ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a vorbit despre viața exemplară a Sfântului Cuvios Teodosie, începătorul vieții de obște, ocrotitorul său spiritual, subliniind virtuțile și darurile duhovnicești care l-au definit.
”Sfântul Cuvios Teodosie, începătorul vieții de obște, are o viață foarte bogată, plină de virtuți și de daruri duhovnicești. S-a născut din părinți foarte credincioși, care l-au crescut în credință, în rugăciune, în iubirea de Dumnezeu și de semeni. Iată, el a căutat să meargă să-și caute liniștea sufletului, pentru că era doritor de viață pustnicească.
În drumul pe care a mers, în calea lui se afla Sfântul Simeon Stâlpnicul. De aceea, iată, s-a îndreptat să ia binecuvântare de la acest sfânt. Se știa desspre viața Sfântului Simeon, care cu adevărat o așeza foarte aspră: se suia pe stâlp și de acolo se ruga necontenit și nu coboara de pe stâlp, ci rămânea într-o rugăciune continuă. Acolo ațipea, acolo gusta ceva, dar nu-și oprea rugăciunea niciodată.
Iată, apropiindu-se de locul acela, a auzit glasul Sfântului Simeon: „Bucură-te, Teodosie, că vei fi păstor al multor oameni!” El s-a mirat: „De unde știe numele?” Nu s-au întâlnit niciodată. A cerut să urce la el ca să primească binecuvântare. Și a urcat. Sfântul i-a dat binecuvântare, l-a îmbrățișat și i-a spus să meargă sub călăuza lui Dumnezeu, a rugăciunii, a credinței, a nevoinței și a postului.
Și iată, așa s-a îndreptat și a mers prin mai multe locuri. A mers, între alte locuri, și la locul unde a întâlnit un povățuitor. Acest povățuitor, Longhin, i-a fost părinte duhovnicesc. Dar iată, o femeie credincioasă și jertfelnică a făcut o biserică în pustiu și avea nevoie să o păstorească cineva. I-a cerut îngăduința Cuviosului Longhin să-l trimită acolo pe ucenicul său.
Nu cu bucurie mare s-a dus acolo, dar a făcut ascultare. De acolo a mers iarăși într-un loc de liniște, zicea el, dar se ruga mult și oamenii îl vedeau cum se ruga. Veneau mulți la el să-i ceară ajutor prin rugăciune. Văzând că atât de mulți vin, a gândit să plece într-un loc pustiu, căci oamenii îl și lăudau pentru rugăciunile sale. Aceasta era povara cea mai grea. Voia să fie lăudat Dumnezeu și nu el, ca om și slujitor.
Și iată, s-a dus într-un loc pustiu, chiar acolo unde poposiseră magii când au plecat de la Ierusalim și voiau să meargă la Irod. Dar calea era lungă și au intrat într-o peșteră să se odihnească. Aici li s-a arătat Îngerul Domnului și le-a spus să meargă pe altă cale spre casa lor și să nu se mai întoarcă la Irod.
Aici a poposit Cuviosul Teodosie. Iată, au venit în jurul lui frați care voiau să facă o așezare monahală. La început, a avut șapte ucenici. Acești șapte ucenici erau ținuți în viață aspră de Cuviosul Teodosie. El mânca foarte puțin și așa i-a format și pe cei șapte frați. Dar, știind că cel mai important gând al călugărului trebuie să fie gândul la moarte, a pus pe frați să sape o groapă, ca să fie înaintea lor acest mormânt pentru aducerea aminte de moarte.
După ce au săpat o groapă destul de adâncă, a zis către ei, mai mult în glumă: „Vrea cineva să ocupe mormântul acesta?” Și unul dintre cei șapte frați, preotul Vasile, a zis: „Părinte, dacă îmi dai voie, eu vreau să ocup acest mormânt, să mă rog în el și să te rogi și pentru mine. Socotesc că am murit când intru în acest mormânt. Să-mi faceți pomenire la trei zile, la nouă zile și la 40 de zile.”
Și iată, în a 40-a zi, preotul Vasile a și murit. Apoi, cu adevărat, frații au început să îi facă pomenire. Dar în a 40-a zi de la moartea reală, frații l-au văzut la strană, împreună cu ceilalți care cântau acolo. Unul dintre ei a venit la el și a vrut să-l cuprindă, dar el s-a făcut nevăzut. Totuși, glasul lui nu a dispărut, ci a zis: „Mântuiți-vă, fraților, mântuiți-vă și gândiți că viața aceasta este deșartă.”
Și iată, cu această înțelepciune a început să-și formeze ucenicii Sfântul Cuvios Teodosie. Dar pământul era pustiu. Dacă în celelalte mănăstiri din Palestina veneau mulți oameni darnici cu pomeni și jertfe, ca să aibă călugării cu ce să trăiască și să se roage pentru ei, aici nu veneau. Mănăstirea era în adâncul pustiei și frații erau triști. Se apropia sărbătoarea Paștilor și nu aveau nici prescură, nici vin ca să o prăznuiască, deși aveau biserică.
Atunci, Sfântul Cuvios Teodosie le-a spus: „Nu vă îngrijiți de aceasta, nu fiți triști. Trebuie să ne învățăm și cu lipsa. Dumnezeu a cercetat pe Israel în pustiu și le-a dat de toate. Și iată, va rândui Dumnezeu să avem și noi cele de trebuință.”
Și cu adevărat, au venit oameni darnici și au adus de toate, încât le-a ajuns din belșug. Numărul fraților a sporit la doisprezece.
Însă iarăși a venit vreme de foamete și frații erau îngrijorați să nu moară de foame. Sfântul Cuvios s-a rugat din nou, iar cineva, încărcat cu multe alimente, mergea spre o altă mănăstire. Când a ajuns în acea zonă, catârul care ducea acele ofrande s-a oprit și nu mai voia să plece, oricât l-a bătut stăpânul.
Atunci, stăpânul catârului a zis: „Eu îți las frâul liber. Dacă nu vrei să mergi mai departe unde am pornit, la acea mănăstire, mergi unde vrei.”
Și a mers la Mănăstirea Sfântului Teodosie, iar frații s-au minunat din nou de această minune.
Vreau să mă opresc aici. Atât vreau să vă spun: Iată, viața Sfântului Cuvios Teodosie a fost plină de pravilă, de dragoste, de râvnă și de credință. Niciodată nu s-a îndoit în credință, niciodată n-a deznădăjduit, ci, fiind mereu în rugăciune, îl simțea pe Dumnezeu că îi umple sufletul de bucurie și de lumină.
Așa trebuie să simțim și noi, chiar dacă suntem în lume. Sunt mulți creștini în lume care și-au făcut din rugăciune principala preocupare. Și iată, atunci când ai rugăciunea, nu rătăcești de la calea suișului către Dumnezeu.
Să învățăm și noi să ne rugăm continuu, dar să avem și dragoste, căci dacă noi credem și ne rugăm, dar suntem stăpâniți doar de grija pentru noi înșine, nu putem să aducem roadele credinței și rugăciunii și nu putem să strângem în noi toate virtuțile care ne aduc bucuria de a ne apropia de Dumnezeu.
De aceea, să-l rugăm pe Sfântul Cuvios Teodosie să se roage pentru noi, ca să ni se înmulțească credința, nădejdea și dragostea.
Dar mai ales, așa cum am învățat și de la sfinții despre care am vorbit dimineață, două virtuți sunt și mai importante: smerenia, cu care trebuie să înceapă calea suișului, și răbdarea, care nu trebuie să se sfârșească niciodată.
Dacă vom avea și smerenie, și răbdare, niciodată nu vom fi supuși ispitei de a cârti. Cârtirea este un mare păcat, pentru că este răzvrătire față de Dumnezeu și față de darurile pe care ni le oferă, fără ca noi să le merităm.
Darurile pe care le primim de la Dumnezeu sunt daruri gratuite, iar mai ales harul, care ne înnoiește viața, este un dar oferit de Dumnezeu tuturor, nu pentru vrednicia noastră, ci pentru bogăția dragostei Sale.
Sunt unii creștini de alte credințe, tot numindu-se creștini, care au ajuns să vândă harul. De aceea, ceea ce dă Dumnezeu gratuit nu se vinde niciodată.
„În dar primim, în dar să dăm mai departe.”
Să ne ajute Dumnezeu să fim plini de har, de dragoste, de adevăr și de toate virtuțile, cu care, prin rugăciune și stăruință în credință, în nădejde, în dragoste, în smerenie și în răbdare, să ajungem la porțile cerului, unde ne așteaptă Maica Domnului să ne deschidă, cu milostivirea Sa, ușa cerească, ca să ne primească Fiul său în împărăția cea cerească, de care să avem și noi parte.”
