Un cuvânt cu greutate duhovnicească, durere și responsabilitate
Pe 25 martie 2025, Mănăstirea „Buna Vestire” de lângă Bolintin Vale, una dintre cele mai vechi sihăstrii ale codrilor Vlăsiei, și-a serbat hramul în prezența Preasfințitului Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului. Cu acest prilej, ierarhul a rostit o predică memorabilă, în care a atins numeroase teme de actualitate pastorală, printre care superficialitatea credinței contemporane, responsabilitatea părinților, rolul educației și nevoia de trăire autentică a vieții duhovnicești.
„Viața creștină nu este magie”: chemare la trezvie și discernământ
„Am văzut astăzi părinți și copii care au tulburat slujba, fără a înțelege de ce au venit la mănăstire. Viața creștină nu este magie, nu înseamnă să venim doar ca să primim un dar sau o minune. Este un drum de osteneală și înnoire continuă”, a spus Preasfințitul Ambrozie, făcând trimitere la o întâmplare de acum 25 de ani din Aula Magna a Facultății de Drept, când un părinte aghiorit le-a explicat tinerilor în termeni simpli „Tatăl nostru”, deși ei invocau Filocalia.
Critică la adresa superficialității moderne: „Ne amăgim și adevărul nu este întru noi”
Ierarhul a subliniat că, în ciuda numărului mare de resurse teologice disponibile astăzi – cărți, emisiuni, conferințe online – omul contemporan e mai puțin interesat de adevărata formare duhovnicească decât generațiile din anii ’90.
„Postim cu tofu și mâncare de post scumpă, dar nu renunțăm la judecată, răutate sau mândrie. Postești? Arată-mi prin fapte! Dezleagă lanțurile răutății, ajută pe cel sărac, nu judeca pe nimeni!”, a spus Preasfințitul, făcând apel la profunzimea adevăratului post creștin.
Duhovnicul – medic al sufletului: „Dacă pentru trup mergem la specialiști, pentru suflet de ce nu?”
Referindu-se la duhovnic, episcopul Ambrozie a subliniat că acesta trebuie să fie căutat cu aceeași râvnă cu care alergăm după cei mai buni doctori pentru trup. „Un duhovnic adevărat te va ajuta să te cunoști, să ajungi la ceea ce anticii numeau gnōthi seauton – Cunoaște-te pe tine însuți.”
Imaginea simbolică a credinciosului: „Suntem ca un palimpsest”
Preasfinția Sa a folosit o imagine rar întâlnită în predici: aceea a credinciosului văzut ca un palimpsest, un manuscris pe care generații întregi scriu una peste alta, lăsând urme, adăugând sensuri și ștergând uneori memoria originară.
„Viața noastră este o moștenire primită de la părinți și bunici. Dar ce vor scrie copiii noștri peste acest palimpsest, dacă îi aducem la biserică fără să le explicăm nimic, fără să-i deprindem cu credința? Se vor depărta și vor rătăci”, a avertizat episcopul.
Despre generația tânără și provocările actuale: „Ei nu sunt mai răi. Vremurile sunt mai periculoase”
Preasfințitul Ambrozie a apărat generația tânără, explicând că nu este mai puțin virtuoasă decât cele trecute, ci trăiește într-un context mult mai dificil și provocator. „Nu ei sunt mai răi. Provocările sunt mai mari. De aceea noi, părinții, preoții, suntem obligați să fim modele.”
Apel la trezire și responsabilitate: „Dacă nu suntem credibili, îi pierdem”
Ierarhul a încheiat cu un apel puternic la trezvie, responsabilitate și asumare: „Dacă noi nu suntem credibili, nu ne vor urma. Și nici nu ne vom mântui. Vom fi ca smochinul neroditor. E vremea să ne întoarcem la viața autentică, să trăim cu Dumnezeu, nu doar să-L invocăm formal”.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica integrală pe care PS Ambrozie a rostit-o la 25 martie 2025, la Mănăstirea „Buna Vestire” de lângă orașul Bolintin Vale, care şi-a sărbătorit hramul:
”M-am gândit la multe lucruri pe care aș fi dorit să vi le spun, pentru că, luându-vă această osteneală, acest efort de a veni fiecare dintre dumneavoastră în această zi la Sfânta Mănăstire – fie din împrejurimile Mănăstirii Buna Vestire de la Bolintin, fie poate mai de departe, de la Bran, de la Moeciu și din celelalte localități – se cade să vă spunem lucrurile mai apăsat.
Îmi amintesc că în urmă cu foarte mulți ani, cu aproximativ 25 de ani, undeva la Facultatea de Drept din Capitală, în Aula Magna, s-au adunat foarte mulți studenți, foarte mulți intelectuali, să asculte cuvântul unui părinte venit din Sfântul Munte Athos. Și părintele, deși avea o faimă și o notorietate care îl precedau, i-a abordat pe cei din sală, pe auditoriu, ca pe niște copii, și le-a explicat și le-a tâlcuit „Tatăl nostru”. Le-a spus cuvinte din cateheză, iar studenții au ascultat cu multă atenție, din bună-cuviință și din educație – așa cum, din păcate, nu s-a întâmplat astăzi, când copiii s-au comportat ca niște copii, iar părinții asemenea copiilor și au deranjat preotul care se chinuia, se străduia să vă spună câteva cuvinte.
Nu știm de unde să începem și unde să vă ducem atâta timp cât nu există o educație, iar noi venim la Sfânta Biserică și, mai ales, la mănăstire, ca unii care dorim mai mult: să învățăm mai mult, să ne ostenim mai mult, să înțelegem mai mult. E foarte greu să ne dăm seama de nivelul auditorului atâta timp cât cineva tulbură slujba prin nevinovăția copiilor, când nu știm unde am venit, de ce am venit și ce așteptăm de acolo.
Dacă așteptăm să se termine repede slujba ca să mergem la agapă – pentru că s-a străduit părintele Mina și pentru că e dezlegare la pește – cred că folosul nu este unul pe măsura sărbătorii de astăzi. Studenții noștri din amfiteatrul de la Facultatea de Drept au vociferat și i-au spus călugărului venit de pe Muntele Athos, din Grădina Maicii Domnului, că ei citesc Filocalia, pe care părintele Stăniloae o tradusese, pe care părintele – sfânt de acum – Arsenie Boca i-o pusese la dispoziție în mănăstirea în care am intrat pe Valea Teleajenului. Eram începători, eram novici, frați de mănăstire, și ne străduiam fiecare dintre noi să învățăm mai mult, să deprindem mai mult din rânduielile vieții monahale.
La vremea aceea, prin anii ’90, nu existau atât de multe cărți cum sunt astăzi – cele tipărite de către Patriarhia Română, prin Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă și în alte edituri – unde avem Filocalia la îndemână, avem scrierile patristice, scrieri teologice… și, cu toate acestea, paradoxal, nu mai suntem atât de preocupați cum erau altădată tinerii după anii ’90, credincioșii de după anii ’90, care erau însetați să împrumute o carte de învățătură creștină, de teologie, alergau la hramuri, la evenimentele mari bisericești, veneau la hramuri, la procesiuni cu icoane, la hirotonii de episcopi…
Astăzi, chipul nostru de creștini, cred că este unul care nu a căpătat neapărat îmbunătățire. Cu toate rețelele de socializare, cu toate site-urile creștine, cu toate emisiunile pe care Patriarhia Română, Biserica Ortodoxă Română – organizată ca Patriarhie în anul acesta al Centenarului – le face în timp de zi și în timp de noapte, dacă avem insomnii, ne trezim noaptea, deschidem televizorul și vedem emisiuni cu Sfinți Părinți, cu Cuvioși sau cu intelectuali de marcă. Și putem să ne adăpăm de acolo – în măsura în care ne și interesează lucrul acesta.
De unde să începem formarea noastră duhovnicească?
Auditorul din Aula Magna i-a reproșat călugărului de pe Sfântul Munte că îi privește ca pe niște copii cu dinți de lapte. Și au vorbit în grecește, și au vorbit despre notele de subsol ale părintelui Stăniloae la Filocalie – note izvorâte din trăirea lui.
De unde să vă luăm pe dumneavoastră, să vă spunem lucruri care țin de bigotismul nostru de astăzi? Că mergem doar la biserică și la mănăstire dacă auzim că s-au adus icoane sau sfinte moaște de undeva… și ne întoarcem acasă așteptând cumva să se întâmple ceva magic acolo. Pentru că – tot e un cuvânt „la modă” acum – să se întâmple „magie”, cum spun copiii de grădiniță: „magie, un farmec”… Dar viața creștinească nu înseamnă asta.
O să vă spun astăzi câteva lucruri, amintindu-l pe Sfântul Paisie Aghioritul, cu dragoste și cu durere pentru om. Mă doare sufletul când văd că generațiile de astăzi sunt impresionate de gadgeturi, de rețelele de socializare și că au un entuziasm și un zel aparte pentru aceste lucruri care îi consumă și care obosesc.
Părintele arhidiacon dr. Sorin Mihalache spunea că, astăzi, lumea medicinei a evoluat într-atât, încât, la o investigație a creierului, se poate vedea ceea ce a consumat omul: dacă a consumat lucruri care l-au stârnit, care l-au agitat, l-au emoționat sau l-au iritat, cercetătorul poate să-și dea seama de preocupările, lecturile și starea emoțională și sufletească a celui investigat.
Stau și mă întreb: dacă veniți la biserică și la mănăstire, și dacă vă apropiați de scaunul spovedaniei, n-ar trebui oare să ne facem o astfel de „radiografie sufletească”? Să vedem cum stăm duhovnicește? Cum stăm fiecare dintre noi?
Eu am o mare durere sufletească, ca unul care am intrat de copil la mănăstire. După călugărie, în mănăstirea noastră, călugării se străduiau să învețe limba greacă, limba latină, să cânte. Dacă pentru sănătatea trupului alergăm și căutăm cei mai buni medici, cum de nu căutăm și pentru sănătatea sufletului cei mai buni duhovnici?
Și alergăm așa, ca într-o rutină, și găsim niște „părinței” care ne spun informații false și ne agităm singuri, ne tulburăm singuri, și nu ne mai găsim liniștea. Această neliniște o găsim, din păcate, și la credincioșii care vin la biserică, și la cei care vin la mănăstire. Și, mai rău, tulbură slujbele, îi tulbură pe enoriași și pe preoți. Și atunci… așteptați să vă spunem lucruri înalte? Putem să vă vorbim într-un limbaj teologic atât de înalt, încât n-ați înțelege nimic. Dar, pentru că noi suntem părinți, și dumneavoastră sunteți copiii noștri duhovnicești, ne comportăm cu îngăduință.
Dar vă întreb acum – fără să fie nevoie să răspundeți – care este părintele vostru duhovnicesc? V-ați spovedit cum trebuie? Sau veniți doar de Paște și de Crăciun, și repede, repede? Nu aceasta este viața duhovnicească! Trebuie să-ți faci analiza cugetului, trebuie să citești, să întrebi duhovnicul, să înaintezi duhovnicește, să ai viață înaltă, duhovnicească.
Vedeți că bătrânii noștri de altădată aveau o înțelepciune care o depășea pe a academicienilor, indiferent de studii și de specializări. Sunt oameni care au ajuns la o înțelepciune și la o înaltă cugetare care întrec studiile universitare și doctoratele.
Știți cum văd eu lumea de astăzi? Așa, în liniștea chiliei, că trăiesc singur și încerc să duc o viață de călugăr, chiar dacă sunt ierarh idioritmic. Încerc să trăiesc ca un pustnic, ca să nu mă amăgească slava deșartă și faptul că port însemne arhierești.
Când mă uit la enoriași, îi văd ca pe un palimpsest. Știți ce este un palimpsest? Poate că nu știți, nici eu nu știam exact. M-am uitat pe calculator să mă documentez. Era un document foarte vechi, un pergament, un manuscris pe care erau scrise lucruri importante. Cu trecerea timpului, acele scrieri se ștergeau, dar pentru că documentul era valoros, alte generații scriau din nou peste el. Așa este viața omului. Nu ai timp să trăiești toate experiențele vieții, dar trăiești prin ce ai primit de la părinții tăi. Iar ei, la rândul lor, au primit de la bunicii lor. Așadar, fiecare dintre noi este un palimpsest.
Dar ce vor scrie copiii dumneavoastră peste acest palimpsest? Ce le transmiteți? Dacă îi aduceți la biserică doar formal, împingeți repede copilul: „hai la împărtășanie!”, „hai să luăm lumină!”, dar ei nici nu înțeleg de ce i-ați adus… și când vor ajunge puberi, nici nu mai vin la biserică. Pentru că nu i-ați deprins de mici.
Ce facem noi cu viața creștină? Credeți că dacă venim o dată pe săptămână sau la marile sărbători ne mântuim?
Vă dau exemplul părintelui meu duhovnic, părintele Paulin Lecca, care a murit la sărbătoarea Întâmpinării Domnului, la Mănăstirea Rogozu. Călugărițele care erau acolo l-au văzut cum vorbea cu îngerii. Ce citim noi în cărțile de spiritualitate – cum că vin îngerii, cum că vine Maica Domnului să ia sufletul – el le vedea. Vorbea cu ei, chiar dacă era pe moarte.
Viața creștină trebuie să însemne progres duhovnicesc. La călugări, la stareți, la preoți, vreau să văd că nu iubesc doar odăjdiile, doar însemnele preoțești frumoase că sunt îmbrăcați ca păunii, iar dacă îi iei la bani mărunți nu știu ce se întâmplă cu ei, că sunt tineri. Zicea Părintele Arsenie Papacioc: ”Dacă tinerețea ar ști, dacă bătrânețea ar putea”.
Și atunci, dacă alergați după medici, vă duceți după medici de primă mână sau după profesori universitari, doctori care rezolvă, care operează cancerele — cum mergeți la cel mai bun — tot așa trebuie să fie și cu duhovnicul, ca să te ridice undeva.
Dacă vrei să ai, într-adevăr, un duhovnic care să te trezească, să te scuture, să te ajute să te cunoști, atunci trebuie să ajungi la ceea ce anticii numeau gnōthi seauton — „Cunoaște-te pe tine însuți” —, să-ți dai seama cât de înșelat ești, cât de trufaș ești, cât de mândru ești. Altfel, ne amăgim și adevărul nu este întru noi.
De aceea spun că suntem ca un palimpsest din acela. Și mai ținem minte ce ne-a spus mama, ce ne-a spus bunica… peste papirusul vechi. Da, e o metaforă, desigur. Am mai adăugat fiecare câte ceva: o nuanță, o pată de culoare… am vărsat uleiul, am vărsat muștarul… Ce-am mai făcut? Nici nu știi ce mai rămâne din ceea ce ne-au dat părinții.
Știți? Adică, dacă dumneavoastră, pentru toate sacrificiile pe care le faceți, trăiți doar pentru copii, doar pentru nepoți, atunci trebuie să vă străduiți să dobândiți viața veșnică, iar pentru ei să fiți credibili, ca să vă creadă copiii și să vă urmeze credința.
Scriptura zice: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, de la care ați primit cuvântul lui Dumnezeu, și, privind cum și-au încheiat viața, să le urmați credința”.
Noi am crescut într-o altfel de vreme. Am crescut curați, pentru că lumea de atunci era o lume curată. Dacă am fi fost astăzi în locul tineretului de azi, poate am fi fost la fel de corupți, la fel de desfrânați, la fel de indiferenți, pentru că provocările sunt foarte mari. Ei nu sunt mai răi decât noi și nici mai buni. Generațiile, ca punct de plecare, sunt cam la fel. Dar trebuie să luăm în seamă vremurile în care trăiesc acești copii.
Ori dacă noi, ca părinți, nu suntem modele, dacă noi, ca preoți, ca stareți, nu suntem modele, atunci ne vom duce în fundul iadului și sufletele acestea nevinovate nu ne vor urma exemplul, pentru că suntem vai de mama noastră. Ori, dacă postim aspru, Dumnezeu ne dă atunci și discernământ, ne dă darul deosebirii duhurilor și cuvânt cu putere multă, ca să fim credibili și pentru copiii noștri. Altfel, am trăit degeaba. Și zice: „Nici voi nu vă mântuiți, nici pe ceilalți nu-i mântuiți; îi smintiți și pe copii.”
Cel care zice: „Vai, sunt bolnav și nu pot să țin postul” – tocmai acela se va îmbolnăvi și mai tare. Postul vindecă. Postul este terapie. Știu foarte mulți oameni care aveau cancere de diferite feluri și le-au vindecat. Le-au vindecat fără chimioterapie, fără radioterapie – le-au vindecat cu postul. Deci postul acesta este liniștea sufletului, limpezirea minții.
Citiți în Filocalie, vă rog, dacă o aveți. Dacă nu, întrebați preoții și vă vor spune cât de frumos se scrie acolo despre post. Erau părinții aceștia, care sunt trecuți astăzi în sinaxare – din temniță către sinaxare –, și care posteau tot postul Paștelui doar cu pesmet: părintele Cleopa, părintele Paisie Olaru și alții.
Noi astăzi… când mergem într-un mall și zicem: „Eu mănânc de post”, dar acea mâncare de post e atât de variată, cu tofu și tot felul de produse, încât este mai scumpă și mai gustoasă decât mâncarea de dulce. Postul nostru trebuie să fie acela despre care zice Scriptura: „Postești? Arată-mi-o prin fapte! Dezleagă lanțurile răutății, ajută-l pe cel sărac, nu judeca pe nimeni și stai departe de tot ce înseamnă tulburare.”
Spiru Haret spunea: „Cum arată școala de astăzi, așa va arăta societatea de mâine.” Credința noastră e doar una de duminică. Venim cu fală să ne vadă lumea la biserică, dar, în fapt, nu ne spovedim.
Păi ce șansă mare este spovedania, această terapie! Că unii se duc, e la modă acum, să-și ia psiholog, psihiatru, și dau bani acolo ca să-i asculte cineva o oră, fără empatie, fără Duhul Sfânt. Nu e acolo harul care dezleagă, prin mâna preotului. De aceea zic: dacă vreți să vă mântuiți, mai prindeți doi sau trei și aduceți-i la biserică. Că e atâta suferință și atâta nebunie, pentru că nu mai e credință.
Oameni buni, uitați-vă la mine cum stau singur aici și, totuși, pot face toate lucrurile acestea frumoase pentru că am credință. Da, noi suntem o armată de oameni, sunteți în căsnicii, e greu. Dar și călugărilor din mănăstiri le este greu. Nu mai vin copiii la mănăstire. Dacă înainte, când lumea era credincioasă, copiii mergeau la mănăstire și se „călăreau” (se formau), astăzi, dacă auzi că un copil a luat-o pe calea Bisericii, zici: „Vai de mine, a înnebunit!” Dar dacă se duce prostituată prin țări străine, nu te deranjează. Sau zici: „Are și ea un ban.” Dacă trăiesc copiii în concubinaj și în desfrâu, zici: „Așa e vremea acum.” Serios?! Păcatele sunt aceleași ieri și astăzi. Vom da seama înaintea lui Dumnezeu, să știți.”
