Duminică, 9 noiembrie 2025, la Mănăstirea „Buna Vestire” (Protoieria Bolintin), Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a rostit, după Sfânta Liturghie Arhierească, o predică amplă, cu accente pastorale și mărturisitoare, prilejuită de al doilea hram al așezământului, închinat Sf. Ierarh Nectarie. Mesajul central a fost unul ferm: familia și educația copiilor sunt axa vieții creștine și temelia dăinuirii unui neam.
„Sfântul Nectarie – făcător de minuni și pildă de smerenie”
Introducând cinstirea Taumaturgului din Eghina, ierarhul a așezat viața sfântului în orizontul suferinței primite cu nădejde și al smereniei biruitoare:
„Trăiesc momente de mare emoție sufletească astăzi, la praznicul Sfântului Ierarh Nectarie, făcătorul de minuni, vindecătorul de boli, Arhiepiscopul Pentapolei… Dovadă sunt mărturiile înregistrate despre minunile pe care sfântul le-a făcut nu doar în Grecia, ci și în România, Grădina Maicii Domnului… exemplul vieții sale trăite în smerenie, asemenea lui Iov, rămâne cutremurător.”
PS Ambrozie a rememorat pe scurt biografia sfântului – de la copilăria modestă și studiile din Constantinopol, la misiunea din Patriarhia Alexandriei, prigonirile nedrepte și ctitoria din Eghina, unde „după adormire a făcut nenumărate minuni”, fiind canonizat la 20 aprilie 1961.
Familia – „totul” în ordinea iubirii și a responsabilității
Într-o pledoarie extinsă pentru reîntoarcerea la rădăcini și pentru refacerea țesutului moral al comunității, Episcopul Giurgiului a subliniat că educația în familie este prioritatea care nu poate fi substituită de nimic:
„E vremea să renaștem și să creștem precum copilul acesta mic și smerit, care a fost Sfântul Nectarie… Să creșteți copiii în credință. Să fiți exemple pentru copii. Să avem curajul să ne mărturisim greșelile, ca să fim credibili, să fim autentici, și copiii să ne asculte… Degeaba vă chinuiți să vă faceți din noapte zi să le faceți averi; dați-le o bună educație.”
Continuând apelul la responsabilitate părintească, ierarhul a formulat întrebarea care a dat tensiunea emoțională a mesajului:
„Familia e totul, copiii sunt totul. Pentru ce ați trăit? Unde vă veți duce când copiii vor rămâne singuri în lume, zăpăciți de ideologii, de societate, de măscărici și de oameni care ne judecă eroii, neamul și țara?”
Avertisment privind ideologiile disolutive și chemare la identitate
PS Ambrozie a criticat confuziile culturale contemporane și relativizarea valorilor, insistând asupra identității, credinței și patriotismului:
„Nu există soluție decât întoarcerea la rădăcini: la identitate, la credință, la iubirea de neam, la sentimentul de patriotism… Învățați-i pe copii credința… Încredințați-i lui Dumnezeu, ca atunci când veți fi în ceruri să îi puteți ocroti de acolo.”
Catedrala Națională și demnitatea credinței
Amintind de anul centenar și de pelerinajul impresionant la Catedrala Mântuirii Neamului, ierarhul a văzut în fidelitatea poporului o biruință a demnității:
„Peste 300.000 de români au trecut prin Catedrala Mântuirii Neamului… Nu e mândrie deșartă, e demnitate… Țineți credința că vom birui. Creșteți copiii în credință, și ei vor crește frumoși, sănătoși și patrioți extraordinari.”
În acest context, Preasfințitul a amintit și despre ceea ce s-a întâmplat recent cu grupul de copii și tineri psalți „Tronos Junior”, care, în cadrul Zilei Armatei, au cântat în Catedrala Națională un imn ce laudă strămoșii și jertfa eroilor români. „Și s-au găsit unii să-i tragă de urechi pe copii”, a spus ierarhul, „pentru că au îndrăznit să cânte despre neam, despre rădăcini, despre sfinții și eroii acestui popor”.
„Vă dați seama? Copii care au crescut în Biserică, copii care știu tipic, liturgică, psaltică, copii care nu se pierd în zgomot și în destrămare, ci își înalță glasul spre Dumnezeu — sunt mustrați pentru că au cântat un imn de iubire de țară. Asta arată cât de adâncă este rătăcirea unora și cât de mare este responsabilitatea noastră.”
Preasfințitul Ambrozie a subliniat că tocmai acești copii sunt mărturia vie a ceea ce poate face familia creștină atunci când părinții își cresc copiii „în frică de Dumnezeu, în respect, în bun-simț, în adevăr”.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie în Duminica a XXIV-a după Rusalii, la data de 9 noiembrie 2025, după Sfânta Liturghie Arhierească, în altarul de vară de lângă biserica Mănăstirii „Buna Vestire” din Protoieria Bolintin, cu ocazia sărbătoririi celui de-al doilea hram al mănăstirii, închinat Sf. Ierarh Nectarie:
Trăiesc momente de mare emoție sufletească astăzi, la praznicul Sfântului Ierarh Nectarie, făcătorul de minuni, vindecătorul de boli, Arhiepiscopul Pentapolei. Cu siguranță, acest cult pe care Sfântul Ierarh Nectarie al Pentapolei, vindecătorul de boli – în special de cancer – și izgonitorul duhurilor necurate, al celor ispitiți de demoni, îl are în întreaga lume ortodoxă, se bucură, cum spunem, de o evlavie aparte. Credincioșii noștri din țară îi cunosc foarte bine viața și datele biografice. Unii dintre dumneavoastră cunosc mai bine viața și pătimirile Sfântului Ierarh Nectarie decât clericii înșiși.
Dovadă sunt mărturiile înregistrate despre minunile pe care sfântul le-a făcut nu doar în Grecia, în țara sa, ci și în alte țări ortodoxe, în special în România, Grădina Maicii Domnului. Că este așa, stă mărturie și faptul că, în anii pandemiei Covid, în 2022, s-a realizat un foarte frumos film închinat Sfântului Nectarie, Vindecătorul de boli, numit ”Omul lui Dumnezeu”. Sunt atât de multe înregistrări, podcasturi, mărturii și secvențe pe rețelele de socializare, care arată cât de mare a fost acest om al lui Dumnezeu și cât de mult a pătimit el.
Dar, mai ales, dincolo de reperele biografice, pe care – repet – mulți dintre dumneavoastră le cunoașteți, ceea ce rămâne cutremurător este exemplul vieții sale trăite în smerenie, primind toate încercările și ispitele vieții ca fiind îngăduite de Dumnezeu, asemenea lui Iov, mult-pătimitorul din Vechiul Testament.
Trebuie spus că Sfântul Nectarie s-a născut la sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului, în anul 1846, în Silivria, o localitate din Asia Mică, în Turcia de astăzi. Acest copil, înzestrat de Dumnezeu încă din pruncie cu multe daruri, avea o atracție duhovnicească neobișnuită față de cuvintele Scripturii, față de slujbele sfinte și față de predici, încât atunci când le repovestea familiei sale sau cunoscuților, aceștia rămâneau uimiți și entuziasmați.
Acest copil sărman, născut în Silivria, a plecat în marea cetate a Constantinopolului ”ca să mănânce o pâine”. Îl vedem și în filmul amintit, și în relatările tradiției, pe micul copil sărac lucrând în Constantinopol. Parcă vedem imaginea Istanbulului de astăzi, forfotind de negustori, de străini – imagine care ne ajută să ne întoarcem în istorie și să-l vedem pe acest copil nevoindu-se, muncind într-un atelier, făcând cruciulițe pe care le vindea trecătorilor.
După această copilărie grea și încercată, el va ajunge să studieze teologia, fiind un copil înzestrat cu o inteligență aparte și cu o credință puternică, ales, am putea spune, încă din pântecele maicii sale. Ajunge, în scurt timp, să fie remarcat de forurile superioare ale Patriarhiei Alexandriei, la Cairo, în Egipt. Astfel, rând pe rând, și foarte repede, este hirotonit chiar ierarh al Pentapolei. Așa este pomenit și astăzi: Episcop al Pentapolei, o veche localitate istorică din Libia.
Trebuie să știm că între patriarhatele Pentarhiei exista și Patriarhia Alexandriei și a întregii Africi, cu sediul la Alexandria, cetatea lui Alexandru cel Mare. În această Patriarhie apostolică, Sfântul Nectarie ajunge episcop. Însă predicile sale pline de simplitate și compasiunea față de cei săraci au stârnit invidia unor clerici. Este dureros să spunem, dar chiar clerici, prinși de invidie, l-au vorbit de rău la Patriarh.
Patriarhul Sofronie, foarte înaintat în vârstă, în jur de 90 de ani, a auzit aceste clevetiri și, neputând discerne adevărul până la capăt, l-a depus pe Sfântul Nectarie din scaun. Acesta a fost umilit, a fost găzduit temporar într-o casă a clerului, i s-a rânduit o hrană zilnică și, pe motive de sănătate și de neadaptare la clima caldă a Africii, a fost trimis din Egipt.
A ajuns profesor la seminarul Rizarios din Atena, în 1885, unde a predat vreme de cincisprezece ani. Școala aceea a devenit renumită tocmai pentru că el a fost profesor acolo, formând generații de teologi.
Vă imaginați, cel puțin patru generații de teologi care au ieșit de pe băncile Seminarului Rizarios din Atena, au fost formate și impresionate de el și au devenit discipolii săi. Când copiii, ca orice copii, se certau între ei sau se purtau, cum am numi astăzi, în spiritul fenomenului de bullying, părintele Nectarie posta pentru ei și ajuna aspru, încât copiii se rușinau și își schimbau atitudinea. Invidia l-a urmărit toată viața.
Și totuși, a fost prigonit și de acolo. După 15 ani în care a făcut lucruri cu adevărat notabile și care au rămas în memoria societății ateniene, a teologilor care mai târziu au devenit preoți și chiar ierarhi, ridicându-se de pe băncile Seminarului Rizarios, el a ajuns din nou prigonit și alungat.
În cele din urmă, a ajuns în insula Eghina, unde, împreună cu câteva călugărițe începătoare, a pus temelia unei vieți monahale în mănăstirea pe care el însuși a ridicat-o — una dintre cele mai frumoase din Grecia Ortodoxă până la ridicarea Catedralei Sfântului Apostol Andrei din Patras, care a devenit ulterior cea mai mare.
Acolo, împreună cu acele maici și cu câțiva duhovnici încercați, a zidit această mănăstire frumoasă, închinată Sfintei Treimi, unde s-a și mutat la cele veșnice: depus din treapta arhierească, discreditat, vorbit de rău, prigonit și ascuns de lume. Și totuși, Dumnezeu l-a proslăvit, pentru că după adormirea sa a început să facă nenumărate minuni. Iar cei care îl prigoniseră, care îl clevetiseră și îl invidiaseră au ajuns ei înșiși martori ai minunilor Sfântului Nectarie.
De aceea, el a fost canonizat pe 20 aprilie 1961. A trăit 74 de ani și a fost canonizat ca unul dintre cei mai mari sfinți ai secolului al XX-lea, iar faima sa — puterea de a vindeca și a face minuni — s-a răspândit ca un fulger în întreaga lume.
Succesorul pe scaunul Sfântului Apostol Marcu din Alexandria, Patriarhul Alexandriei și al întregii Africi, Petru al VII-lea — pe care eu personal l-am cunoscut în 2004 — a scris o epistolă de iertare și de reabilitare a Sfântului Nectarie. A făcut „mea culpa” în numele înaintașilor care îl prigoniseră și îl persecutaseră. O scrisoare foarte frumoasă, care poate fi găsită și ascultată astăzi.
Iar acum, pentru că suntem între ai casei, să vă spun și eu cum l-am cunoscut pe Sfântul Nectarie. Eram monah tânăr, terminasem stagiul militar și intram în viața monahală la Mănăstirea Crasna, pe Valea Teleajenului. Auzeam atunci despre Grecia, despre Sfântul Munte Athos, despre mănăstiri, despre pelerinajele duhovnicești. Am mers la Ambasada Elenă din București, am luat viză, am plecat cu autocarul, am ajuns la Salonic — Salonicul bizantin — și eram fascinat de mănăstirile de acolo, de icoanele făcătoare de minuni, de influența Sfântului Munte Athos asupra orașului.
De acolo am plecat către Atena, cetatea Sfântului Dionisie Areopagitul și a Sfântului Apostol Pavel. Erau vremuri grele, eram monah tânăr, fără bani în buzunar. Am cerut ajutorul oamenilor. M-au văzut străin, smerit, și m-au urcat pe un vapor care mergea spre insula Eghina.
Cei care ați fost acolo știți: drumul din portul Pireu până la Mănăstirea Sfânta Treime din Eghina este lung. Am făcut autostopul. Un grec milostiv, cu o familie numeroasă și frumoasă, m-a luat în mașină. Era chiar ctitor al Mănăstirii Sfintei Treimi. M-a introdus în atmosfera mănăstirii. Am stat de vorbă cu maica stareță, am intrat în chilia Sfântului, am atins lucrurile lui — și am fost foarte impresionat.
Ani mai târziu, la Salonic, la studii de doctorat, m-am reîntâlnit cu cel care mă luase atunci cu mașina. Am aflat că era profesorul Apostolos Glavinas, conducătorul tezei mele și stareț al Mănăstirii Sfintei Anastasia Farmakolitria, izbăvitoarea de otravă, care veghează Tesalonicul.
Acolo, în acea mănăstire faimoasă, închinată Patriarhiei Ecumenice, în perioada interbelică, am spune noi astăzi, în perioada ocupației și a dictaturii militare din Grecia, în timpul stăpânirii germane, copiii săraci din satele Greciei, de la poalele Olimpului, nu aveau alte opțiuni decât să meargă la munca câmpului. Mamele, ca întotdeauna mai devotate și mai responsabile, îi întrebau pe copii: „Uite ce se întâmplă în țară. Muncim greu, suntem sub stăpânire, nu aveți niciun viitor. Vreți să vă chinuiți și voi toată viața cum mă chinui eu cu taică-tu? Sau vreți să mergeți la școala călugărilor din mănăstire, unde este o școală bună, unde vă încalță, vă îmbracă, veți face opt-nouă ani de seminar – așa erau seminarele teologice de altădată – și veți avea un rost în lume?”
Asta mi-a povestit conducătorul meu de doctorat, Apostolos Glavinas. Și patriarhul ecumenic care a venit anul acesta a făcut și el școala de acolo. Pe urmă au făcut o altă școală faimoasă, la nivel de academie, de data aceasta la mănăstirea din Halki, ctitorită de Brâncoveanu, acolo unde au fost duse și sfintele sale oseminte. Era cea mai faimoasă mănăstire cu biblioteci dintre toate țările ortodoxe, unde personalități de seamă și ierarhi de altădată, mulți dintre ei astăzi octogenari sau nonagenari – puțini mai trăiesc – au vizitat această mănăstire ctitorită de Brâncoveni.
Așa l-am cunoscut pe Sfântul Nectarie, ca tânăr, și am rămas foarte impresionat de moștenirea duhovnicească pe care a lăsat-o grecilor din Salonicul bizantin, moștenire care, încet-încet, s-a răspândit și s-a făcut cunoscută și în țara noastră.
Acest patriarh al Alexandriei și a toată Africa, pe numele lui Petru al VII-lea, care l-a reabilitat pe Sfântul Nectarie prin acea scrisoare de iertare, a plecat în pelerinaj la Sfântul Munte Athos, în Grădina Maicii Domnului, cu o delegație de ierarhi. Eu îl cunoscusem încă de la Mănăstirea Kykkos din Cipru, cea mai faimoasă mănăstire ctitorită de împărații bizantini, dinastia comnenilor.
L-am cunoscut acolo, iar venind în țară, invitat de vrednicul de pomenire patriarh Teoctist, dorea să vadă o mănăstire de călugări. Sorții au căzut pe mine, că eram stareț la Darvari, și m-am trezit în vizită la Schitul Darvari din capitală, lângă Grădina Icoanei, cu doi patriarhi, și l-am cunoscut pe Petru al VII-lea foarte bine. Mai târziu, fiind vicar patriarhal, am urmat vizita lui apostolică în Sfântul Munte. S-a îmbarcat de la Atena într-un elicopter militar, verificat și pregătit pentru o personalitate globală, care însă nu a mai călătorit cu el. Elicopterul acela uriaș, militar, pe care poate l-ați văzut doar la spectacolele aeriene din București, de la Băneasa sau de la Mihail Kogălniceanu, a fost pus la dispoziția patriarhului și sinodiei sale. Au plecat către Muntele Athos douăzeci de persoane: mitropoliți, arhierei, arhidiaconi, ofițeri tineri. Când au ajuns în dreptul peninsulei Halkidiki, au dispărut de pe radar. Elicopterul cu patriarhul Petru al VII-lea și cu toți însoțitorii săi s-a prăbușit în Marea Egee, la mare adâncime, și au murit cu toții. Până astăzi, în localitatea Skhea („Curmală”), unde slujește un preot român, părintele Nicolae, există un monument funerar în formă de elicopter. Trupurile lor nu au mai putut fi recuperate, pentru că s-au scufundat la mare adâncime, iar atunci nu exista tehnologie de recuperare. După luni de zile s-au găsit câteva rămășițe… restul ne putem închipui.
M-am gândit la toate acestea și mă gândesc și astăzi, că în lume au existat multe nedreptăți. Preoții au fost prigoniți, bisericile au fost umilite în diverse dictaturi. Nu vorbim doar de Biserica Română, în anul acesta al centenarului, ci și de Albania unde clerul a fost ucis, și de Grecia, unde în timpul ocupației germane un general din Atena dispusese bombardarea Mănăstirii Sfintei Treimi. Numai că nu o puteau vedea. Nu era ceață, nu erau nori, dar prin minune nu a putut fi reperată și nu au putut-o bombarda.
O să vă povestesc nu despre ierarhii care au fost scoși din scaun. Nicolae Popovici, al Oradiei — Securitatea l-a scos din scaun de la Oradea pentru că vorbea împotriva orânduirii comuniste-socialiste.
Nu o să vă vorbesc nici despre Visarion Puiu, care a fost condamnat la moarte și a murit în exil. Nici despre ierarhii de la Detroit, din America, care și ei au vorbit împotriva anumitor ideologii și au fost scoși din scaun: Policarp Morușca și ceilalți. Sunt documente și fapte pe care eu le-am studiat.
Și nici despre mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei, și despre acești ierarhi și mulți alții, ca și clericii pătimitori — mulți dintre ei au fost canonizați în această pleiadă de 16 sfinți în acest an al centenarului, dar o să vă vorbesc despre un mitropolit al Salonicului. În vremea stăpânirii germane peste Grecia, regat altădată, acest mitropolit al Salonicului, aflând că Führerul și dictatorul de la Berlin, între multe răutăți, cucerind și vrând să cucerească Europa, avea în plan să bombardeze și Muntele Athos cu toate mănăstirile lui, și-a dat seama de tragedia care s-ar fi putut întâmpla și a îndrăznit să-i scrie o scrisoare conducătorului de la Berlin. În acea scrisoare spunea ce înseamnă Sfântul Munte Athos: că este o republică monahală, stat în stat, că are valori inestimabile din vremea împăraților bizantini, și multe altele.
Și Hitler, care știm că era preocupat de esoterism și de multe alte rătăciri, văzând scrisoarea acestui mitropolit, a renunțat să mai bombardeze Muntele Athos – îmi povestea profesorul meu de la Salonic. Dar ce credeți? Regimul s-a schimbat, au plecat și regii, și a venit dictatura, Junta Militară. După ce au plecat nemții, l-au luat pe mitropolit, l-au dus în tribunal, în cătușe, l-au judecat și l-au condamnat ca pe un cerșetor, ca pe o slugă, pentru acea scrisoare pe care o găsiseră. Acea scrisoare însă salvase Muntele Athos.
Este important ca noi astăzi să ne dăm seama că uneori sistemul poate greși. Chiar și cel bisericesc. Voi fi judecat poate pentru aceste cuvinte, dar încerc să mă explic în măsura timpului pe care îl avem.
Arsenie Boca a fost exclus din monahism. Episcopul de la Arad a dat scrisoare că nu are dreptul să slujească, să mai poarte straie monahale. Ulterior, același episcop a revenit și l-a reabilitat pe părintele Arsenie Boca, astăzi Sfântul. A trăit la noi, la Mihăilești, în satul Drăgănescu, și cincisprezece ani a pictat acolo „Capela Sixtină a Ortodoxiei”, cum este numită.
Foarte mulți clerici au fost prigoniți. Aduceți-vă aminte că, în perioada comunistă, cei mai mari dușmani ai regimului erau intelectualii și clericii. Avem un călugăr foarte învățat la Giurgiu, asemenea părintelui Mihail Muscariu, starețul de la Comana, care a cercetat arhive și a scos la lumină foile de detenție și de condamnare ale preoților și intelectualilor duși în lagăre și în închisori.
Aduceți-vă aminte de cei care, cu ordinul „Soldați, treceți Prutul!”, au ajuns până în Rusia, la Oranki și în alte lagăre. Și, pentru că regele a fost alungat la finele anului 1947, iar Partidul Comunist, prin fraudă, a câștigat alegerile, ofițerii armatei române au rămas în mâinile rușilor. În acele lagăre de detenție au încercat să le schimbe mintea. Mulți au rezistat. Cei care au mai supraviețuit au fost aduși în țară în vagoane pentru vite, la Sighetul Marmației. Atunci în România, ofițerii erau doar cei cu școala superioară. Am citit anumite cărți și studii: când au intrat la Sighetul Marmației, stăpânirea în România se schimbase. Ei purtau uniformele regalității, iar în țară i-au întâmpinat comuniștii cu armele, i-au închis în lagăre și i-au prigonit. Iar tinerii ofițeri care mai știau ceva carte, cei care i-au întâmpinat, au început să plângă, pentru că ofițerii armatei regale intrau în țară și erau întâmpinați cu arme. Și au început să plângă și unii, și alții. Au fost foarte multe nedreptăți în istorie.
În anul acesta al centenarului, ne-a dat Dumnezeu o mare bucurie: un ideal de veacuri – de când Biserica a fost ridicată la rang de Biserică autocefală, având propriul cap în persoana mitropolitului primat, apoi devenind Patriarhie în 1925 – acest ideal vechi al regilor României s-a împlinit în 15 ani, în acest mileniu și în acest an al centenarului. Peste 300.000 de români au trecut prin Catedrala Mântuirii Neamului.
Și, indiferent ce au spus politicienii, indiferent ce au spus cei care au judecat și au condamnat ridicarea acestei catedrale – vă amintiți: „Vrem spitale, nu catedrale!” – toți s-au regrupat și au început să laude acest proiect, pentru că poporul a arătat ce este el, ce simt tinerii, ce doresc ei, în pofida ideologiilor, a corectitudinii politice, a partidelor care sunt astăzi, poate, într-un fel sau altul, responsabile de criza în care a intrat România.
Multe dintre instituțiile statului sunt în disoluție.
Sunt 3.300 – țineți minte – aproape cât 33 de ani ai vârstei Mântuitorului; sunt 3.328 de UAT-uri, adică primării, în țara aceasta. 70–80% dintre ele nu își pot plăti nici salariile personalului angajat acolo, darămite să mai facă proiecte, să sprijine școli, biserici și așa mai departe. Unde a ajuns, oameni buni, țara aceasta, care a dat academicieni, oameni de știință, precum Ana Aslan, Nicolae Tesla (născut din familie aromână), și atâtea și atâtea personalități? Cum de a ajuns țara în halul acesta?
Zilele trecute, stând de vorbă cu un om care are rosturi înalte publice, mi-a spus un lucru pe care vi-l spun și eu astăzi, să meditați la el. Văzând situația de astăzi în țara noastră, dar și în Europa și dincolo de oceane, vedem prefacerile acestea. Marile puteri de astăzi sunt conduse de interese meschine, de ideologii, și așa mai departe.
Referitor la România, acest distins om cu care am discutat ieri îmi spunea: „Uitați ce se întâmplă în lume. Nu ne uităm doar la sociologi, nu ne uităm doar la fețele bisericești, nu ne uităm doar la cei care fac predicții despre starea și viitorul acestei lumi, ci ne gândim că, după vreo opt ani, lumea se va sătura. Va vedea că, atunci când ajunge la apogeul tulburării, va înțelege că nu există soluție decât întoarcerea la rădăcini: la identitate, la credință, la iubirea de neam, la sentimentul de patriotism. Românii să renască precum fântânile în fântâni.”
Vă sună într-un fel? Copiii au cântat acest imn în Catedrala Națională la Ziua Armatei – și s-au găsit unii să tragă copiii de urechi, căci laudă strămoșii și sfinții.
„Îmi veți fi Mie mărturisitori”, spunea Hristos. „Cel ce se va rușina de Mine în acest veac desfrânat și păcătos, și Eu Mă voi rușina de el în Împărăția lui Dumnezeu.”
Am avut înaintași sfinți. Au fost oameni care și-au dat viața pentru neam și pentru țară. Au fost vremuri grele, când eram o țară mică, neînsemnată, amenințată de Imperiul Otoman. Dar l-am avut pe Mircea cel Bătrân, pe Vlad Țepeș, pe Mihai Viteazul și pe toți domnitorii atât ai Țării Românești, cât și ai Moldovei, precum și pe românii din încercata Transilvanie, care și-au apărat neamul și țara și nu s-au rușinat.
E vremea să renaștem și să creștem precum copilul acesta mic și smerit, care a fost Sfântul Nectarie la 14 ani, să creșteți copiii în credință. Să fiți exemple pentru copii. Să avem curajul să ne mărturisim greșelile pe care le facem, ca să fim credibili, să fim autentici, și copiii să ne asculte.
Degeaba vă chinuiți să vă faceți din noapte zi, să le faceți averi, să le dați case și lucruri. Dați-le o bună educație. Învățați-i să-și iubească familia – familia autentică, tradițională – pe care n-au vrut-o prin referendum, pentru că a fost fals, au fost politruci atunci și acum vedem cum ideologiile – acelea care trag de urechi copiii pentru că au cântat un imn patriotic, despre care nu se știe exact cui i-a aparținut – aceleași ideologii ne spun că un copil poate să își aleagă sexul după cum simte el, după cum este influențat de societate, altfel decât sexul biologic. Ori în familie noi am avut determinarea de la tată, am avut dragostea, empatia, grija și sensibilitatea de la mamă. Familia a fost totul.
Iar pentru dumneavoastră, ca familiști, spuneți-mi mie, părintelui Mina, părintelui stareț Mihail, călugărilor: familia e totul, copiii sunt totul. Pentru ce ați trăit? Unde vă veți duce când copiii vor rămâne singuri în lume, zăpăciți de ideologii, de societate, de măscărici și de oameni care ne judecă eroii, neamul și țara?
Opt ani dădea acest domn ca lumea să se trezească, să ajungă la un declin pe care nici nu trebuie să fii proroc și nici nu trebuie să faci predicții ca să îl intuiești că este aproape. Da, nu mai avem armată, nu mai avem resurse, suntem blocați. Au pus călugării să plătească pentru că nu au salarii. Ați văzut care e grija față de popor: să plătească pentru a avea dreptul la medicina primară, la medicina de familie.
Cred că va trebui să creștem generații de copii care să vă admire pentru ceea ce ați făcut pentru ei, să vă iubească, să vă pomenească. Ăsta mic, Nectarie, care astăzi e sfânt și îl cinstim cu toții și ne ajută și ne dă puteri, sfântul ăsta mic devenit mare, a scris o scrisoare către Dumnezeu și cerea să aibă grijă de el, să îi dea hăinuță – câtă candoare în această scrisoare.
Dar dumneavoastră nu i-ați scrie lui Dumnezeu o scrisoare din suflet? Ba îi scrieți, fără să știți că îi scrieți. Ce sunt pomelnicele dumneavoastră? Ce sunt acatistele? Acolo e toată suferința. Ce sunt cuvintele celor care s-au închinat în Catedrala Mântuirii Neamului, dezamăgiți și totuși răbdători, care au stat în frig și ploaie 12 ore? Au venit de la capătul țării, de unde se agață harta în cui, cum v-am spus: din Maramureș, din Sătmar, au venit din Europa, dincolo de Ocean, ca să vadă Catedrala Mântuirii Neamului.
Mărturia lor – a celor intervievați de Patriarhie prin Televiziunea TRINITAS, dar și de televiziunile care, ani de zile, au judecat și au analizat câte milioane, cât costă… Totuși, dumneavoastră ați lăsat, fiecare în felul său, generațiilor o catedrală. Acum, în țară, unii o spun, alții nu o spun… Dar românii din străinătate? Nu vă puteți imagina ce mândri sunt! Când se întâlnesc cu străinii și le spun: „Catedrala noastră este cea mai mare din lume, are cel mai frumos mozaic.” Și nu e mândrie deșartă, e demnitate.
Toată lumea spune: „Uite ce eveniment a fost în România.” Chiar dacă trupele nu știu cui se retrag, chiar dacă politicile euro-atlantice sunt cum sunt, chiar dacă salariile sunt înghețate și angajările blocate… Țineți credința că vom birui. Creșteți copiii în credință, încredințați-i lui Dumnezeu, și ei vor crește frumoși, sănătoși și patrioți extraordinari.
Uneori avem nevoie de aceste revelații: să vedem copiii, copiii extraordinari care merg la universitățile mari ale lumii, care lucrează în cercetare, în structuri mari, și care se întorc în România și vor să facă lucruri pentru România.
Fiți mândri de România, fiți mândri de Biserică. Că vedeți: vin străinii, ca acela, Charlie Ottley care primește cetățenia română și spune cât de frumoasă e țara asta, cât de pastorală, cu preoți, cu crucea în frunte – și încă imnul național nu ni-l interzice nimeni, deocamdată.
Învățați copiii credința. Rugați-vă mult pentru ei. Încredințați-i lui Dumnezeu, ca atunci când veți fi în ceruri, la mila Lui, la mântuirea Lui, să îi puteți ocroti de acolo. Ei să fie oameni de nădejde, să vă ducă numele mai departe și să ridice țara, să ne scoată din acest marasm în care am ajuns din cauza nemerniciei și necredinței unora.
Să mă iertați că am vorbit mult, dar să țineți minte că Sfântul Nectarie ne dă credință. Fie ca Sfântul Nectarie, al cărui nume îl poartă atât de mulți români și atât de mulți copii – și mulți dintre ei i-am botezat chiar eu cu numele de Nectarie, și sunt preoți care au copii cu acest nume – să vă ajute, să vă ocrotească, să vă dea bucurie sufletească. Să vă închinați la icoanele și la moaștele sale, care sunt aici.
Mă rog lui Dumnezeu ca ostenelile dumneavoastră, jertfa dumneavoastră, convingerile și rugăciunile pe care le aveți să fie împlinite.
Pentru părintele nostru stareț Mina, duhovnicul mănăstirii și părintele duhovnicesc al fiecăruia dintre noi, am pregătit, în acest an al centenarului, aceste cărți, ediții bibliofile, dăruite cu prilejul anului omagial. Sunt cărți legate în piele, pentru părintele. Prima este cartea de căpătâi: Sfânta Scriptură și Sfânta Evanghelie, după care părintele stareț Mina Străin își conduce viața și pastorația.
Are o viziune pastorală asupra familiei creștine, asupra societății, de mare actualitate. Este un om în ale cărui rugăciuni noi credem și în ale cărui rugăciuni ne încredințăm.
Îi oferim această Evanghelie pentru că este un monah rugător și se roagă la slujbele de noapte împreună cu părinții din obștea mănăstirii. Îi oferim și Psaltirea, și, de asemenea, slujbele sfinților canonizați, ediție bibliofilă, legată în piele, pentru mănăstire.
Aici să-i pomeniți pe toți sfinții, că dacă noi îi pomenim pe sfinți, și sfinții ne au pe noi și ne ocrotesc.”
