții Apostoli aici, pe pământ. Biserica o închipuiește mereu pe Maica Domnului.
Aici, toate ispitele, toate lucrările diavolești se biruiesc. De aceea mulți L-au întrebat pe Iisus despre Biserica Sa, iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne tâlcuiește că Biserica este cu adevărat așezământul cel mai sfânt, pentru că Dumnezeu este în Biserică permanent. Venind la Biserică, venim la Dumnezeu, și plecând de la Dumnezeu, trebuie să fim pregătiți să venim mereu.
Cel care i-a făcut și pe apostoli să se îndoiască, și pe tatăl copilului să se îndoiască, a fost cel viclean. El înfățișează toate răutățile ca lucruri bune și ispitește pe oameni să rămână în păcatele lor. El arată minciuna ca adevăr și, cum spune Apostolul, adeseori diavolul se preface chiar și în înger de lumină ca să înșele pe mulți.
De aceea avem nevoie de o credință vie, curată, și de o învățătură care să ne înnoiască mereu, ca să știm ce însemnează Biserica și Dumnezeu și cum trebuie să venim la El, știind că El este prezent necontenit în Sfânta Sa Biserică.
Cum nu Se desparte de Maica Domnului, pe care a așezat-o de-a dreapta Sa, așa nu Se desparte nici de neamul omenesc, căci căpetenia neamului omenesc este Sfântul Ioan Botezătorul, pe care L-a pus de-a stânga Sa în ceruri. Tot astfel nu Se desparte nici de cei ce trăim pe pământ, ci vine mereu la noi, iar Sfânta Liturghie ni-L aduce mereu viu și lucrător. Harul Său din Sfânta Liturghie este atât de puternic și de lucrător!
Avem nevoie să venim mereu la Biserică, pentru că aici harul lui Dumnezeu se înnoiește. Avem nevoie să fim mereu cu Hristos, pentru că fără El suntem pândiți de cel viclean. De aceea zice Apostolul: „Fiți cu luare aminte, că vrăjmașul vostru, diavolul, umblă necontenit ca un leu, răcnind și căutând pe cine să înghită.”
Cu adevărat, diavolul vrea să ne cucerească pentru împărăția întunericului, acolo unde se chinuiește el și toți slujitorii lui.
Noi însă, pentru că am primit Botezul, am primit harul lui Dumnezeu și ne-am împărtășit, trebuie să venim mereu la Biserică, la Hristos, ca să ne izbăvească de cel viclean.
Ne spune Sfântul Apostol Pavel că noi avem mereu o luptă. Lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva duhurilor răutății răspândite în văzduhuri. În văzduh sunt tot felul de diavoli care caută să răpească pe oameni.
Dar iată ce ne spune Dumnezeu: „Eu rămân cu voi, nu vă temeți de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, ci temeți-vă de Acela care poate și trupul, și sufletul să le piardă în ghenă.”
Ca să nu fim pierduți în ghenă, noi mereu trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu. Pentru că în fiecare zi păcătuim, în fiecare zi trebuie să ne căim, să ne întoarcem la Dumnezeu, să rămânem cu Dumnezeu. Dacă ne întoarcem pentru o clipă și apoi uităm de întoarcerea noastră și de Dumnezeu și-L părăsim pe Dumnezeu, suntem pradă celui viclean, care ne înșală așa cum voiește.
Pentru că minciuna celui rău adeseori se înfățișează ca un adevăr ademenitor și dulce. Câți oameni își petrec vremea în desfrâu, în beție, în diferite destrăbălări, în petreceri aproape neîntrerupte, alții în furtisaguri, în înșelăciuni. Oameni ca aceștia nu pot să aibă nădejdea vieții viitoare, de nu se vor întoarce la Dumnezeu!
De aceea avem nevoie de Biserică și de Dumnezeu. Ne spune Sfântul Părinte: să aveți pe Dumnezeu Tată și să veniți la El necontenit, dar și Biserica să o aveți mamă, căci în Biserică Îl găsiți și pe Dumnezeu, și pe Maica Domnului, și pe îngeri, și pe sfinți. Cu adevărat, în Biserică găsim toată bogăția harului.
Dar ce este harul? Harul este acea energie, acea lumină a sufletului și a trupului, pe care au avut-o strămoșii noștri înainte de păcat, când vorbeau cu Dumnezeu. Dumnezeu era cu ei în rai, și strămoșii vorbeau cu Dumnezeu.
Diavolul i-a înșelat, propunându-le să nu cunoască numai binele. Ei nu cunoșteau decât binele. Răul era la diavol, iar diavolul a vrut să-i înșele că răul ar fi mai mult decât binele. De aceea a venit și i-a ispitit să calce porunca lui Dumnezeu – unica poruncă în care era viața lor și petrecerea lor necontenită în rai.
I-a ispitit cu o întrebare sucită: „V-a spus vouă Dumnezeu să nu mâncați din pomul oprit?” „Da, ne-a spus, că dacă vom mânca vom muri.” „Nu veți muri, ci veți cunoaște binele și răul, cum Îl cunoaște și Dumnezeu.”
Auzind că Dumnezeu cunoaște nu numai binele, ci și răul, deodată mintea li s-a sucit și au zis: „Dacă binele e atât de frumos și ne aduce atâta fericire, și dacă Dumnezeu cunoaște și răul, hai să fim și noi ca Dumnezeu!” Fără să gândească însă că Dumnezeu le spusese limpede: „Dacă veți mânca, veți muri.”
A uitat Eva de moarte, din curiozitatea cunoașterii. De aceea curiozitățile acestea adeseori sunt vătămătoare. Și așa a început răul prin înșelăciune.
Fiul lui Dumnezeu, după căderea omului prin înșelăciune, când Tatăl a zis: „Îmi pare rău de omul pe care l-am făcut, căci iată a călcat porunca Mea și Eu i-am dat chipul Meu”, Fiul a răspuns: „Părinte, voi coborî la ei să fac voia Ta, să-i aduc din nou la Tine.”
Atunci s-a hotărât întruparea Fiului îndată după cădere. Și căderea a fost foarte clară, cum zice Mântuitorul: „Am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer.” Pentru că a venit Fiul să hotărască salvarea omului înșelat de diavol.
Diavolii au fost aruncați din cer, iar de la hotărârea întrupării Fiului s-a hotărât și mântuirea noastră. Și iată, Fiul se bucură de dragostea Tatălui, care Îl lasă să coboare din iubirea Sa pe omul pe care l-a făcut după chipul Său. Cea mai mare zestre i-a dat-o omului: chipul Său. Îngerii nu au chipul lui Dumnezeu.
Noi trebuie să dobândim acel har pe care l-au pierdut strămoșii, căci s-au văzut goi, că erau îmbrăcați cu har și pe dinăuntru, și pe din afară. Iată cum se dobândește acest har: cu multă nevoință, cu multă jertfă.
În primul rând, Cel ce S-a jertfit pentru noi, ca să dobândim harul și să ne răscumpărăm păcatul, este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om. Dar noi suntem datori Fiului lui Dumnezeu să rămânem cu El în toate. Cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Noi nu suntem ai noștri. Noi am fost răscumpărați cu har, prin Fiul lui Dumnezeu.” De aceea avem nevoie de acest har.
Cum era harul la omul cel dintâi, în Rai? Era o haină luminoasă, continuă. Această haină luminoasă a harului trebuie să ne-o dobândim și noi. Dacă nu o dobândim aici, pe pământ, nu putem să ajungem la cer.
Cum redobândim harul? Printr-o rugăciune continuă.
De aceea ne vorbește Mântuitorul astăzi de credință, de rugăciune și de post. Prin credință noi primim harul. Cum îl primim? După Botez avem Taina Mirungerii, când ni se dau darurile Sfântului Duh. Care este primul dar dintre cele pe care le primim? Este credința. De aceea, fără credință, spune Sfântul Apostol Pavel, nimeni nu va vedea pe Dumnezeu, nu se va întâlni cu El.
Dar cum să ne rămână credința? Biruindu-l mereu pe cel viclean prin rugăciune, cum ne învață, și prin post.
Postul este și material, și spiritual. Dacă postul material unit cu cel spiritual îl avem în cele patru perioade ale anului – Postul Mare, Postul Sfinților Apostoli, Postul Adormirii, pe care l-am încheiat de curând, și Postul Nașterii Domnului – mai avem și miercurea, și vinerea, și pentru călugări și lunea. Acest post material, când nu mâncăm de dulce, iată, nu este continuu. Dar un alt post trebuie să fie continuu: postul spiritual. A posti înseamnă a rămâne cu Dumnezeu, în rugăciune și în trezvie. Acest post nu trebuie să se sfârșească niciodată.
De aceea avem nevoie de rugăciune și de post. Și rugăciunea nu se poate face decât cu credință. Dacă nu avem credință, nu ne putem adresa lui Dumnezeu. Ne adresăm lui Dumnezeu prin credință, în rugăciune. Această adresare trebuie să nu se întrerupă niciodată.
Cine se roagă doar la anumite răstimpuri și apoi uită de Dumnezeu, își spulberă rodul rugăciunii. Dacă te-ai rugat și ai uitat de Dumnezeu, nu-L mai ai pe Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel spune: „Rugați-vă neîncetat.” Adică nu să stăm numai în rugăciune, ci orice facem, să facem cu mintea la Dumnezeu. Dumnezeu să rămână în mintea și în inima noastră. Să avem acea trezvie în care simțim harul atunci când ne rugăm. Dacă ne rugăm cu multă emoție și trăim cu Dumnezeu în rugăciune, simțim un fior al prezenței lui Dumnezeu.
Acest fior al prezenței lui Dumnezeu trebuie să rămână în noi permanent: și când lucrăm, și când suntem în călătorie, și când suntem la nuntă sau la botez. Cu Dumnezeu să mergem și acolo și cu El să trăim, cum spun și poeții. Sfântul Apostol Pavel subliniază credința poeților și a filozofilor adevărați: „În Dumnezeu trăim, ne mișcăm și suntem.” Așa să rămânem și noi mereu în Dumnezeu, ca minunea ce s-a săvârșit astăzi cu copilul lunatic, care era stăpânit de diavol, să se săvârșească și cu noi în fiecare zi.
În fiecare zi ne pândește cel viclean să avem o pauză de legătură cu Dumnezeu, ca să intre el în drepturile sale, să ne stăpânească cu minciuni meșteșugite, în care să ne dorim desfătările cele trecătoare prin care ne pierdem sufletul. Să rămânem cu Dumnezeu și în fiecare zi să ținem sufletul în viață, sufletul să-l ținem îmbrăcat în har. Trăind cu Hristos, cu adevărat trăim. Umblând cu Hristos în tot timpul zilei, între rugăciune, având trezvie, gândul la moarte și la judecată, dobândim acea trezvie pe care au avut-o sfinții. Căci sfinții, fără trezvie, n-ar fi ajuns la sfințenie.
Sfinții ale căror acatiste le-am citit aseară – Sfântul Cuvios Iosif de la Mănăstirea Văratec, Sfinții Martiri Brâncoveni – tot timpul aveau credința în sufletele lor, încât nicio amenințare nu i-a vătămat, căci erau cu Dumnezeu, iar Dumnezeu îi întărea.
Să rămânem cu Dumnezeu. Credința noastră să fie vie și lucrătoare, să o avem permanent, iar Hristos să rămână în sufletele noastre, ca noi să rămânem fii credincioși ai Bisericii, unde Hristos este prezent în permanență, și să-I zicem:
„Doamne Iisuse Hristoase, ai coborât din cer și ai luat trup ca al nostru, ca să ne aduci din nou de la moarte la viață. Rămâi cu noi în această viață, ca să fim și noi cu Tine și în viața de acum, dar și în cea viitoare. Amin.”
