Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a vorbit duminică, 9 august 2026, în Duminica a X-a după Rusalii, despre starea societății românești, despre slăbirea vieții de credință și despre problemele cu care se confruntă familia contemporană. Ierarhul a făcut referire și la situația economică și energetică a României, afirmând că țara a ajuns să depindă de importuri și să fie constrânsă în valorificarea propriilor resurse.
Predica a fost rostită în biserica voievodalei Mănăstiri Comana din județul Giurgiu, în contextul pericopei evanghelice despre vindecarea lunaticului.
PS Ambrozie le-a spus credincioșilor că prezența lor la biserică nu trebuie să fie una formală, ci una profund rugătoare, subliniind rolul comunității în viața liturgică.
„Nu venim la biserică și, cu atât mai mult, la mănăstire ca să ne aflăm în treabă, că așa e bine, că așa ni se îndeplinesc toate rugăciunile. Formalismul acesta ar trebui combătut, pentru că prezența dumneavoastră este o prezență rugătoare. Dumneavoastră sunteți «aminul» Bisericii”, a spus Episcopul Giurgiului.
PS Ambrozie: „Biserica este deținătoarea adevărului”
Ierarhul a subliniat că Biserica trebuie să rămână un reper într-o societate în care, în opinia sa, valorile și modelele de viață se schimbă rapid.
„De aceea noi venim la biserică, pentru că Biserica este deținătoarea adevărului și trebuie accentuat lucrul acesta astăzi mai mult decât oricând”, a afirmat PS Ambrozie.
Pornind de la Evanghelia zilei, despre tatăl care Îi cere Mântuitorului vindecarea fiului său, Episcopul Giurgiului a vorbit pe larg despre relația dintre părinți și copii, despre educație și despre dificultățile pe care le întâmpină familiile contemporane.
„Sensul existenței tale ca familie este acela de a-i educa și de a-i crește”, a spus ierarhul.
PS Ambrozie a relatat și întâlnirea cu un copil de aproximativ șapte ani care trecea printr-o criză puternică și despre felul în care mama acestuia a încercat să-l liniștească. Ierarhul a legat această imagine de Evanghelia vindecării lunaticului și de problemele pe care, în opinia sa, le întâmpină astăzi numeroși copii și adolescenți.
Critici la adresa modelelor oferite tinerilor
Episcopul Giurgiului a criticat și atracția unor tineri pentru modele de spiritualitate și dezvoltare personală din afara Bisericii, făcând referire la festivalul Untold.
„Cum vor atâția tineri să se ducă la Cluj, acolo, lângă Mănăștur și lângă Pădurea Baciu, să asculte un guru? Dar de preot n-ascultă? Oare nu mai sunt părinți duhovnici îmbunătățiți care să vorbească, care să le spună tinerilor de astăzi, să le vorbească pe limba lor?”, s-a întrebat PS Ambrozie.
Ierarhul a insistat asupra importanței educației religioase primite în copilărie, arătând că, deși în perioada adolescenței unii tineri se îndepărtează de Biserică, experiențele și învățăturile primite în familie pot reveni în prim-plan mai târziu.
„Îl aduci la biserică până la opt, nouă, zece ani. Pe urmă, ca puber, fuge de biserică, nu mai vine la biserică. Dar după ce se căsătorește, după ce are familie, propriii copii, atunci el se așază și își aduce aminte de ce l-a învățat mama”, a spus PS Ambrozie.
„Ce rămâne în urma ta?”
O parte importantă a predicii a fost dedicată familiei și transmiterii valorilor de la o generație la alta. Episcopul Giurgiului a dat exemplul unei familii cu trei copii, care, deși trăiește modest, este, în aprecierea sa, „împlinită” și „fericită”.
„Ce rămâne în urma ta? Ai niște copii care duc mai departe valorile legate de familie, de imaginea sacrosanctă a familiei. Vedeți, lucrurile acestea trebuie transmise copilului”, a afirmat ierarhul.
PS Ambrozie a subliniat că adevărurile de credință trebuie transmise copiilor într-o manieră care să păstreze legătura acestora cu Biserica.
„Depinde cum veți reuși să păstrați legătura cu copiii și, mai ales, de modalitatea în care le transmiteți adevărurile de credință, care sunt netrecătoare, sunt perene și sunt veșnice, până la urma urmei”, a spus Episcopul Giurgiului.
PS Ambrozie: „În ce stare a ajuns țara aceasta a noastră”
Spre finalul predicii, ierarhul a trecut de la problemele familiei la cele ale societății și ale României, criticând dependența de importurile energetice și restricțiile privind exploatarea unor resurse.
„Cred că, dacă ne-am fi rugat și noi mai mult și am fi postit mai mult… Vedeți că țara noastră este robită și înrobită și cumpărăm de la străini energie și atâtea și atâtea lucruri. Suntem obligați să nu mai folosim cărbunele și rezervele, resursele, că nu ne mai permite Europa. În ce stare a ajuns țara aceasta a noastră, care era bogată și cu bunăstare!”, a afirmat PS Ambrozie.
Episcopul Giurgiului a descris apoi starea societății prin termenii de „apatie” și „deznădejde”, îndemnând credincioșii să-și pună nădejdea în Dumnezeu și în Maica Domnului.
„Toată lumea este apatică, toată lumea este deznădăjduită și nu mai avem nădejde decât la Dumnezeu și la Maica Domnului”, a spus ierarhul.
Îndemn la rugăciune și post în Postul Maicii Domnului
În contextul Postului Adormirii Maicii Domnului, PS Ambrozie le-a cerut celor prezenți să intensifice rugăciunea și postul, alături de monahii Mănăstirii Comana.
„Vă cerem ca, împreună cu părinții care citesc la Psaltire în mănăstire, să vă rugați mai mult, să postiți mai mult și să vă rugați cu toată sinceritatea, ca unii care suntem în al unsprezecelea ceas”, a îndemnat Episcopul Giurgiului.
Ierarhul a vorbit și despre ceea ce tradiția ascetică numește „demonul amiezii”, asociat cu lâncezeala, lipsa de energie duhovnicească și pierderea dorinței de luptă.
„E foarte important să ne rugăm împreună, acum, când multă lume nu se mai roagă, multă lume e apatică. În Filocalie, această apatie, această lâncezeală, acest proces de a nu ne mai lupta este numit «demonul amiezii»”, a explicat PS Ambrozie.
În încheiere, Episcopul Giurgiului a vorbit despre sfințenie și despre oamenii duhovnicești pe care i-a cunoscut, evocându-i pe părintele Dionisie Ignat de la Sfântul Munte Athos și pe părintele Paulin Lecca, fostul său duhovnic.
„Rugați-vă mult pentru mântuire, oameni buni, că fără mântuire și fără ajutor de la Dumnezeu și de la sfinți nu suntem nimic”, a încheiat PS Ambrozie, citând apoi versuri din poezia „Rugăciune” de Mihai Eminescu.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie, duminică, 9 august 2026, în Duminica a X-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului), în biserica voievodalei Mănăstiri Comana din județul Giurgiu:
„Îngăduiți-mi iarăși să spun că mă bucur în mod deosebit atunci când văd că, alături de obștea rugătoare a Mănăstirii Comana, sunteți prezenți și dumneavoastră în număr atât de mare, pentru că această prezență a domniilor și frățiilor voastre nu este una decorativă.
Nu venim la biserică și, cu atât mai mult, la mănăstire ca să ne aflăm în treabă, că așa e bine, că așa ni se îndeplinesc toate rugăciunile. Formalismul acesta ar trebui combătut, pentru că prezența dumneavoastră este o prezență rugătoare. Dumneavoastră sunteți „aminul” Bisericii, cum îmi place să spun de multe ori, iar canoanele arată că preotul, oricât de bun ar fi el și de râvnitor, de rugător, nu poate săvârși Sfânta Liturghie fără prezența a doi sau trei credincioși, alături de cântăreți.
Dumneavoastră sunteți în număr atât de mare și reprezentați conștiința Bisericii. Pentru că, participând la Sfânta Liturghie, noi, asemenea Sfântului Arhidiacon Ștefan, vedem în mod mistic cerurile deschise. Și toate rugăciunile pe care preotul le rostește – e adevărat, în taină –, el spune: „Fă ca, împreună cu intrarea sau ieșirea noastră, în gesturile liturgice, ritualice, să fie și intrarea sfinților îngeri”. Îngerii slujesc în chip nevăzut cu noi, îngerii pe care nu-i vedem.
De aceea noi venim la biserică, pentru că Biserica este deținătoarea adevărului și trebuie accentuat lucrul acesta astăzi mai mult decât oricând. Pentru că îi vedem pe tinerii de astăzi și, spunând acest lucru, constatând acest lucru, noi nu îi judecăm. Pentru că nu poți, ca părinte, ca bunic, ca unul sau ca una care ai dat viață, ai născut și ai crescut copii, să-i judeci. Sensul existenței tale ca familie este acela de a-i educa și de a-i crește.
Vedem în Evanghelia de astăzi un copil care cade adeseori în foc și în apă, iar părintele lui cere vindecare de la Iisus Hristos, pentru că ucenicii n-au putut să-l vindece.
M-am gândit mult la această pericopă evanghelică și părintele Florin Ulmeanu a ținut, așa cum ne-a obișnuit deja, un foarte frumos cuvânt de învățătură. Eu mă gândesc la o experiență pe care am avut-o ieri. Am văzut un cuplu foarte frumos. Și tatăl, și mama, două persoane foarte frumoase, aveau o distincție aparte. Aveau un copilaș de vreo șapte anișori, cuprins de un tremur puternic, de o criză aproape epileptică, iar mama l-a luat în brațe și i-a spus: „Haide, liniștește-te, puiule! Uite, suntem aici, mama e cu tine, te ocrotește. Respiră adânc, liniștește-te!”.
Deci m-am gândit la Evanghelia de astăzi, la această imagine, pe care o iau ca pe un simbol pentru crizele, cu sau fără ghilimele, cum vreți dumneavoastră, adolescenților, ale puberilor de astăzi, ale copiilor majori de astăzi, ale celor care au mers la festivaluri și merg la festivaluri, la Untold, acolo unde a venit un guru care să-i învețe pe copii anumite lucruri despre realizarea sinelui, despre pacea interioară și așa mai departe.
Or, dacă copiii dumneavoastră și fiii noștri duhovnicești s-ar regăsi cu adevărat în Biserică și i-ați fi adus sau îi aduceți de mici la biserică, așa cum s-a întâmplat zilele trecute și cu nepoțica părintelui Mihail, care trăiește în Anglia, a început să se joace cu copiii de aici, de la mănăstire, să relaționeze, să renunțe la desenele preferate și așa mai departe.
Vedeți că e greu ca omului contemporan să-i vorbești despre crizele pe care le au copiii, insomniile, accentele de irascibilitate și așa mai departe. Și ne întrebăm de unde vin toate acestea.
Vin, în primul și în primul rând, dacă ne gândim și la Sfântul Cuvios Arsenie Boca, care vorbea în predicile sale, care au fost consemnate, scrise și editate de părintele episcop Daniil Stoenescu, coleg de-al nostru, ierarh și coleg de-al nostru de la Salonic și membru al Sfântului Sinod, acum episcop retras. Părintele Arsenie Boca ne spunea că, încă din pântecele maicii sale, dacă părinții nu respectă anumite rânduieli, zilele de post, perioada sarcinii mamei, copiii vor avea porniri nepotrivite când se vor naște. Și, sigur, dacă vii să-i spui omului modern de astăzi lucrurile acestea, va spune: „Bați câmpii”.
Pentru că la polul opus sunt foarte mulți medici, nu? Cu școală, cu studii, care spun: „Nu e nicio problemă. În timpul sarcinii, femeia poate să aibă o viață sexuală normală” și așa mai departe. Dar ea acolo are o ființă care se dezvoltă, care trebuie să primească, prin sângele mamei, și oxigenul credinței, și lacrimile mamei, și reculegerea mamei.
Iar bărbatul care este bărbat cu adevărat trebuie să se abțină în acea perioadă, să dea dovadă că este bărbat, să vadă că în pântecele soției lui, care este sensul existenței lui, s-a zămislit o ființă, o ființă care are suflet.
Un Sfânt Părinte spune despre concepere: „Doamne, eu am pus doar păcatul”, deși noi știm că, în Taina Cununiei și în familie, nu este păcat să ai o viață de familie, să ai o viață sexuală, să zămislești copii. Dar dacă ținem și de rânduielile acestea, despre care, din păcate, preotul de astăzi, călugărul de astăzi evită să discute, despre aceste lucruri sensibile, dar care, ignorându-le noi, duc la anumite consecințe asupra vieții copiilor…
Și vedem atâția copii care se nasc cu malformații, care sunt zămisliți… Ați văzut, la țară, cum se spune: sunt lunatici, au fost procreați la beție, la desfrâu, în perioade oprite.
Acum, sigur, ca oameni moderni de astăzi, care avem acces la atâtea informații, avem anumite păreri despre aceste lucruri, anumite atitudini, dar consecințele sunt acestea pe care le vedem: copiii irascibili, copiii nervoși, care nu au un somn productiv, cum se spune, și cad adeseori în foc și în apă.
Or, copilul care este zămislit în credință și cu respectarea unor reguli, care sunt unele scrise, altele nescrise, dar transmise prin preoții Bisericii, prin călugării de la mănăstire… Și vedem copiii care au fost zămisliți prin credință, cu multă rugăciune, pentru că nu putea soția, nu putea zămisli, nu era fertilă. Pe urmă, după Acatistele Sfântului Stelian, ocrotitorul copiilor, ale Sfinților și Dumnezeieștilor Părinți Ioachim și Ana, s-a născut un copil. Și copilul acela vine ca dar al lui Dumnezeu, ca mângâiere, ca speranță a unei familii tinere care l-a dorit și care l-a încredințat lui Dumnezeu.
O imagine mai frumoasă decât aceea în care mama înfașă copilul și îl mângâie nu cunosc.
Lumea s-a schimbat. Dar îmi pun o întrebare eu și vă invit să v-o puneți și domniile voastre: până la urma urmei, mergem după duhul lumii acesteia sau după ceea ce au făcut părinții și bunicii noștri? Că, până la urmă, alt sens al existenței, decât acela de a naște și de a crește copiii, nu avem. Așa-i? Nu avem.
Și atunci trebuie să respectăm regulile pe care ni le-au predat părinții noștri, ce spun călugării de la mănăstire și așa mai departe.
Astăzi, copiii se căsătoresc și au început deja viața sexuală. Trăiesc în concubinaj. Ca mamă, ca tată, nu poți să-i spui, că se supără și îți răspunde cu, de acum, arhicunoscutul: „Mă lași? Că știu eu mai bine!”. Și se căsătoresc târziu, nu mai sunt fertili, nu mai nasc copii.
Și atunci ne întrebăm de unde atâtea crize la copii, pentru că noi le vedem. Ni-i aduc aici să citim rugăciuni: că noaptea nu are liniște, că nu se poate concentra, că are deficit de atenție, că este hiperactiv și așa mai departe, pentru că acei copii au fost zămisliți cum au fost zămisliți.
Mămica, indiferent de ce greșeli ar avea, ca să nu spunem păcate, în perioada sarcinii trebuie să se împărtășească cât mai des, pentru că prin împărtășire și copilul se împărtășește cu Trupul și Sângele lui Dumnezeu.
Și apoi, când se naște, am văzut mămici care duc copilul la icoană și îl închină Maicii Domnului. Într-un fel, și noi suntem copiii și fiicele Maicii Domnului, fiecare dintre noi.
De aceea, Evanghelia de astăzi și copilul pe care l-am văzut ieri, care făcea o criză de tantrum, de… cum se cheamă, nervozitatea, și se tăvălea pe jos… Și familia era o familie, repet, foarte frumoasă, cu o distincție aparte. Am stat și m-am gândit: de ce se întâmplă lucrurile acestea?
E vorba de cultura societății sau pseudocultura societății. Cum vor atâția tineri să se ducă la Cluj, acolo, lângă Mănăștur și lângă Pădurea Baciu, să asculte un guru? Dar de preot n-ascultă? Oare nu mai sunt părinți duhovnici îmbunătățiți care să vorbească, care să le spună tinerilor de astăzi, să le vorbească pe limba lor?
Da, vedeți, e o perioadă. Îl aduci la biserică până la opt, nouă, zece ani, încolo. Pe urmă, ca puber, fuge de biserică, nu mai vine la biserică. Dar după ce se căsătorește, după ce are familie, propriii copii, atunci el se așază și își aduce aminte de ce l-a învățat mama.
Eu mă uit că lumea se schimbă și aș vrea, ca unul care am această autoritate dată de statutul meu de episcop, să găsesc tineri care se căsătoresc, să-i binecuvântăm, să nască copii.
De pildă, am doi frați preoți la Giurgiu. Au crescut fără tată, fără mamă. Tatăl a fost tăiat de tren în fața copiilor și i-a crescut o bunică. Unul dintre ei a terminat șef de promoție, cu 10 pe linie la toate, la toate, la toate. Și alți copii, din familii cu bunăstare, cu așezare, se întrebau: „Cum poate ăla de la Giurgiu să nu aibă nicio notă de nouă?”. Acum e căsătorit, are trei fetițe și trăiesc într-o casă de chirpici, dar sunt atât de împliniți, atât de fericiți!
Părintele Mihail spunea că se bucură să vadă că, în familii autentice, unde părinții postesc, se roagă, au pravilă în casă asemenea călugărilor din mănăstire, se nasc copii cum e Maria, cum e Parascheva și cum e Pavel.
Ne bucurăm când mai găsim o rara avis și niște copii curați, care respectă regulile de bază. Așa, fără repere, fără reguli, fără părinți care trebuie să le spună întotdeauna: „Să nu uiți, Darie!”. Depinde cum veți reuși să păstrați legătura cu copiii și, mai ales, de modalitatea în care le transmiteți adevărurile de credință, care sunt netrecătoare, sunt perene și sunt veșnice, până la urma urmei.
Ne uităm că se face repede târziu în viață. Uneori, când mai sunt singur așa, mă gândesc – și vă spun și dumneavoastră, poate vi se întâmplă și dumneavoastră; mie mi se întâmplă –: e simplu, o să mor într-o zi și lumea o să meargă în continuare fără mine. Și mă trezesc cu gândul ăsta și mi se pare că e o farsă. Dar nu e o farsă, că te uiți că toată lumea moare.
Ce rămâne în urma ta? Ai niște copii care duc mai departe valorile legate de familie, de imaginea sacrosanctă a familiei. Vedeți, lucrurile acestea trebuie transmise copilului. Izvoarele seacă, Dunărea seacă, numai izvoarele credinței, care e Ortodoxia noastră, născătoare de sfinți, nu seacă.
Am o revistă aici, pe care o să v-o dau tuturor, și o să țineți mai bine minte ce vă spun acum. Vizual, aici e un călugăr de la Muntele Athos care a orbit, a orbit total. A intrat de copil în Sfântul Munte Athos. Dionisie Ignat, numele lui. A fost trecut în rândul sfinților.
Și acum, în anul 2000, în Postul Paștelui, deci acum vreo 26 de ani, m-am dus – eram stareț – în Sfântul Munte să mă spovedesc și am întrebat, cum faceți și dumneavoastră: „Care e cel mai mare duhovnic, cel mai bun, cel mai…?”. Și călugării mi-au zis: „E unul orb. Du-te la părintele ăsta!”. Și am fost la el.
Ei, imaginați-vă că acest om avea înainte-vedere. Îți cunoștea toată viața. Și nu sunt povești ce vă spun astăzi… E bine să dau această mărturie, ca să rămână. Și mi-a povestit viața mea așa cum o cunoșteam eu.
Și, pe urmă, am zis: „Bine, hai să lăsăm lucrurile astea. Haideți să vorbim despre lucruri serioase”. „Uite, mie mi se arată că anul ăsta, de Sfânta Parascheva, o să fii episcop la Patriarhie, la 30 de ani.”
Nu era nicio rânduială ca atât de tânăr să fii episcop. Și, Doamne, în toamnă eram la doctorat, la Salonic. Mă cheamă Patriarhul Teoctist, pe 4 octombrie, de Sfântul Cuvios Teoctist, și rămân doar cu el. Eu dădeam să plec, dânsul mă ținea de mână. Multă lume, era ziua onomastică, și zice: „Uite, vreau să te iau colaborator al meu”.
Atunci am avut un déjà-vu și zic: „Uite, părintele a știut lucrul ăsta!”. S-a întâmplat exact cum mi-a spus părintele Dionisie.
Și să credeți că și astăzi sunt părinți înainte-văzători. Noi nu ne ducem la cei care fac minuni, că ei nu sunt vrăjitori, ei nu deschid cartea, ci, de fapt, viața unui om o citești pe chipul lui. Dacă omul are pace lăuntrică, dacă are rugăciunea inimii, dacă e împăcat cu Biserica, dacă e împăcat cu rânduielile, cu lumea, cu societatea, nu trebuie să fii profet ca să-i vezi, să-i cunoști viața.
Lumea se schimbă, iubiți credincioși. Ne bucurăm că încă la noi bisericile sunt pline. Spunea Patriarhul Daniel, zilele trecute, într-o predică legată de imaginea aceasta a corabiei și de umblarea lui Petru pe mare, de faptul că această corabie este Biserica. Și vedeți că multă lume lovește în Biserică fără să cunoască cu adevărat ce e Biserica.
Lovim în Biserică și pentru păcatele noastre. Noi suntem cei dintâi.
Lovim în Biserică și avem sentimentul că Biserica e de vină pentru ce ni se întâmplă nouă rău în viață, pentru ce se întâmplă în societate și în lume. Nu. Realitatea e că „noi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut. Nu mai este cine să facă dreptate”, spun cărțile de slujbă.
Cred că, dacă ne-am fi rugat și noi mai mult și am fi postit mai mult… Vedeți că țara noastră este robită și înrobită și cumpărăm de la străini energie și atâtea și atâtea lucruri. Suntem obligați să nu mai folosim cărbunele și rezervele, resursele, că nu ne mai permite Europa. În ce stare a ajuns țara aceasta a noastră, care era bogată și cu bunăstare! Și trăim așa, într-o inerție a vieții, cumva.
Toată lumea este apatică, toată lumea este deznădăjduită și nu mai avem nădejde decât la Dumnezeu și la Maica Domnului. De aceea, pentru că este Postul Maicii Domnului, vă cerem ca, împreună cu părinții care citesc la Psaltire în mănăstire, să vă rugați mai mult, să postiți mai mult și să vă rugați cu toată sinceritatea, ca unii care suntem în al unsprezecelea ceas.
E foarte important să ne rugăm împreună, acum, când multă lume nu se mai roagă, multă lume e apatică. În Filocalie, această apatie, această lâncezeală, acest proces de a nu ne mai lupta este numit „demonul amiezii”. Ce cumplit este acest demon, când nu-ți mai arde de nimic, nu te-ai mai ridica din pat, nu te-ai mai ruga, n-ai mai face menajul! Demonul amiezii.
La mireni se manifestă într-un fel. E și o carte scrisă, „Demonul amiezii”. V-o recomand, țineți minte numele. Dar și călugării în mănăstiri au luptele lor și demonii lor.
Mă bucur, în concluzie, că ați venit în număr atât de mare. Să credeți că omului duhovnicesc, sfânt și curat Dumnezeu i le descoperă pe toate.
Să fiți sănătoși!
Spun și eu ca cineva care a fost întrebat ce este sfințenia: „Nu știu ce este sfințenia, dar am cunoscut oameni sfinți”.
Și părintele Paulin Lecca, care mi-a fost duhovnic, a murit la Mănăstirea Rogoz, în Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei și, de Întâmpinarea Domnului, au venit îngerii, exact cum scrie la Pateric, au venit îngerii ca să-i ia sufletul, să-l ducă în înaltul cerului.
Un medic, care i-a luat toate manuscrisele lui traduse din limba franceză, a spus lucrul acesta. L-a vegheat în ultimele clipe ale trecerii din această lume.
Rugați-vă mult pentru mântuire, oameni buni, că fără mântuire și fără ajutor de la Dumnezeu și de la sfinți nu suntem nimic.
„Noi, ce din mila Sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri…”
Așa se ruga Eminescu.
Să fiți sănătoși! Doamne ajută!”
