În Duminica Fiului Risipitor, 8 februarie, după Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, oficiată în Catedrala Arhiepiscopală „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, Arhiepiscopul Tomisului a rostit o predică de o rară frumusețe duhovnicească și de mare profunzime teologică, în care a tâlcuit, pas cu pas, una dintre cele mai cutremurătoare pilde ale Evangheliei.
Pornind de la cuvintele fiului risipitor – „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi zice: Tată, am greșit la cer și înaintea Ta” –, ierarhul a vorbit despre responsabilitatea omului față de darurile primite la Botez și despre drama risipei lăuntrice produse de păcat.
Zestrea primită la Botez și risipirea ei prin păcat
ÎPS Teodosie a subliniat că niciun om nu a păstrat întreagă zestrea duhovnicească primită la Botez și la Mirungere, arătând că fiecare păcat înseamnă o risipire a darurilor Sfântului Duh.
„Prin orice păcat, noi risipim darurile lui Dumnezeu primite după Botez, în Taina Mirungerii, când am primit cele șapte daruri ale Sfântului Duh”, a spus Arhiepiscopul Tomisului, arătând că pilda Fiului Risipitor nu se adresează doar fariseilor, ci fiecăruia dintre noi.
Tatăl – chip al lui Dumnezeu iubitor de oameni
Tâlcuind începutul pildei, ierarhul a explicat că tatăl care avea doi fii este Însuși Dumnezeu, Care l-a înzestrat pe om cu cel mai mare dar: chipul Său.
„Nu poate fi dar mai mare decât primirea chipului lui Dumnezeu. Îngerii nu au acest chip. Numai noi, oamenii, purtăm chipul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru”, a arătat ÎPS Teodosie, explicând că acest chip a fost însoțit de har, pentru ca omul să poată lucra împreună cu Dumnezeu.
Țara îndepărtată – țara păcatului
Arhiepiscopul Tomisului a arătat că „țara îndepărtată” în care ajunge fiul risipitor este țara păcatului, a rătăcirii și a deșertăciunilor, unde minciuna se înfățișează drept adevăr, iar omul ajunge să se hrănească din „roșcovele” plăcerilor trecătoare.
„La început au dulceață, dar apoi rămâne asprimea”, a spus ierarhul, explicând că păcatul nu satură sufletul, ci îl adâncește în foame și gol interior.
Venirea în sine și întoarcerea lăuntrică
Momentul decisiv al pildei este venirea în sine a fiului risipitor, pe care ÎPS Teodosie a descris-o ca pe o ridicare spirituală, nu doar o schimbare exterioară.
„Mintea începe să deosebească adevărul de minciună, iar omul înțelege că sărăcia lui nu este trupească, ci sufletească”, a spus ierarhul, subliniind că adevărata foame este foamea după Dumnezeu.
Haina cea dintâi – harul pierdut și redobândit
Un moment central al predicii a fost tâlcuirea simbolurilor primirii fiului risipitor: haina, inelul și vițelul cel îngrășat.
„Haina cea dintâi este harul. Este haina pe care am primit-o la Botez și pe care o pierdem de fiecare dată când ne rătăcim în țara păcatului”, a explicat ÎPS Teodosie, arătând că harul se întoarce la om prin căință și întoarcere sinceră la Dumnezeu.
Inelul a fost tâlcuit ca semnul comuniunii restabilite cu Dumnezeu, iar vițelul cel îngrășat ca o prefigurare a jertfei Fiului lui Dumnezeu, Care Se oferă pe Sine pentru viața lumii.
Fiul cel mare și lipsa smereniei
Referindu-se la fiul cel mare, Arhiepiscopul Tomisului a atras atenția asupra pericolului autosuficienței religioase și al lipsei smereniei, arătând că și cei care „știu legea” pot rămâne departe de Dumnezeu dacă nu o împlinesc cu inimă smerită.
„Fără smerenie, nimeni nu poate urca la Dumnezeu”, a subliniat ierarhul, amintind că mândria orbește mintea și rupe comuniunea cu Dumnezeu.
Chemare la o întoarcere continuă
În încheiere, ÎPS Teodosie a arătat că pilda Fiului Risipitor este o oglindă pentru fiecare creștin și o chemare permanentă la întoarcere.
„Întoarcerea noastră trebuie să fie o stare continuă”, a spus Arhiepiscopul Tomisului, îndemnând credincioșii la pocăință, smerenie, credință și nădejde, pentru ca Dumnezeu să le fie „ajutor, întărire, pace și lumină necontenită”.
Predica rostită la Catedrala Arhiepiscopală din Constanța rămâne un veritabil tratat de teologie pastorală, în care Evanghelia este tâlcuită cu profunzime și aplicată direct vieții duhovnicești a credincioșilor de astăzi.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, duminică, 8 februarie, după Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, oficiată de Arhiepiscopul Tomisului în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
„Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi zice: Tată, am greșit la cer și înaintea Ta.”
Preacuvioși, preacucernici părinți, iubiți credincioși,
În această a doua duminică pregătitoare pentru Postul cel Mare, Sfânta Biserică ne pune înainte o pagină atât de bogată și atât de realistă, în care trebuie să ne regăsim cu toții, dacă avem puterea să ne smerim, să credem și să ne întoarcem cu toată ființa noastră la Dumnezeu.
Este Duminica Fiului Risipitor. Care dintre noi a păstrat toată zestrea primită la Botez, a darurilor Sfântului Duh? Niciunul dintre noi. Toți am risipit această zestre: unii mai mult, alții mai puțin, dar nu este niciunul dintre noi fără de păcat.
De aceea, pilda aceasta a fost adresată mai ales fariseilor, care se socoteau drepți, dar și oricărui om, pentru că nu este om fără de păcat. Și prin orice păcat, noi risipim darurile lui Dumnezeu primite după Botez, în Taina Mirungerii, când am primit cele șapte daruri ale Sfântului Duh, care sunt cu adevărat frumusețile dumnezeiești și sfințenia lui Dumnezeu în cele șapte daruri.
De aceea, iată, pilda aceasta trebuie să fie tălmăcită așa cum se cuvine.
Mai întâi trebuie să înțelegem că pilda ne spune că un om avea doi fii și cel mai tânăr a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”, și tatăl le-a împărțit averea. Dar nu după multă vreme, fiul cel mai tânăr, luând averea de la tatăl său, a plecat într-o țară îndepărtată și a cheltuit toată averea, ajungând sărac și flămând. Dar să tălmăcim aceste cuvinte.
Cine este tatăl care avea doi fii? Este Însuși Dumnezeu. Îl numește Mântuitorul Hristos „om” pe Tatăl cel ceresc pentru că este iubitor de oameni și pe oameni i-a înzestrat cu cele mai mari daruri și este atât de doritor ca oamenii să rămână cu El, să fie bucuroși și fericiți, să fie luminați prin darurile pe care le-au primit și să înainteze spre asemănarea cu Dumnezeu, pentru că noi de la Dumnezeu am primit chipul Său.
Nu poate fi dar mai mare decât primirea chipului lui Dumnezeu. Îngerii nu au acest chip al lui Dumnezeu. Numai noi, oamenii, avem această zestre: purtăm chipul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru.
Tatăl este rațiunea, Fiul este voința, iar Duhul Sfânt este simțirea noastră. Această zestre a fost atât de curată, atât de armonioasă, încât, după ce Dumnezeu i-a dat omului chipul Său, i-a împărtășit și harul, ca acest chip pe care l-a dat omului să poată fi păstrat curat și viu, să lucreze cu Dumnezeu, să vorbească cu Dumnezeu și să primească de la Dumnezeu noi daruri, pe lângă chipul pe care l-a primit.
Dar nu a durat mult această împărtășire a darurilor lui Dumnezeu, pentru că omul a călcat porunca. Chipul nu a dispărut, dar s-a diminuat și nu a mai fost armonios, cum era la început, când omul era lipsit de păcat.
De aceea, iată, primind aceste daruri, omul nu le-a păstrat, ci a păcătuit și le-a risipit, iar în locul darurilor primite de la Dumnezeu a venit vicleanul și l-a înșelat cu amăgiri ieftine și trecătoare, care nu aduc decât așa-zise bucurii vremelnice omului.
De aceea, iată ce spune Scriptura: cel mai tânăr a cerut tatălui său partea de avere. De ce? Cine sunt cei doi fii ai tatălui? Primul fiu reprezintă virtutea și binele, iar al doilea fiu este cel care a căzut în păcat, și iată, păcatul l-a scos din iubirea tatălui, cea atât de mare.
Păcatul este mai tânăr decât virtutea. Omul, cât a stat în rai și a comunicat cu Dumnezeu prin harul pe care l-a primit, a fost fericit și în armonie cu Dumnezeu, iar Adam și Eva erau în armonie unul cu altul până la păcat. Păcatul a dus la despărțirea de Dumnezeu.
De aceea se vorbește despre fiul care a luat averea și s-a dus într-o țară îndepărtată. Această țară îndepărtată este țara păcatului, a rătăcirii și a deșertăciunilor. Aici și-a risipit averea și dorea să se sature chiar și din roșcovele pe care le mâncau porcii, căci s-a lipit de unul dintre locuitorii țării aceleia.
Ce țară era aceea? Țara păcatului. Cine erau locuitorii țării aceleia? Erau diavolii care ademeneau, și l-a trimis pe cel care s-a lipit de el, acel diavol, la țarinile sale, să păzească porcii. Și porcii mâncau din roșcovele pe care le primeau. Ar fi voit și el să se sature cu acele roșcove, dar nimeni nu-i dădea. Roșcovele sunt niște fructe gustoase pentru cele necuvântătoare, că au la început dulceață, dar apoi rămâne partea lemnoasă din ele, care, dacă o mănâncă un om, simte asprime în gura sa. Și iată, așa s-a hrănit puțin, alături de porci, acest fiu risipitor.
Era atât de lipsit de toate, dar și-a venit în sine și și-a adus aminte de unde a plecat și a zis: „Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu, fiul lui, mor aici de foame?! De aceea mă voi scula și mă voi duce la tatăl meu și-i voi zice: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă-mă ca pe unul dintre argații tăi”. Și, sculându-se, s-a dus la tatăl său.
Această sculare o facem în fiecare zi fizic, dar aici este vorba despre o ridicare spirituală. Așa trebuie să înțelegem.
Mintea a început să lucreze, să deosebească adevărul de minciună. Venind în țara păcatului, minciuna s-a înfățișat ca adevăr. De aceea a cheltuit toată averea părintească, adică bunătatea, dragostea, curăția sufletului și a trupului și cheltuind toate acestea, a început să se sature cu cele vremelnice, dar acestea nu îi aduceau o adevărată săturare sufletului. Cine era acum chinuit? Nu atât trupul, cât sufletul. Și-a regăsit sufletul în această rătăcire de la credință și în această cădere morală.
De aceea a zis: „Câți argați ai tatălui meu stau îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame!”. Iată, săturarea nu era din cele materiale, ci din cele spirituale. De aceea, acest fiu flămând a început să simtă înlăuntrul său setea și foamea după darurile părintelui său, căci părintele nostru este Părintele spiritual.
Tatăl cel ceresc, Cel fără de trup, a îngăduit ca Fiul Său să ia trup, ca pe noi să ne scoată din robia păcatului și a morții. Și iată, întorcându-se cu mintea și cu inima către Tatăl său, Părintele nostru ceresc, a venit spre Tatăl cel ceresc, în mod spiritual.
Tatăl i-a cunoscut căința și i-a cunoscut smerenia, pentru că atunci când a risipit averea și și-a zis: „Fac ce vreau cu ce este al meu”, iată, nu erau ale lui, ci erau daruri de la Părintele ceresc. Pentru că noi suntem persoane în legătură cu Dumnezeu, avem nevoie de Dumnezeu; fără Dumnezeu ne rătăcim, sărăcim și risipim toate cele spirituale.
De aceea, se cuvine să înțelegem că ceea ce se vorbește despre fiul risipitor se referă la noi toți. Cine și-a păstrat averea întreagă de la Dumnezeu, când a primit Botezul și a fost curățit de păcatul strămoșesc, când a primit Taina Mirungerii și a primit toate darurile Sfântului Duh, când a primit prima Împărtășanie și s-a făcut una cu Hristos, iar Hristos trăia înlăuntrul său?
Când L-am pierdut pe Hristos, am pierdut toată averea părintească a Părintelui ceresc. Nu toți au conștiința că Hristos este cea mai mare bogăție a noastră, a creștinilor, că Hristos a pătimit și a murit pentru noi cu trupul, ca noi să înviem și cu trupul, și cu sufletul.
Când zicea „mor aici de foame”, el simțea sărăcirea sufletului; acesta era atât de mult sărăcit, încât își dorea să-și recapete darurile de mai înainte, pe care le avusese de la Părintele său.
Tatăl Său, cunoscându-i întoarcerea, căința și dorința de a se întoarce, a venit în întâmpinarea lui și, văzându-l de departe, Părintelui ceresc S-a făcut milă de fiul cel risipitor. Și a venit înaintea lui, iar fiul I-a zis: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă-mă ca pe unul dintre argații tăi”.
Dar Tatăl a zis deodată slugilor Sale: „Aduceți haina cea dintâi și îmbrăcați-l, dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; apoi, junghiind vițelul cel gras, să mâncăm și să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort a fost și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat”.
Care este haina cea dintâi pe care a primit-o fiul risipitor de la Tatăl său? Fiecare dintre noi am fost îmbrăcați în haina harului după Botez. Această haină nu o mai avea fiul cel risipitor, și această haină o pierdem și noi de câte ori ne rătăcim în țara păcatului.
Așadar, i-au adus haina cea dintâi. De unde au adus-o? Când harul lui Dumnezeu părăsește pe om, harul se întoarce la Dumnezeu, iar Dumnezeu păstrează haina harului de la toți cei care au pierdut-o. Și atunci când ne căim și ne întoarcem, această haină a harului ne este din nou dăruită.
De aceea spune: haina cea dintâi. Haina cea adevărată pentru oameni este harul. O haină care nu se învechește și care nu se strică, dacă o păstrăm cu credință, cu rugăciune, cu trezvie, cu dragoste și cu bucuria comuniunii cu Dumnezeu.
Iată, haina cea dintâi o primește. Inelul este semnul legăturii cu Dumnezeu. Îi dă haina cea dintâi și iarăși intră în comuniune cu Dumnezeu prin inelul pe care îl primește. Și unde îl primește? În mâna dreaptă.
Iar apoi, vițelul cel îngrășat despre care se vorbește nu este vorba de un vițel în sensul material, ci este o tâlcuire pentru înțelesul oamenilor simpli, care încă nu pot percepe în adâncime tainele lui Dumnezeu. Prin aceste exprimări simple se înțeleg cel mai bine tainele lui Dumnezeu.
Cine este Cel ce Se jertfește pentru noi toți? Fiul lui Dumnezeu, Care a luat trup. Acesta este vițelul cel îngrășat, Care ajunge la toți oamenii ce s-au întors cu căință și cu hotărâre de la păcat și se întorc la Dumnezeu. Și noi ne întoarcem prin căință și prin mărturisirea păcatelor.
Și iată, apoi luăm Sfânta Împărtășanie, care este hrana cea cerească, cum spunem și în rugăciune, și cu această hrană cerească, împărtășindu-ne, avem parte de bunătățile lui Dumnezeu.
Au început să se veselească. Fiul cel mai mare era la țarină și, când s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. A chemat pe una dintre slugi și a întrebat-o ce este această veselie. Iar acea slugă — și cine erau slugile? îngerii — i-a spus: „Iată, fratele tău, care a fost în rătăcire, s-a întors, iar tatăl tău, bucurându-se de întoarcerea fratelui tău mai tânăr, a junghiat pentru el vițelul cel îngrășat”.
Tatăl său, anunțat că a venit și fiul cel mare, l-a chemat să intre înăuntru. Dar el a zis: „Tată, eu de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta, dar mie nu mi-ai dat nici măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a cheltuit averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el vițelul cel îngrășat”.
Și tatăl său îl chema, dar el nu voia să intre. Această pildă este adresată tuturor, dar Mântuitorul Hristos a folosit aceste cuvinte pentru că, atunci când a rostit pilda, erau de față și fariseii. Ei se socoteau cei mai îndreptățiți să fie aproape de Dumnezeu, pentru că știau Legea. O știau, dar nu o împlineau, și le lipsea cea mai importantă virtute prin care se puteau apropia de Dumnezeu: virtutea smereniei.
De aceea, fără smerenie nu ne putem întoarce la Dumnezeu. Când fiul risipitor, care a plecat cu acea avere de la tatăl său, se credea bogat și credea că este cineva, câtă vreme a gândit astfel, i s-a risipit toată bogăția, pentru că a trăit în risipiri și în desfătări.
După ce a rămas fără nicio avere, fără nicio dragoste din partea Părintelui ceresc — pentru că satana l-a înșelat, iar satana dragoste nu poate să dea — el dă numai înșelăciune și minciună. De aceea este și numit tatăl minciunii, pentru că primul care a mințit este satana. Satana a mințit și i-a înșelat pe strămoși ca să greșească, să cadă și ei, nu numai el, diavolul.
De aceea să luăm aminte, să ne păzim de minciună, să ne păzim de înșelăciune, să ne păzim de mândrie, căci cine se mândrește nu gândește realist niciodată. Numai cel smerit își vede măsura sa, cea mică, în fața lui Dumnezeu, Care este infinit. De aceea, fără smerenie nimeni nu poate urca la Dumnezeu. Și vom vedea aceasta în Duminica a patra a Postului Mare.
Astăzi să luăm aminte la această pildă: care dintre noi nu este asemănător cu fiul risipitor? Toți suntem asemănători cu el, pentru că toți am risipit averea primită de la Dumnezeu și darurile atât de bogate, de strălucite și pline de înțelepciune și de dragoste.
De aceea, toți avem nevoie să ne întoarcem. Prima condiție de a ne întoarce la Dumnezeu este aceea de a privi înlăuntrul nostru și de a vedea că nu avem nimic al nostru, ci doar păcatele ne aparțin. Daruri bune, frumoase și luminoase nu avem.
De aceea se cuvine să ne cunoaștem pe noi înșine puținătatea sufletului nostru, ca să putem rămâne apoi în legătură cu Dumnezeu, Care să ne fie măsura vieții, a credinței și a urcușului nostru. Fără Dumnezeu nu putem să urcăm.
De aceea ni se spune că, atunci când fiul risipitor s-a întors, a venit Dumnezeu-Tatăl în întâmpinarea lui. Când începem întoarcerea noastră, vine Dumnezeu să ne ajute. Ne trimite un înger păzitor să ne ridice, să ne ajute, să ne povățuiască.
Să gândim foarte intens la această pildă și la înțelesurile ei și necontenit să ne căim pentru păcatele noastre și să fim mereu în smerenie, în credință, în nădejde, în dragoste, în bucuria de a ne apropia de Dumnezeu, ca Dumnezeu să ne fie nouă ajutor, întărire, pace și lumină necontenită.
Acum se cuvine să-I mulțumim lui Dumnezeu și să ne întoarcem în fiecare zi și în fiecare clipă, pentru că întoarcerea noastră trebuie să fie o stare continuă, ca să putem deveni din nou fii ai lui Dumnezeu cei ce suntem acum fii risipitori.”
