Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vorbit duminică, 30 martie 2025, în cadrul Sfintei Liturghii săvârșite în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” de la Reședința Patriarhală, despre lucrarea vindecătoare a lui Hristos și despre importanța rugăciunii și a postului ca arme duhovnicești împotriva duhurilor rele.
O Evanghelie a vindecării și a speranței
În cuvântul său, Patriarhul României a subliniat că Duminica a patra din Postul Mare, închinată Sfântului Cuvios Ioan Scărarul, este una a vindecării și a întăririi în credință. Evanghelia citită în această zi ne arată cum Hristos Domnul îl vindecă pe copilul chinuit de duhul mut și surd, întărind în același timp și credința slabă a tatălui său.
„Această Evanghelie a fost rânduită de Biserică pentru a ne arăta trei lucrări vindecătoare pe care le-a săvârșit Domnul nostru Iisus Hristos. Mai întâi, El a întărit credința slabă a tatălui unui copil bolnav. În al doilea rând, a vindecat pe copilul bolnav, eliberându-l de duhul mut și surd care-l chinuia pe acesta. Și, în al treilea rând, Hristos Domnul a învățat pe ucenicii Săi că rugăciunea și postul sunt necesare pentru a alunga pe diavolii muți și surzi”, a spus Patriarhul.
Credință slabă, suferință multă
Preafericirea Sa a explicat că, potrivit Evangheliei, „slăbirea credinței în popor întărește lucrarea diavolului asupra oamenilor”. Puțina credință a tatălui copilului și nepriceperea duhovnicească a ucenicilor au fost cauza nevindecării inițiale.
„Cu cât slăbește mai mult credința în popor, cu atât duhurile rele au mai multă putere asupra oamenilor, făcându-i să cârtească, să se răzvrătească sau să învinuiască pe Dumnezeu pentru că ei trec prin suferință, mai ales când suferă un copil nevinovat”, a afirmat Patriarhul Daniel.
Totodată, El a subliniat că Hristos nu diminuează milostivirea față de cei aflați în suferință, chiar și atunci când îi mustră pentru lipsa credinței. „Mustrarea Lui nu înseamnă diminuarea milostivirii Lui față de omul care suferă.”
Rugăciunea și postul – arme împotriva duhurilor rele
Patriarhul României a arătat că această Evanghelie este și o lecție pentru ucenici și pentru toți credincioșii, care trebuie să fie în stare de rugăciune și post pentru a putea înfrunta și birui duhurile rele.
„Demonii, fiind răi și mândri, nu se tem nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre sau poruncitoare, ci se tem doar de rugăciunea smerită și milostivă, de rugăciunea fierbinte unită cu postul. Deoarece numai Duhul cel Sfânt și bun poate alunga duhurile necurate și rele din oamenii stăpâniți de acestea.”
Un îndemn pentru părinții care suferă alături de copiii lor
Patriarhul Daniel a mai evidențiat grija pe care părinții trebuie să o aibă pentru copiii lor, mai ales în suferință, și i-a chemat pe toți să urmeze exemplul tatălui din Evanghelie: „Copilul era bolnav, dar tatăl lui s-a făcut glasul suferinței celui care era chinuit de un duh mut și surd.”
Modelul Sfântului Ioan Scărarul
În încheiere, Preafericitul Părinte Daniel a subliniat că pomenirea Sfântului Ioan Scărarul în această duminică este un îndemn la urcuș duhovnicesc prin credință, post, rugăciune și pocăință. Lucrarea sa, Scara, rămâne o carte fundamentală a spiritualității ortodoxe, îndrumar de neprețuit în lupta împotriva patimilor și în dobândirea virtuților.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica pe care Patriarhul Daniel a rostit-o în Duminica a 4-a din Post (a Sfântului Cuvios Ioan Scărarul), 30 martie 2025, în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” de la Reședința Patriarhală:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, amin.
Preacuvioși, preacucernici părinți, preacuvioase maici, iubiți credincioși,
Astăzi, Biserica noastră prăznuiește Duminica a patra din Postul Mare, numită și a Sfântului Ioan Scărarul. Evanghelia acestei duminici ne arată, în rezumat, că Hristos Domnul vindecă pe oameni de îndoială, de boală și de nepricepere duhovnicească.
Această Evanghelie a fost rânduită de Biserică pentru a ne arăta trei lucrări vindecătoare pe care le-a săvârșit Domnul nostru Iisus Hristos. Mai întâi, El a întărit credința slabă a tatălui unui copil bolnav. În al doilea rând, a vindecat pe copilul bolnav, eliberându-l de duhul mut și surd care-l chinuia pe acesta. Și, în al treilea rând, Hristos Domnul a învățat pe ucenicii Săi că rugăciunea și postul sunt necesare pentru a alunga pe diavolii muți și surzi.
Evanghelia vindecării demonizatului a fost rânduită de Biserică pentru a fi citită în Duminica a patra din Sfântul și Marele Post al Sfintelor Paști, numită și Duminica Sfântului Ioan Scărarul, pentru că în ea se face, în mod deosebit, pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, mare dascăl al rugăciunii și al postului și al pocăinței.
Evanghelia, de asemenea, ne arată importanța rugăciunii unită cu postul și cu pocăința și, deci, ea ne arată că duhurile rele, ca și patimile inspirate de duhurile rele, se alungă doar prin rugăciune și post.
Slăbirea credinței în popor – ne arată Evanghelia de astăzi – întărește lucrarea diavolului asupra oamenilor. Evanghelia evidențiază, pe de o parte, cât de multă suferință a întâlnit Iisus Hristos – copilul chinuit de demon –, și, pe de altă parte, cât de puțină credință a găsit la tatăl copilului acestuia și în popor. Multă suferință, pe de o parte, și puțină credință, pe de altă parte.
De aceea, Hristos Domnul, îndată ce l-a auzit pe tatăl copilului bolnav zicând: „Am zis ucenicilor Tăi să-l alunge pe demon și n-au putut”, Iisus S-a tulburat, deoarece cunoștea cauza nevindecării copilului, și anume: slaba credință a tatălui și nepriceperea duhovnicească a ucenicilor.
Totuși, Domnul Iisus nu l-a mustrat direct pe tatăl copilului, ca să nu mai adauge la multa lui suferință și durere a mustrării. Dar, pentru că tatăl copilului făcea parte din poporul evreu, în care unii credeau că Iisus este Mesia, iar alții se îndoiau, Domnul Iisus a zis către toți cei slabi în credință: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?”
Prin această mustrare, Domnul Iisus vrea să spună că demonii au putere asupra oamenilor, deoarece este slabă credința în popor. Cu cât slăbește mai mult credința în popor, cu atât duhurile rele au mai multă putere asupra oamenilor, făcându-i să cârtească, să se răzvrătească sau să învinuiască pe Dumnezeu pentru că ei trec prin suferință, mai ales când suferă un copil nevinovat.
Adesea, cel slab în credință, când suferă, se revoltă sau învinuiește pe Dumnezeu pentru suferința lui, în loc să se smerească, să se apropie de Dumnezeu și să-I ceară ajutorul Său pentru a se elibera de suferință.
Domnul Iisus Hristos mustră pe oamenii necredincioși, dar are milă de oamenii aflați în suferință. Înțelegând cât de cumplită era suferința copilului, Domnul Iisus Hristos a zis celor prezenți: „Aduceți-l la mine pe copil.”
Deci, chiar și atunci când mustra pe oamenii slabi în credință, Iisus rămânea totuși în stare de iubire față de oamenii aflați în suferință. Cu alte cuvinte, mustrarea Lui nu înseamnă diminuarea milostivirii Lui față de omul care suferă.
Iar după ce L-au adus pe copilul chinuit de duhul mut și surd mai aproape de Iisus, El l-a întrebat pe tatăl copilului: de câtă vreme i se întâmplă copilului această suferință? Atunci tatăl copilului a răspuns: ”Din pruncie!”, deci de multă vreme.
După ce a fost întrebat despre vremea suferinței copilului său, tatăl I-a cerut ajutor lui Iisus, zicând: „Dacă poți să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi.”
Acel „Dacă poți face ceva” exprimă o credință slabă, amestecată cu îndoială, deoarece tatăl copilului a văzut că ucenicii lui Iisus nu l-au putut vindeca pe copilul său.
Atunci, îndată, mustrător și totuși încurajator, Iisus i-a răspuns tatălui copilului: „Dacă poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.”
În acel moment, tatăl copilului a simțit mustrarea Domnului Iisus Hristos în mod direct, pentru că i-a fost adresată lui personal, nu în general mulțimii prezente acolo.
Imediat, tatăl copilului și-a recunoscut vina sufletului său, adică slaba lui credință, apoi, cu lacrimi în ochi, a zis: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele.”
Prin acest răspuns, sărmanul tată s-a pocăit, cu lacrimi în ochi, pentru credința lui slabă și, cu multă smerenie, proprie căinței lui sincere, a zis: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele.”
În partea primă a cuvintelor sale, rostite cu lacrimi în ochi – „Cred, Doamne” – tatăl copilului bolnav arată că s-a întărit în credință.
Iar în partea a doua – „Ajută necredinței mele” – el arată că s-a întărit în smerenie, recunoscând că, la început, nu avea credință suficient de tare pentru a dobândi vindecarea fiului său.
Vedem în cuvintele tatălui întristat două atitudini complementare din punct de vedere duhovnicesc: mai întâi, lacrimile lui arată starea lui de căință, pentru că avea credință puțină sau o credință amestecată cu îndoială, iar cuvintele „Cred, Doamne” arată dorința lui de a-și întări credința. Însă cuvintele lui: „Ajută necredinței mele” afirmă, o dată în plus, pocăința unită cu smerenia lui.
Tatăl copilului nu a zis: „Ajută credinței mele puține” și, din smerenie, a numit puțina lui credință chiar „necredință”.
Îndată după ce a îndreptat duhovnicește pe acest tată întristat, întărindu-l în credință, Domnul Iisus i-a vindecat copilul, poruncind demonului care îl chinuia pe acesta: „Ieși din el și să nu mai intri în el.”
În clipa aceea, demonul l-a zguduit pe copil foarte puternic și l-a aruncat la pământ, iar copilul zăcea la pământ, încât unii credeau că murise. Însă, Iisus l-a luat pe copil de mână, l-a ridicat în picioare și l-a dăruit tatălui său.
Copilul a fost vindecat pentru totdeauna. Vindecarea lui a fost darul iubirii milostive a lui Hristos, Doctorul desăvârșit al sufletelor și al trupurilor, pentru că El este izvorul vieții și al mântuirii oamenilor.
Tatăl compătimitor al fiului robit de un duh rău devine glasul suferinței acestuia, al copilului. Domnul Iisus a împlinit dorința tatălui îndurerat, care nu a zis: „Ajută pe copilul meu” sau „Fie-Ți milă de el”, ci a zis: „Ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi.”
Deși suferea doar copilul, întreaga suferință a tatălui era împărtășită și de suferința copilului. Copilul era bolnav, dar tatăl lui s-a făcut glasul suferinței celui care era chinuit de un duh mut și surd.
De fapt, tocmai pentru că era stăpânit de un duh mut și surd, copilul nici nu putea să articuleze vreun cuvânt, să-și exprime suferința.
În final, văzând rugăciunea stăruitoare, credința întărită și smerenia profundă a tatălui copilului, Iisus a poruncit duhului necurat să iasă din acel copil și să nu mai intre în el niciodată.
Abia acum copilul devine pe deplin copilul tatălui său, adică sănătos și liber, deoarece Iisus i-a dăruit sănătatea și libertatea. Cât timp copilul era bolnav sau posedat de duhul necurat, acest duh stăpânea peste copil și-l chinuia pe copil.
Vedem, deci, că Domnul nostru Iisus Hristos are milă atât de tatăl copilului, care se pocăiește recunoscându-și slaba lui credință, cât și de copilul pe care îl eliberează de duhul mut și surd care îl chinuia. Astfel, toți cei prezenți au văzut iubirea milostivă și vindecătoare a lui Iisus.
Apoi, Evanghelia ne arată că Hristos Domnul descoperă ucenicilor Săi știința eliberării oamenilor de puterea duhurilor rele. Evanghelia ne spune că, după ce Iisus a intrat în casă, ucenicii L-au întrebat deoparte: „Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim pe demon?”
Atunci Iisus, învățătorul și doctorul sufletelor, le-a descoperit ucenicilor Săi ceea ce ei nu cunoșteau, și anume, că există un neam de demoni sau diavoli care nu iese din om decât cu rugăciune și cu post.
Ucenicii primiseră de la Domnul Iisus Hristos puterea de a alunga duhurile necurate și de a vindeca orice boală și orice neputință în popor, după cum ne arată Evanghelia după Matei, capitolul 10, versetul 1. Dar ei nu înțelegeau de ce această putere dată lor nu a devenit lucrătoare în cazul de față.
Din acest motiv, Iisus îi vindecă pe ucenicii Săi de nepriceperea lor duhovnicească privind alungarea duhului mut și surd. Și anume, Iisus le spune că nu este suficient ca ucenicii să poruncească verbal demonilor să iasă afară din omul pe care îl stăpânesc, ci că ucenicii trebuie să se afle în stare de rugăciune și post, adică trebuie să fie plini de Duhul Sfânt, ca să poată alunga duhurile rele din oamenii chinuiți de aceștia.
Iar prezența lucrătoare a Duhului Sfânt vine în om prin rugăciune stăruitoare și prin post. Când omul postește, el se smerește, iar cu cât se smerește mai mult, cu atât rugăciunea sa devine mai fierbinte, mai puternică.
Astfel, prin rugăciune smerită unită cu postul, omul se golește de sine sau de egoism și se umple de iubirea smerită, vindecătoare și sfințitoare a lui Dumnezeu.
Ucenicii învață, așadar, de la învățătorul lor, Iisus Hristos, că nu este suficient să poruncească demonilor ca să iasă din copil, ci trebuie să fie în stare de comuniune vie cu Dumnezeu prin rugăciune și prin post.
De ce? Pentru că demonii, fiind răi și mândri, nu se tem nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre sau poruncitoare, ci se tem doar de rugăciunea smerită și milostivă, de rugăciunea fierbinte unită cu postul. De ce se tem? De prezența Duhului Sfânt în om. Deoarece numai Duhul cel Sfânt și bun poate alunga duhurile necurate și rele din oamenii stăpâniți de acestea.
Astfel, Domnul Iisus Hristos ne învață cât de necesară, vie și puternică, eliberatoare de patimi egoiste și de duhuri necurate, de boală și neputință, este rugăciunea unită cu postul.
Biserica a rânduit ca această parte din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu să fie citită în perioada Postului Mare, deoarece acesta, Postul Mare, este, în mod deosebit, timp de rugăciune fierbinte și de postire multă, pentru a ne întări în credință și a lupta împotriva păcatului și a patimilor egoiste și a duhurilor rele.
Părinții Filocaliei, marii rugători și postitori, care s-au luptat mult pentru eliberarea de patimile egoiste, numesc patimile acestea „demoni” sau „duhuri rele”. Așa, de pildă, ei numesc lăcomia „demonul” sau „dracul lăcomiei”.
Pentru a înțelege această vorbire a lor, trebuie să cunoaștem mai întâi lupta lor. Ei au constatat că, foarte adesea, demonii folosesc slăbiciunile trupului și ale sufletului, ca să îndepărteze pe om de Dumnezeu.
Într-o rugăciune către Domnul Iisus Hristos se spune: „Doamne, nu am fiică asemenea femeii cananeence, ci trup care cumplit este stăpânit de diavolul.”
Prin această luptă cu ispitele, care nu vin omului doar de la trup, ci și de la duhurile necurate, invidioase pe omul duhovnicesc, sfinții părinți asceți au experimentat personal puterea rugăciunii unite cu postul.
Rugăciunea unită cu postul schimbă foamea și setea fizică sau trupească a omului în foame și sete duhovnicească după iubirea lui Dumnezeu.
Dacă omul se hrănește cu prezența harică a lui Dumnezeu, izvorâtă din rugăciune, din citirea Sfintelor Scripturi, din convorbirea duhovnicească, din fapte de milostenie, atunci el devine om duhovnicesc, luptător, și, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate birui patimile rele care vin de la demoni prin slăbiciunile firii umane păcătoase.
Totodată, Evanghelia de azi ne arată și grija părinților pentru copii. Tatăl copilului bolnav, deși a avut la început o credință mai slabă, amestecată cu îndoiala, totuși, din cauza suferinței copilului, a venit la Domnul Iisus Hristos, Vindecătorul de boli, să-I ceară ajutor. Iar Hristos Domnul a întărit credința tatălui și a vindecat boala copilului.
Aici vedem că Domnul Iisus Hristos cheamă pe toți părinții care au copii bolnavi sau chinuiți de duhuri și patimi rele să vină la El, în Biserica Sa, cerând ajutorul Lui cu multă credință și speranță.
Prin urmare, Evanghelia Duminicii a patra din Postul Sfintelor Paști este o Evanghelie a vindecării și a speranței, cultivate prin credință tare și prin rugăciune stăruitoare însoțită de post.
În Duminica a patra din Sfântul și Marele Post se face, în mod deosebit, pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, deși el mai este pomenit și în 30 martie. Acum însă, din fericire, Duminica a patra din Postul Sfintelor Paști coincide cu ziua pomenirii Sfântului Ioan Scărarul, adică este vorba de 30 martie.
Sfântul Ioan Scărarul a trăit 70 de ani, între anii 579 și 649, fiind egumen între anii 639–649, timp de 10 ani, într-o mănăstire din părțile Muntelui Sinai, deși era originar din Palestina. Sfântul Ioan Scărarul, numit pentru știința sa multă și Ioan Scolasticul – adică cel învățat – și Ioan Sinaitul, fiind viețuitor lângă Muntele Sinai, a fost un dascăl al rugăciunii, al postului și al pocăinței, dar și al virtuților duhovnicești.
În Scara sa – numită Scara virtuților, Scara Paradisului sau Scara desăvârșirii – el ne arată cum trebuie să ne eliberăm de patimi și să dobândim virtuțile, iar smerenia și iubirea sunt virtuțile cele mai mari pe care le descrie el în cartea sa, Scara virtuților.
Sfântul Ioan Scărarul, ca dascăl al virtuților dobândite prin credință puternică, prin rugăciune și post, este un dascăl al întregii creștinătăți. Scara virtuților, sau pe scurt Scara, a fost citită ca un manual de viață duhovnicească secole de-a rândul, în mănăstiri, și astăzi, prin unele mănăstiri, această carte este citită mai ales în perioada Postului Mare.
În cuvinte simple, dar cu un conținut foarte adânc, Sfântul Ioan Scărarul ne arată lupta duhovnicească din mintea, din inima și din trupul celui care se străduiește să urce duhovnicește spre Dumnezeu. Cartea se mai numește și Scara urcușului duhovnicesc, ce se urcă duhovnicește spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor dumnezeiești, prin curățirea de patimi și cultivarea sfințeniei.
Sfântul Ioan Scărarul este numit, în cântările Duminicii a patra din Postul Sfintelor Paști, ca el însuși fiind Scara virtuților, lauda monahilor, luminător lumii prin minuni, sfetnic al înfrânării, lumină a nepătimirii și fiu al zilei.
Rugăciunea, pocăința, postul, metaniile, lacrimile și toate nevoințele duhovnicești de care se face pomenire în Scara Sfântului Ioan au ca scop curățirea omului de patimi și creșterea lui în virtuți, în iubire smerită față de Dumnezeu și față de oameni.
Aceste virtuți sunt adunate în suflet ca flori de lumină, pentru a le oferi Domnului Iisus Hristos în lumina sărbătorilor Sfintelor Paști.
Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii, al postului și al pocăinței, este nu numai lăudat în cântările utreniei acestei duminici, ci este și chemat să se roage pentru noi.
Prin urmare, el este pentru noi nu numai un model sau o icoană duhovnicească, ci și un rugător pentru noi. De aceea, noi ne rugăm Sfântului Ioan Scărarul să ne ajute să ne vindecăm de patimi egoiste și să dobândim virtutea iubirii smerite și milostive, spre slava Preasfintei Treimi și mântuirea noastră. Amin.”


