Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit duminică, 8 februarie 2026, în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” de la Reședința Patriarhală, un cuvânt de învățătură la Duminica a XXXIV-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor), subliniind legătura dintre libertatea omului, riscul înstrăinării de Dumnezeu și lucrarea pocăinței care readuce sufletul la viață.
Pocăința, învierea sufletului din moartea păcatului
Patriarhul României a arătat că Evanghelia acestei duminici evidențiază puterea pocăinței sincere, prin care omul se ridică din moartea spirituală provocată de păcat și regăsește bucuria întâlnirii cu Dumnezeu.
În contextul perioadei Triodului, Preafericirea Sa a explicat că pilda Fiului risipitor este strâns legată de Taina Spovedaniei, „taina împăcării omului cu Dumnezeu”, întrucât treptele ridicării tânărului din cădere sunt treptele esențiale ale pocăinței.
Libertatea omului și respectul lui Dumnezeu
În predică, Patriarhul Daniel a evidențiat dimensiunea responsabilă a libertății: Dumnezeu nu constrânge, ci respectă alegerea omului, chiar și atunci când aceasta se îndreaptă spre degradare.
„Omul are, așadar, libertatea de a folosi toată energia vieții sale sau darurile primite de la Dumnezeu după cum dorește. Iar Dumnezeu respectă această libertate, chiar dacă știe că omul o poate folosi contrar voinței divine și spre propria sa degradare”, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
Totodată, ierarhul a arătat că Evanghelia descoperă „drama” unei libertăți trăite ca înstrăinare: atunci când libertatea devine autodistructivă, înțelepciunea lui Dumnezeu cheamă pe om la schimbare.
„Țara depărtată” și eșecul libertății fără Dumnezeu
Explicând simbolismul „țării depărtate” (Luca 15, 13), Patriarhul României a arătat că aceasta reprezintă îndepărtarea omului de Dumnezeu și viața egoistă, fără repere spirituale și comunitare, în care libertatea se transformă în robie a patimilor.
Foametea care survine în pildă (Luca 15, 14) a fost prezentată ca un moment-limită ce trezește conștiința: lipsa materială devine, uneori, prilej de revenire lăuntrică, când omul înțelege că „tot ceea ce posedă material este limitat și trecător”.
„Și-a venit în sine”: începutul întoarcerii
Patriarhul Daniel a insistat asupra momentului decisiv al trezirii: fiul risipitor „și-a venit în sine”, recunoaște starea greșită și hotărăște întoarcerea.
Cuvintele: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu…” sunt, în interpretarea prezentată, semnul ridicării spirituale, al căinței și al schimbării modului de a viețui. Întoarcerea nu este doar deplasare, ci revenire la firescul comuniunii cu Dumnezeu.
Tatăl milostiv și bucuria iertării
Evanghelia arată că tatăl nu-l întâmpină pe fiu cu reproș, ci cu milă și grabnică îmbrățișare, prețuind pocăința și restaurând demnitatea celui întors.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a explicat că această atitudine descoperă iubirea nemărginită a lui Dumnezeu față de păcătosul pocăit și, în același timp, cheamă la îndreptarea celui „evlavios, dar neiertător”, reprezentat de fiul cel mare, care este îndemnat să se bucure de „învierea” fratelui său.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor), rostită la 8 februarie 2026, în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” de la Reședința Patriarhală:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Preacuvioși și preacucernici părinți, preacuvioase maici, iubiți credincioși,
Astăzi, Biserica noastră sărbătorește Duminica a XXXIV-a după Rusalii. Evanghelia acestei duminici, numită și Duminica Întoarcerii Fiului Risipitor, ne spune, în esență, că prin pocăință înviază sufletul din moartea spirituală cauzată de păcat.
Cu multă înțelepciune și pedagogie duhovnicească, Biserica a rânduit ca în duminica a doua din perioada Triodului să fie citită o pericopă evanghelică deosebit de ziditoare, care ne ajută să înțelegem cât de folositoare este pocăința sinceră pentru urcușul nostru sufletesc spre înviere, ca ridicare din păcat și ca bucurie a întâlnirii noastre cu Hristos Domnul, Cel Care ne-a descoperit iubirea milostivă a Tatălui ceresc.
Evanghelia Duminicii Fiului Risipitor are o legătură deosebită cu însăși taina pocăinței, ori a mărturisirii și iertării păcatelor, ori taina Spovedaniei, care este, de fapt, taina împăcării omului cu Dumnezeu. Treptele ridicării duhovnicești din păcat, pe care le-a urmat tânărul risipitor, sunt treptele esențiale ale pocăinței sau ale spovedaniei.
Evanghelia duminicii a doua din perioada Triodului ne învață patru adevăruri: primul, cum să ne pocăim; al doilea, cât de mari sunt darul și bucuria iertării păcatelor; al treilea, cât de minunată este regăsirea celui pierdut sau învierea celui mort sufletește; și, al patrulea, cât de frumoasă este starea sufletului omului împăcat cu Dumnezeu.
Pilda sau parabola rostită de Domnul Iisus Hristos și relatată de Sfântul Evanghelist Luca ne descoperă, în același timp, valoarea pocăinței omului păcătos, iubirea milostivă a lui Dumnezeu Tatăl și bucuria iertării păcătosului care se pocăiește. Deoarece tatăl despre care se vorbește în Evanghelie reprezintă iubirea părintească a lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos și Tatăl nostru Cel ceresc.
Unii dintre Sfinții Părinți latini, ca Sfântul Ambrozie, Fericitul Augustin și apoi teologul, episcopul Ravenei, Petru Hrisologul, consideră că fiul cel mare reprezintă poporul lui Israel, păstrător al Legii lui Moise, iar fiul cel tânăr reprezintă neamurile păgâne. Însă, Sfântul Chiril al Alexandriei nu este de aceeași părere, ci spune că Domnul Iisus Hristos a prezentat această parabolă fariseilor și cărturarilor care Îl acuzau că șade la masă cu păcătoșii. Prezenta parabola că nu trebuie să-i judece pe cei păcătoși, ci să se bucure de pocăința lor, spune Sfântul Chiril al Alexandriei, în comentariul său la Evanghelia după Luca, în Omilia 107. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că fiul risipitor poate fi chiar un creștin care a păcătuit după Botez, dar se pocăiește sincer și primește iertarea păcatelor și mântuirea.
Deci, cei doi fii reprezintă două atitudini, nu doar poporul lui Israel și neamurile, ci două atitudini ale omului, în general, față de Dumnezeu: o atitudine de fidelitate sau ascultare de Dumnezeu, iar alta de înstrăinare sau îndepărtare de Dumnezeu.
Fiul cel mare reprezintă pe omul fidel sau credincios, care, în toată viața sa, încearcă să fie împlinitor al cuvintelor, sau al poruncilor, lui Dumnezeu și stă aproape de casa lui Dumnezeu, Biserica. Fiul cel tânăr reprezintă libertatea confuză a omului pătimaș, ca manifestare a vieții sale păcătoase.
Cei doi fii din Evanghelie pot reprezenta două categorii de oameni diferiți, dar și două stări sufletești pe care le poate avea aceeași persoană în momente diferite ale vieții sale: libertatea de a fi statornic în comuniune cu Dumnezeu și libertatea de a se înstrăina sau îndepărta de Dumnezeu.
Evanghelia ne spune că fiul cel tânăr a dorit să facă experiența libertății ca înstrăinare de tatăl său și de casa părintească. Cu surprindere vedem că tatăl acceptă cererea fiului său de a primi partea sa de avere și de a părăsi casa părintească. Dovadă că Dumnezeu, în marea Sa iubire milostivă, respectă libertatea omului de a alege propriul drum în viață. Omul are, așadar, libertatea de a folosi toată energia vieții sale sau darurile primite de la Dumnezeu după cum dorește. Iar Dumnezeu respectă această libertate, chiar dacă știe că omul o poate folosi contrar voinței divine și spre propria sa degradare.
Însă, odată cu respectul arătat de Dumnezeu libertății omului, Evanghelia de astăzi ne arată și drama sau eșecul libertății omului ca înstrăinare de Dumnezeu. Când libertatea omului devine autodistructivă, înțelepciunea lui Dumnezeu cheamă omul la pocăință, la schimbare.
„Țara depărtată”, cum se spune în Evanghelia după Luca, capitolul 15, versetul 13, în care s-a dus fiul cel tânăr, reprezintă îndepărtarea sau înstrăinarea omului de Dumnezeu Tatăl și de starea libertății sale în comuniune cu Dumnezeu. Țara depărtată este spațiul nedefinit al uitării și al înstrăinării omului de Dumnezeu și al vieții egoiste, fără repere spirituale și comunitare.
Omul ajuns în această stare consideră că libertatea de a deveni rob pătimaș al simțurilor definește propria sa persoană ca fiind matură și autonomă. După ce a cheltuit în desfătări tot ceea ce a primit de la tatăl său, trăind o viață pătimașă, dezordonată, adică înrobită de plăceri trupești posesive, care reduc viața omului la nivelul biologic al simțurilor, tânărul risipitor a avut de înfruntat o situație la care nu se aștepta: foamea trupească sau materială.
Sfânta Evanghelie precizează că „foamete mare s-a făcut în țara aceea” (Luca 15, 14). Cine a provocat sau a programat acea foamete mare? Ce rost avea foametea în acea țară depărtată? Nu ni se spune în Evanghelie, dar se poate presupune că aceasta a fost cauzată de o secetă îngăduită de Dumnezeu, deoarece, adesea, când libertatea oamenilor devine neînțeleaptă sau autodistructivă, înțelepciunea lui Dumnezeu caută să salveze pe omul păcătos și pătimaș, chemându-l la pocăință, la schimbarea modului de a viețui.
Cu alte cuvinte, când nu ne înfrânăm de bunăvoie de la lăcomia materială, ajungem să postim de nevoie. Mai precis, Dumnezeu poate îngădui dificultăți materiale, exterioare, pentru a produce o schimbare spirituală sau interioară a omului pătimaș, total înrobit de lucruri materiale.
Așadar, foametea mare din țara depărtată reprezintă adesea încercările îngăduite de Dumnezeu asupra oamenilor, nu ca pedeapsă, ci ca prevenție sau terapie spirituală, pentru ca omul să înțeleagă că tot ceea ce posedă material este totuși limitat și trecător, inclusiv viața sa trăită pe pământ.
În acest sens, libertatea omului devine o libertate în relație cu libertatea lui Dumnezeu, prin pronia Sa cerească sau prin grija Sa milostivă față de scopul ultim al vieții oamenilor pe pământ, adică mântuirea lor, Dumnezeu îngăduie uneori încercări și suferințe temporare doar pentru a reaminti omului că izvorul existenței sale se află dincolo de el însuși, în Dumnezeu Cel veșnic viu, Care a creat pe om pentru a trăi în comuniune de iubire eternă cu Dumnezeu Creatorul și cu toți oamenii.
După ce s-a făcut foamete mare în țara aceea a libertății trăite ca înstrăinare și uitare de Dumnezeu, tânărul risipitor, din om liber și bogat, a ajuns pe neașteptate o slugă săracă și flămândă. După ce devenise mai întâi rob al patimilor trupești, el devine acum și rob al sărăciei materiale. Dorind să-și salveze viața biologică, întrucât viața sa spirituală era aproape moartă, fiul risipitor s-a alipit de unul dintre locuitorii acelei țări, care l-a angajat păzitor de porci. Această îndeletnicire, în cultura iudaică antică, era ceva umilitor, întrucât porcii erau considerați animale necurate. În plus, pe lângă această umilire, fiului risipitor, devenit slugă, nu i se îngăduia nici măcar să mănânce pe săturate din hrana porcilor, din roșcove. Sărăciei sale spirituale i se adăugase acum și umilitoarea sărăcie materială.
Abia atunci fiul risipitor și-a adus aminte de traiul bun din casa tatălui său, unde slugile duceau o viață îmbelșugată, îndestulându-se cu pâine, în vreme ce lui nu-i era îngăduit să mănânce nici măcar roșcovele folosite pentru hrana porcilor.
Din acest motiv, deodată, tânărul sărac și flămând „și-a venit în sine”, spune Evanghelia. Adică el începe să se ridice din starea nefirească a îndepărtării lui de Dumnezeu la starea firească de comuniune cu Dumnezeu.
Evanghelia de astăzi ne arată, de fapt, că înstrăinarea omului de Dumnezeu și risipirea vieții lui în patimi egoiste nu sunt stări firești, ci nefirești, chiar dacă uneori oamenii ajung să se obișnuiască a păcătui atât de mult, încât păcatul este privit ca fiind un comportament firesc sau normal, iar moartea trupului ca fiind un fenomen natural. Din punct de vedere duhovnicesc, păcatul și moartea nu sunt naturale sau firești după voia lui Dumnezeu, ci sunt stări ale naturii căzute, accidente și consecințe ale unei false libertăți a omului, ca înstrăinare de Dumnezeu și cădere din comuniunea cu El, cum se spune în Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani, plata sau consecința păcatului este moartea (Romani 6, 23). Astfel, venirea în sine sau venirea în fire, cauzată de postul de nevoie, a fost șansa decisivă a salvării tânărului care se pierduse cu firea. Deci, prin păcat, omul se pierde cu firea, iese din firesc. Când se pocăiește, se întoarce la Dumnezeu și își revine în fire.
Situația-limită a existenței sale biologice l-a determinat pe tânărul petrecăreț și risipitor de odinioară să-și schimbe modul de a gândi și de a fi, să se convertească, adică să se pocăiască. De aceea, titlul este „Întoarcerea fiului”, adică s-a întors la tatăl pe care l-a părăsit.
După ce și-a venit în sine, când a realizat că se află pe un drum greșit, care nu era un drum al libertății, ci unul al robiei, tânărul risipitor a zis: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: «Tată, am greșit la cer și înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul dintre argații tăi»”.
Această schimbare bruscă de atitudine a păcătosului, această trezire a conștiinței păcătoase și recunoașterea stării nefirești în care se află reprezintă începutul căinței, adică începutul regretului său că a trăit o viață egoistă, pătimașă, risipitoare de averi materiale, de daruri sufletești și de energii fizice, ajungând în totală sărăcie spirituală și materială.
Când fiul risipitor a zis: „Mă voi scula”, aceasta înseamnă nu doar o ridicare fizică de la pământ, ci și o ridicare spirituală, o hotărâre de a ieși din starea de decădere sau sărăcie spirituală și materială în care se afla.
Iar în acel moment, atitudinea lui Dumnezeu Tatăl s-a arătat ca fiind iubire milostivă, care aștepta de multă vreme ridicarea și întoarcerea acasă a fiului înstrăinat și risipitor. În acest sens, Evanghelia precizează: „Dar încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat”.
Tatăl fiului risipitor nu a așteptat ca fiul său, care se pocăiește, să ajungă acasă și să bată la ușă, ci a pornit în grabă spre el, alergând, spune Evanghelia, în întâmpinarea lui; l-a îmbrățișat și l-a sărutat, ca semn al marii prețuiri a pocăinței acestuia și al iubirii părintești.
Prin urmare, când un păcătos se întoarce spre Dumnezeu și face primii pași ai pocăinței, Dumnezeu îi iese în întâmpinare. „Mâinile” lui Dumnezeu Tatăl, pe care El le întinde ca să îmbrățișeze pe omul care se pocăiește, sunt lucrările sfinte ale Bisericii lui Hristos, și anume primirea pocăinței omului păcătos și dăruirea iertării păcatelor.
O mână care îmbrățișează înseamnă primirea pocăinței fiului risipitor, iar cealaltă, dăruirea iertării păcatelor. Prin aceste lucrări sfinte primesc mântuirea toți oamenii căzuți în păcate și înstrăinați de Dumnezeu și de semenii lor, dacă se pocăiesc sincer și din adâncul inimii lor.
În continuare, Sfânta Evanghelie ne spune că tatăl, după ce a primit cu bucurie pocăința fiului risipitor, a poruncit slugilor sale să-l îmbrace cu haina cea dintâi, să-i dea inel în mână și încălțăminte nouă în picioare.
Haina cea dintâi sau haina cea nouă a iertării părintești simbolizează luminarea sau curățirea sufletului de stările întunecoase imprimate de păcate. Această haină exprimă legătura dintre Sfânta Taină a Botezului din apă și din Duh și Sfânta Taină a Pocăinței, numită și botezul lacrimilor.
Inelul de aur pus în mână simbolizează reînfierea prin har a celui înstrăinat de Dumnezeu prin păcat. Mai precis, inelul de aur este semnul reprimiri omului care se pocăiește în iubirea deplină, neîntreruptă, nediminuată și neschimbătoare a lui Dumnezeu, iubire prezentă în lucrarea vindecătoare și sfințitoare a Bisericii lui Hristos. Pentru că inelul are formă de cerc, el înseamnă plinătatea și continuitatea, deci iubirea deplină și neîntreruptă a lui Dumnezeu față de omul care se întoarce la El.
Încălțămintea nouă pe care o primește fiul risipitor după ce s-a pocăit înseamnă harul sau ajutorul primit de la Dumnezeu pentru a călca peste spinii ispitelor păcătoase și pentru a merge pe calea mântuirii, adică pe calea iubirii smerite față de Dumnezeu și față de semeni.
Vițelul cel îngrășat, care a fost junghiat și sacrificat pentru ospățul bucuriei, simbolizează Taina Sfintei Euharistii. Aici, Sfântul Chiril al Alexandriei, într-un comentariu la Sfânta Evanghelie după Luca, spune: „Dar cine altul era vițelul cel gras decât Hristos, Jertfa cea neprihănită, Cel ce a ridicat păcatul lumii, Cel ce a fost jertfit și a fost mâncat, fiindcă El a îmbrăcat trupul cel lipsit de rațiune și animalic prin firea sa, cu toate că l-a umplut pe el cu strălucirile Sale. Acesta este motivul pentru care noi Îl cugetăm pe Cel nou-născut ca vițel, dar El nu cunoaște jugul legii păcatului. Pe de altă parte, El este vițelul cel îngrășat, pentru că de la întemeierea lumii, prin viței, a fost închipuită dinainte taina lui Hristos, această jertfă mare și înfricoșătoare”.
Aceasta este interpretarea Sfinților Părinți. Vițelul cel gras simbolizează Taina Sfintei Euharistii, care se dăruiește celor care se pocăiesc în mod sincer pentru păcatele lor și primesc iertarea păcatelor.
Deci toți păcătoșii care s-au pocăit și au primit iertarea păcatelor prin Sfânta Taină a Spovedaniei sunt chemați la Sfânta și Dumnezeiasca Împărtășanie sau Euharistie, prin care ni se dăruiește încă din lumea aceasta arvuna învierii și a vieții veșnice, a bucuriei din Împărăția Cerurilor, după cum spune Mântuitorul în Evanghelia după Ioan, capitolul 6, versetul 54: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia pe el în ziua de apoi”.
Evanghelia Fiului Risipitor ne arată iubirea părintească nemărginită și necondiționată a lui Dumnezeu față de păcătosul care se pocăiește. Tatăl fiului risipitor nu adresează niciun reproș fiului reîntors acasă și nici nu-i cere un inventar al averilor risipite, deoarece mai scump decât orice avere materială este sufletul omului, salvat sau mântuit și câștigat pentru eternitate.
Iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care se ridică deasupra oricărui calcul de ordin material, copleșește dreptatea, potrivit căreia fiul risipitor ar fi trebuit să fie pedepsit. În Vechiul Testament, oamenii care își părăseau sau abandonau părinții erau pedepsiți aspru, chiar cu moartea prin ucidere cu pietre. Aici vedem însă salvarea păcătosului prin pocăință.
Tocmai această iubire nemăsurată și necondiționată a Tatălui milostiv, nemeritată de fiul său păcătos și risipitor, a trezit multă gelozie și mânie în fiul cel mare, deoarece acesta nu a înțeles duhovnicește atitudinea tatălui său.
Tatăl milostiv îl lămurește și îl îndreaptă duhovnicește pe fiul său cel mare, care a devenit deodată nemilostiv și neiertător, zicându-i: „Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele sunt ale tale. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.
Fiul cel mare din pilda Fiului Risipitor reprezintă și pe unii credincioși iubitori de Dumnezeu și de Biserică, harnici și cinstiți, având viață curată și evlavie multă, dar fiind adesea nemilostivi și neiertători față de păcătoșii din comunitate, pe care mai mult îi judecă moral decât îi ajută frățește să se îndrepte duhovnicește.
Tatăl milostiv, care îl iartă pe fiul său risipitor și păcătos, ce se pocăiește, îi cere fiului său cel ascultător și harnic să fie milostiv și iertător.
Sfânta Evanghelie de astăzi este, în același timp, Evanghelie a iertării păcătosului pocăit și a îndreptării sau îmblânzirii evlaviosului neiertător. Deci nu doar îl salvează pe cel care s-a pocăit, ci îl și îndreaptă sau îl îmblânzește pe evlaviosul fiu neiertător.
Pilda Fiului Risipitor a devenit în viața Bisericii model de pocăință pentru toți oamenii, dar mai ales pentru cei care doresc să fie monahi. De aceea, troparul slujbei de tundere în monahism, „Brațele părintești”, este alcătuit ca o rugăciune de pocăință a fiului risipitor. Conținutul acestui tropar se află și în sedelnele de la Utrenia Duminicii Fiului Risipitor, la cântarea a treia din Canonul Utreniei: „Brațele părintești deschide-le mie…”. Acest tropar este, așadar, o formă de rugăciune de pocăință.
Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu ca, din pilda Fiului Risipitor, să învățăm cât de mare este puterea pocăinței sincere, cât de milostivă este iubirea lui Dumnezeu care iartă păcatele oamenilor și cât de înălțătoare este bucuria sfântă pe care o dăruiește Dumnezeu oamenilor smeriți încă din lumea aceasta.
Pilda sau parabola Fiului Risipitor ne îndeamnă să ne pocăim mai mult pentru păcatele noastre și să ne împărtășim mai des cu Sfânta Euharistie, pentru a ne bucura de primirea iertării, de înnoirea vieții și de lucrarea harului lui Hristos Cel răstignit și înviat în noi, spre slava Preasfintei Treimi și a noastră mântuire. Amin.”
