În prima duminică a perioadei Triodului, Preasfințitul Părinte Macarie, Episcopul ortodox român al Episcopiei Europei de Nord, a rostit un cuvânt de învățătură la Lund, în Regatul Suediei. Preasfinția Sa a explicat Evanghelia duminicală, a vameșului și a fariseului, dar a relatat și o istorioară emoționantă a unui băiețel care avea Prieten pe Iisus Hristos.
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, preaiubiții mei,
În această primă duminică din perioada liturgică a Triodului, s-a citit la dumnezeiasca Liturghie pericopa evanghelică a vameșului și fariseului.
Acești doi oameni au urcat la templu, în Casa lui Dumnezeu, pentru a înălța rugăciuni.
Fariseul, stând drept, așa se ruga: „Îți mulțumesc Ție, Doamne…”
Începutul este doxologic, aduce mulțumire Domnului, așa cum trebuie să aducem cu toții mulțumire Atotmilostivului Dumnezeu. Întotdeauna, rugăciunea noastră trebuie să fie, înainte de cerere, o rugăciune de mulțumire.
Fariseul a început bine rugăciunea sa: „Îți mulțumesc Ție, Doamne…”, însă ceea ce a urmat a fost un dezastru duhovnicesc.
El s-a pus pe sine însuși în centrul atenției și a început să îi judece pe ceilalți. Nu s-a judecat pe el însuși pentru păcatele pe care le avea, ca om, ci a început să-i judece pe ceilalți, în mod deosebit pe cel care stătea în ungherul templului, departe, și care nu voia nici ochii la cer să-și ridice, ci își bătea pieptul, spunând neîncetat: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”
Fariseul provenea din acea ceată a celor care se considerau drepți înaintea lui Dumnezeu, însă vameșul, cum știm, făcea parte din pătura păcătoasă și coruptă a societății iudaice. Într-adevăr, fariseul părea drept, iar vameșul se considera și era văzut de toți ca fiind cel mai mare păcătos. Însă el își vedea propriile păcate și, cu atâta smerenie, se ruga Atotmilostivului Dumnezeu ca să-l ierte și să-și pună mila asupra lui în așa fel încât Mântuitorul Iisus Hristos a pronunțat sentința: „Mai îndreptat s-a întors vameșul la casa sa.”
Așadar, rugăciunea fariseului nu a fost primită, ci a fost primită rugăciunea smerită și plină de umilință a acestui păcătos notoriu.
Și Domnul a spus, la finalul acestei parabole: „Cel care se înalță pe sine se va smeri, iar cel care se smerește pe sine se va înălța.”
Așadar, preaiubiții mei, mare în ochii lui Dumnezeu este întotdeauna cel smerit. Nu este mare în ochii lui Dumnezeu cel care se consideră mare în ochii oamenilor. Mare în ochii lui Dumnezeu este cel care se smerește și care își vede propriile sale păcate, asemenea vameșului.
Orice rugăciune înălțată cu smerenie și cu umilință este primită înaintea lui Dumnezeu, în afară de una singură: cea a fariseului. Fiindcă rugăciunea fariseului nu a fost o rugăciune. El s-a pus pe sine însuși în centrul atenției și a început să își etaleze bruma de fapte bune pe care le avea, dar nu și-a văzut bârna din ochiul său, mulțimea păcatelor și fărădelegilor sale.
În schimb, vameșul, așa păcătos cum era, cu umilință și cu zdrobire de inimă, a cerut mila Domnului, spunând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”
Există un vechi dicton creștin: „Să urâm păcatul și să-l iubim pe păcătos.” Fariseul nu a făcut aceasta. Sigur, putea să spună: „Urăsc păcatul, dar îl iubesc pe aproapele meu și doresc ca fiecare să se mântuiască și să fie viu.” Aceasta trebuie să fie rugăciunea noastră de toată vremea, frate și soră! Rugăciunea vameșului trebuie să o rostim cu zdrobirea inimii și cu multă umilință, înaintea oamenilor, în toată vremea și în tot locul. Frate și soră, trebuie să ne vedem propriile noastre păcate și să cerem neîncetat mila și ajutorul lui Dumnezeu.
Avem cu toții o rânduială de rugăciune. E bine să ne ținem de aceasta. Uneori, părinții care își cresc copilașii spun că e foarte greu să se dedice acestei bune rânduieli, adică să deschidă Psaltirea, să citească neîncetat Psalmii, să deschidă cărțile de rugăciuni, să citească acatistele și paraclisele rânduite de Biserică sau rugăciunile de dimineață și de seară rânduite pe larg de către Sfinții Părinți ai Bisericii noastre.
Și își reproșează părinții credincioși că nu se pot ține de această rânduială. Și eu le spun neîncetat ceea ce învățăm de la Sfinții Părinți ai Bisericii: că cea mai primită rugăciune pentru un tată sau pentru o mamă care au copii mici este creșterea și educarea copiilor.
Dar îmi vei spune acum: „Dar să nu ne mai rugăm, părinte episcop?” Să ne rugăm, frate și soră! Credcându-i și educându-i în fiecare bătaie a inimii noastre și în fiecare bob de sudoare să punem un ”Doamne, Iisuse!”. Noi avem în Biserică și o numim rugăciunea de toată vremea sau rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea inimii:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)!”
Vă spuneam și de acest metanier pe care îl avem cu toții. Unii îl poartă sub formă de brățară, pe brațul nostru. Noi, călugării, iată, îl avem tot timpul cu noi. Este un șirag mai lung, cu multe boabe, și fiecare boabă este un glonț împotriva nevăzuților vrăjmași.
Iată, sunt atâtea gloanțe prin care îi țintim, îi secerăm pe nevăzuții vrăjmași ai mântuirii. Și nevăzuții vrăjmași vin asupra noastră cu atâtea gânduri de risipire, cu atâtea griji care ne împotmolesc, mai cu seamă atunci când ne rugăm.
Iată, să spunem în toată vremea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)!”
Și îmi vei spune: „Uneori ne este foarte greu. Nici atâta nu putem spune.”
Dacă ți-e greu, frate și soră, să rostești rugăciunea lui Iisus, măcar strigă înaintea Domnului și spune doar atât: „Iisuse, miluiește-mă!”
Și dacă nu poți spune nici „Miluiește-mă”, cheamă-L pe Domnul în ajutor și rostește doar numele Lui: „Iisuse!”
Așa ne spun Sfinții Părinți ai Bisericii, că atunci când ești cuprins de avalanșa gândurilor rele, de tristețe și deznădejde, să spui: „Iisuse!”
Și mi-aduc aminte de un copil care se numea Ionuț. În fiecare zi, la amiază, mergea în biserică și, înaintea icoanei Mântuitorului, spunea doar atât: „Iisuse, sunt Ionuț.”
Și pleca.
Dar, în fiecare zi, la amiază, după ce ieșea de la școală, cu rucsăcelul în spate, intra în biserică, se înfățișa înaintea Mântuitorului și spunea doar atât: „Iisuse, sunt Ionuț.” Și pleca.
Și la un moment dat, preotul l-a observat pe copil că vine în fiecare zi, când iese de la școală, la amiază, și intră în biserică, apoi pleacă. L-a oprit și l-a întrebat: „Ce faci?”
Copilul a răspuns: „Eu vin și îmi fac rugăciunea mea scurtă în fiecare zi, când ies de la școală.”
După o vreme, copilul s-a accidentat foarte grav și a fost internat în spital. Preotul a mers să-l cerceteze și credea că îl va găsi îngândurat, supărat, abătut. Dar nu, el era foarte vesel, foarte bucuros. Toți cei din jurul lui simțeau pacea și bucuria pe care o răspândea.
Preotul l-a întrebat: „Ce faci, Ionuț?”
„Sunt bine și sunt foarte bine, fiindcă în fiecare zi, la amiază, am un oaspete deosebit.”
Infirmiera, care era în salon, a fost mirată și l-a întrebat: „Ce oaspete? Nimeni nu intră aici la tine, la amiază.”
Iar copilul a spus: „Vine în fiecare zi, la amiază, oaspetele ceresc, pe care eu îl cercetam și îi ceream ajutorul în fiecare zi, când ieșeam de la școală.”
Preotul a fost uimit, la fel și infirmiera.
„Și ce îți spune acest oaspete?”
Copilul a răspuns: „Îmi spune doar atât: ‘Ionuț, sunt Iisus.’”
Așadar, preaiubiții mei, aceasta este rugăciunea de toată vremea.
Suntem vii în măsura în care ne rugăm. Rugăciunea este respirația sufletului.
Așa cum avem nevoie de aer pentru a trăi, așa avem nevoie de rugăciune pentru a respira.
Trebuie să ne rugăm continuu, frate și soră. Important este să avem această prezență continuă de care ne vorbea Părintele Arsenie Papacioc, adică să-L chemăm pe Domnul în ajutor în toată vremea.
Este minunat atunci când ne facem timp și deschidem Sfânta Scriptură, căci ne vorbește Însuși Domnul.
Îi îndemn pe fiii mei duhovnicești, neîncetat, să citească din cărțile Noului Testament, începând cu Sfintele Evanghelii după Sfinții Apostoli și Evangheliști Matei, Marcu, Luca și Ioan, apoi să continue cu Faptele Apostolilor și Epistolele Sfinților Apostoli.
Măcar un capitol din Noul Testament să citească în fiecare zi creștinul, fiindcă avem atâtea rugăciuni rânduite de Biserică în cărțile noastre de rugăciune, începând cu Psaltirea, acatistele, paraclisele și alte rugăciuni minunate.
Dar în toată vremea să cerem ajutorul Domnului și să rostim această rugăciune pe care a rostit-o și vameșul din parabola evanghelică, citită acum la Dumnezeiasca Liturghie: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”
Să spunem cu toată nădejdea rugăciunea lui Iisus, prin care ne sfințim și ne desăvârșim: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)!”
Și dacă îți este greu, foarte greu, frate și soră, spune doar atât: „Iisuse, iată-mă înaintea Ta! Iisuse, miluiește-mă!”
Și atunci când îți va fi cel mai greu și nu vei mai putea să spui nici „Iisuse”, Însuși Domnul va veni înaintea ta, frate și soră, și îți va spune: „Eu sunt Iisus, sunt aici, lângă tine!”
Și îți va întinde mâna.
Și tu I-o vei prinde cu nădejde, iar El te va ridica la liman.
Fiindcă, așa cum ne spun Sfinții Părinți ai Bisericii, „Când îți aduci aminte de Domnul, frate și soră, înmulțește rugăciunea, ca atunci când vei fi în fundul prăpastiei și vei uita de El, El Însuși să-și aducă aminte de tine.”
Amin!
