În cadrul Sfintei Liturghii oficiate cu prilejul Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, a subliniat importanța iubirii milostive și a faptelor bune ca elemente fundamentale ale mântuirii.
Iubirea milostivă – criteriul judecății divine
În predica sa, Patriarhul a explicat semnificația teologică a acestei duminici, arătând că Judecata de Apoi nu se va baza doar pe evitarea păcatului, ci mai ales pe faptele de milostenie.
„Evanghelia acestei duminici ne arată că, fără iubire milostivă, nimeni nu se poate mântui”, a afirmat Patriarhul, făcând referire la cuvintele Mântuitorului din Sfânta Scriptură: „Ori de câte ori ați făcut un bine celor mici, frații mei, acestor nevoiași, Mie Mi-ați făcut.”
Faptele milei creștine, cheia împărăției cerurilor
Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a explicat că Mântuitorul Hristos îi va împărți pe oameni în două tabere, asemenea unui păstor care separă oile de capre. Cei din dreapta sunt cei care, de-a lungul vieții, au arătat iubire și milostenie față de semenii lor:
✅ au hrănit pe cei flămânzi,
✅ au îmbrăcat pe cei goi,
✅ au vizitat pe cei bolnavi,
✅ au sprijinit pe cei aflați în temniță.
Acestora, Hristos le va spune: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cerurilor, cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.”
În schimb, celor care au trăit în egoism și nepăsare, lipsiți de iubire și compasiune, Mântuitorul le va spune cu asprime: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, pregătit diavolului și îngerilor lui.”
Judecata Universală – un moment solemn și înfricoșător
Patriarhul Daniel a explicat că Judecata de Apoi este înfricoșătoare nu doar prin solemnitatea și universalitatea sa, ci și prin criteriul surprinzător al judecății divine.
„Oamenii nu vor fi judecați doar pentru păcatele comise, ci și pentru binele pe care l-ar fi putut face și nu l-au făcut”, a precizat Patriarhul.
Astfel, Biserica ne îndeamnă să fim atenți la suferința celor din jur, să nu rămânem indiferenți față de cei aflați în nevoi, deoarece Dumnezeu se identifică cu cei săraci și neajutorați.
„Prezența tainică a lui Hristos Dumnezeu în oamenii nevoiași este surprinzătoare și înfricoșătoare în ziua Judecății Universale”, a mai spus Patriarhul, arătând că săracii și suferinzii sunt frații lui Hristos.
Milostenia – un act de iubire concretă
În încheiere, Patriarhul Daniel i-a îndemnat pe credincioși ca, mai ales în această perioadă a Postului Sfintelor Paști, să îmbine rugăciunea smerită cu faptele de milostenie.
Milostenia poate fi de două feluri:
🔹 Milostenia spirituală – rugăciunea pentru cei aflați în suferință, un sfat bun, o vizită la un bolnav sau la o persoană singură.
🔹 Milostenia materială – oferirea de hrană, îmbrăcăminte, medicamente sau sprijin financiar celor nevoiași.
„Când arătăm iubire milostivă și smerită semenilor noștri, devenim mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru oameni”, a concluzionat Patriarhul Daniel.
Prin acest mesaj, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a reamintit credincioșilor că faptele bune și dragostea față de aproapele sunt esențiale pentru a dobândi viața veșnică și pentru a fi primiți în Împărăția lui Dumnezeu.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris integral predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, 23 februarie 2025, rostită în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” de la Reședința Patriarhală:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!
Preacuvioși, preacucernici părinți, preacuvioase maici, iubiți credincioși, astăzi Biserica noastră prăznuiește Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, sau a Lăsatului Sec de Carne.
În esență, Evanghelia acest duminici ne arată că, fără iubire milostivă, nimeni nu se poate mântui.
Această duminică a Înfricoșătoarei Judecății urmează după Duminica Fiului Risipitor, iar Duminica Fiului Risipitor urmează după Duminica Vameșului și Fariseului.
Deci, în duminica întâi a Triodului ni s-a arătat importanța pocăinței, a rugăciunii smerite; în a doua, importanța pocăinței sincere.
Iar acum, în Evanghelia de astăzi, ni se arată importanța iubirii milostive către cei aflați în suferință sau în nevoi.
Duminica Înfricoșătoarei Judecăți ne vorbește despre faptul că, la sfârșitul veacurilor, Mântuitorul Iisus Hristos va veni cu putere și slavă multă ca să judece vii și morții, venind împreună cu toți Sfinții și îngerii, și va despărți toate popoarele și toate generațiile, pe unii îi va așeza de-a dreapta sa, după cum spune Evanghelia, ”desparte păstorul oile de capre”.
Această judecată a Lui are un singur criteriu, și anume: iubirea smerită și milostivă.
Cei din dreapta sunt cei care au arătat, față de semenii lor, în istorie, iubire smerită și milostivă; mai concret, au hrănit pe cei flămânzi, au îmbrăcat pe cei goi, au ajutat pe cei săraci, au vizitat pe cei bolnavi și pe cei care se află în temniță.
Acestor nevoiași, Hristos Domnul le spune: „Eu, Hristos, am fost bolnav, am fost flămând, am fost în temniță și voi m‑aţi ajutat.”
Iar drepții se vor mira și vor întreba: „Când te-am văzut noi, gol și dezbrăcat, flămând, sărac și în temniță sau în spital, sau bolnav?” Iar Iisus le va răspunde: „Ori de câte ori ați făcut un bine celor mici, frații mei, acestor nevoiași, mie mi‑aţi făcut.” Apoi, le va zice: „Veniți, binecuvântați-I Tatălui Meu, moșteniți împărăția cerurilor, cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.”
Celorlalți, celor din stânga, le va spune: „Duceți-vă sau îndepărtați-vă de la mine, blestemaților, căci am fost flămând, am fost gol, am fost bolnav, am fost în temniță și nu m‑aţi cercetat, nu m‑aţi ajutat.” Și ei se vor întreba, de asemenea: ”Când Te-am văzut noi, bolnav, sărac sau în temniță?” Iar Iisus le va răspunde, ca Drept Judecător, Împăratul Slavei: „Ori de câte ori nu ați ajutat pe cei mici, aflați în nevoi, în suferințe, în necazuri, pe Mine nu m‑aţi ajutat.” De aceea, acestora le spune: „Mergeți de la mine în focul cel veșnic pregătit diavolului și îngerilor lui.”
Această judecată este numită Judecată Finală sau Universală, sau, în termen tradițional, Judecata de Apoi – adică, de la sfârșitul istoriei. Ea se deosebește de Judecata Particulară, deoarece, după moartea fiecărui om, sufletul său este dus în fața Dreptului Judecător și fiecare va fi judecat după faptele săvârșite în viață, trăind pe pământ până în clipa morții; însă această judecată este provizorie și incompletă, deoarece se așteaptă să se vadă consecințele faptelor bune sau rele ale fiecărui om – și acestea se vor putea observa doar la Judecata de Apoi, la Judecata Universală, care este completă și definitivă.
Deci, există o deosebire între Judecata Particulară, ce are loc imediat după moartea omului, și Judecata Universală a tuturor neamurilor și generațiilor, la sfârșitul veacurilor. Biserica a numit această judecată „Înfricoșătoare.”
De ce este înfricoșătoare această Judecată de Apoi? Pentru mai multe motive. În primul rând, prin contextul în care va avea loc – se spune, de exemplu, în Evanghelia după Matei, capitolul 24, că soarele se va întuneca, luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor se vor zgudui (Matei 24:29).
În al doilea rând, Judecata Finală este înfricoșătoare prin forma sa, adică prin solemnitatea și universalitatea ei, deoarece Domnul Iisus Hristos va veni în slavă și cu putere multă, împreună cu toți sfinții îngeri, ca să judece toate neamurile, adică toate popoarele și toate generațiile.
În al treilea rând, această judecată este înfricoșătoare și prin conținutul ei neprevăzut sau surprinzător. Nimeni dintre pământeni, nici cei milostivi, nici cei nemilostivi, nu vor înțelege cum, în oamenii flămânzi și însetați, străini și săraci, bolnavi și întemnițați, este tainic prezent Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Surprinzător va fi și faptul că oamenii vor fi judecați nu numai pentru faptele rele pe care le-au făcut, ci și pentru binele pe care ar fi putut să-l facă, dar nu l-au făcut, adică pentru binele omis. Mai precis, pentru binele pe care l-ar fi putut înfăptui, dar nu l-au făcut.
În mod deosebit, Judecata Universală este înfricoșătoare și pentru că descoperă contrastul dintre smerenia lui Hristos și slava Lui. Pe de o parte, smerenia Sa din timpul istoriei, când El, smerit și răbdător, respectă libertatea omului de a-L primi sau nu; pe de altă parte, slava dreptății Sale la sfârșitul istoriei, când El va evalua iubirea milostivă a fiecărui om, adică întreaga istorie. El respectă libertatea oamenilor acum, dar, la Judecata Universală sau Judecata de Apoi, vedem că Hristos își respectă și propria Sa libertate – libertatea de a evalua libertatea popoarelor și a persoanelor și, după criteriul iubirii milostive și smerite, judecă ce a făcut omul cu libertatea sa pe pământ: a devenit mai bun sau mai rău, a iubit mai mult pe Dumnezeu și pe semeni sau mai puțin?
De aceea, libertatea lui Dumnezeu se arată mai ales în faptul că El poate evalua, aprecia și cântări libertatea fiecărui om care a trăit pe pământ. Deci, la Judecata de Apoi, Dumnezeu însuși își arată și își respectă propria libertate, după ce, de-a lungul istoriei, a respectat, în smerenie și adesea în tăcere, libertatea persoanelor și a popoarelor.
În general, noi suntem obișnuiți să spunem că Dumnezeu este bun, îndelung răbdător, milostiv și smerit. Într-adevăr, iubirea Lui smerită și milostivă s-a arătat în toată viața Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și mai ales în moartea Sa pe cruce și în îngroparea Sa. De aceea, cântăm la slujba Prohodului Domnului, de Vinerea Sfintelor Paști: „În mormânt, Viață, pus-ai fost, Hristoase, și s-au spăimântat oștirile îngerești, plecăciunea Ta cea multă preamărind.”
S-au înspăimântat oștirile cerești, văzând nemărginita Sa smerenie.
Însă, Evanghelia Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți ne arată că, la sfârșitul veacurilor, la a doua Sa venire, Domnul Iisus Hristos Se va arăta cu putere și cu slavă multă.
Așadar, Evanghelia Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți ne descoperă legătura tainică dintre smerenia lui Dumnezeu și slava Lui. Smerenia Sa se arată prin respectarea libertății individuale a omului, iar slava Lui se arată prin răsplătirea dreaptă a iubirii milostive a omului față de semenii săi.
Dumnezeu este atât de smerit încât Se lasă respins de oameni sau uitat de ei, însă El respectă atât de mult libertatea omului, încât prezența Sa se ascunde tainic în oamenii cei mai săraci și mai suferinzi, marginalizați, neglijați și disprețuiți, care trăiesc în lume la limita dintre viață și moarte. Acești „prea mici” sau „întru totul mici frați ai Mei” îi numește El pe cei săraci, pe cei flămânzi, pe cei aflați între viață și moarte, pe cei care au fost umiliți de sărăcie, de boală sau de orice altă suferință în lume.
Însă, tocmai această prezență tainică a lui Hristos Dumnezeu în oamenii nevoiași este surprinzătoare și înfricoșătoare în ziua Judecății Universale. De ce? Pentru că niciunul dintre oameni nu înțelege cum, în atâția robi ai sărăciei, ai bolii și ai umilirii de pe pământ, se poate afla prezent Însuși Împăratul cerurilor, Domnul slavei și Judecătorul lumii, care va spune celor prezenți la Judecată: „Ori de câte ori ați făcut un bine unora din acești prea mici frați ai Mei, Mie Mi-ați făcut.”
Sfântul Ipolit al Romei, care a trecut la Domnul ca mucenic în anul 236, a spus că Iisus îi numește pe acești oameni nevoiași și suferinzi „frați mici ai Săi” pentru că sunt membre ale trupului Său tainic, adică arată solidaritatea și compasiunea față de orice om care suferă.
Nimeni nu înțelege cum Domnul Slavei, Judecătorul lumii, se poate numi pe sine frate cu cei mai neînsemnați și nevoiași dintre oameni, arătând astfel, în persoana Sa, legătura dintre taina smereniei Sale negrăite și slava iubirii Sale atotmilostive.
Înfricoșătoare va fi, așadar, constatarea că Hristos Domnul, deși S-a înălțat la ceruri în slava Preasfintei Treimi, nu încetează a fi tainic prezent în fiecare om care suferă pe pământ și așteaptă iubirea milostivă a celor din jur.
De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a trecut la Domnul în anul 662, a spus—înaintea lui Blaise Pascal—că Hristos Domnul suferă până la sfârșitul veacurilor, potrivit suferinței fiecăruia dintre oameni.
De ce? Pentru că Învierea lui Hristos din morți nu înlătură, nu suprimă, ci integrează taina Crucii Lui, iar slava Lui din ceruri nu desființează smerenia Lui, ca prezență tainică în sufletul oamenilor care trăiesc pe pământ în suferință și au nevoie de iubire frățească.
Marea descoperire a Judecății Universale va fi, deci, identificarea lui Hristos cel slăvit cu Hristos cel smerit. Nu este suficient să nu faci rău nimănui, ci trebuie să faci bine multora—aceasta este concluzia acestei Evanghelii.
Judecata Universală este înfricoșătoare și pentru că nu se limitează doar la păcatele sau faptele rele săvârșite de noi, ci se extinde și la omisiune, adică la faptele bune ale iubirii milostive pe care am fi putut să le facem, dar nu le-am făcut.
Așadar, Evanghelia de astăzi ne arată că Dumnezeu nu judecă decât păcatele de care oamenii nu s-au pocăit. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu judec păcatul, ci neomenia. Nu judec pe păcătoși, ci pe cei ce nu s-au pocăit. Pentru neomenie vă osândesc! Ați avut un leac atât de bun pentru mântuire—milostenia, cu care puteați șterge orice păcat—și ați disprețuit-o.”
Aici vedem că în împărăția iubirii smerite și milostive a lui Dumnezeu vor intra oamenii cu suflet smerit și milostiv, care s-au arătat prin fapta bună, prin cuvântul bun și prin prezența prietenoasă lângă bolnavul din spital sau lângă omul întemnițat.
În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că Hristos nu a spus: „Am fost bolnav și nu m-ați vindecat” sau „Am fost în temniță și nu m-ați eliberat”, ci „Am fost bolnav și în temniță și nu m-ați cercetat”. Adică, Dumnezeu nu ne cere să facem ceea ce depășește puterile noastre; nu ne cere să-l vindecăm pe cel bolnav, ci să-l cercetăm, să-l vizităm, să fim alături de el în singurătatea și suferința lui, chiar dacă nu putem schimba imediat situația în care se află.
Aceeași atitudine de iubire milostivă se cere și față de cel străin sau față de cel întemnițat. Iubirea aceasta milostivă, pe care o prețuiește Evanghelia Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți, ne arată că Dreptul Judecător le va spune celor nemilostivi: „Mergeți în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui.”
Sfinții Părinți ai Bisericii au remarcat că iadul sau focul cel veșnic și întunecat nu a fost pregătit pentru oameni, ci pentru diavol, deoarece pentru oameni a fost pregătită împărăția cerurilor, adică împărăția iubirii milostive a Preasfintei Treimi. Însă oamenii nemilostivi, egoiști și indiferenți se despart ei înșiși de Dumnezeu cel milostiv, deoarece au trăit în nepăsare față de suferința celor din jur.
Ca atare, deși iadul nu a fost făcut pentru oameni, ci pentru demonii răi și nemilostivi, totuși omul nemilostiv, care se aseamănă cu demonii prin lipsa lui de iubire smerită față de semeni, se aruncă el însuși în focul iadului. După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Eu v-am pregătit împărăția; focul nu a fost pregătit vouă, oamenilor, ci diavolului și îngerilor lui. Dar pentru că voi înșivă v-ați aruncat în foc, vina e a voastră.”
Adică, în mod liber, ei s-au îndreptat spre iad prin faptul că nu au arătat iubire milostivă față de semeni.
Sfântul Grigore de Nyssa spune că oamenii săraci sunt judecători aspri pentru cei nemilostivi și apărători puternici pentru cei milostivi, iar săracii sunt portarii împărăției cerurilor: ei sunt apărători pentru cei milostivi, dar și judecători aspri pentru cei care nu au fost milostivi. Se pare că aceste cuvinte ale Sfântului Grigore de Nyssa s-au inspirat tocmai din Evanghelia Judecății Finale sau Universale.
Evanghelia Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți a inspirat, în mod deosebit, lucrarea filantropică sau caritabilă a Bisericii. Multe alte texte din Noul Testament ne îndeamnă la iubire milostivă, dar Evanghelia de astăzi ne responsabilizează cel mai mult, deoarece aceasta ne arată că milostenia este o datorie și o condiție a mântuirii sau a dobândirii vieții veșnice.
Evanghelia de astăzi a motivat atât milostenia credincioșilor ca persoane individuale, cât și apariția instituțiilor de caritate sau filantropice ale Bisericii, încă din primele veacuri. Începând mai întâi în Răsărit și apoi în Apus, Biserica a organizat case pentru a primi străini, cămine pentru copii orfani, cămine pentru bătrâni, spitale pentru bolnavi și cantine pentru săraci. Această operă socială de caritate sau filantropică a Bisericii, izvorâtă din Evanghelia iubirii milostive a Domnului Hristos, a creat în timp o civilizație creștină a carității și a filantropiei.
Chiar și statele europene moderne, unele fiind astăzi foarte secularizate, deși au uitat în mare parte că Evanghelia iubirii milostive și a demnității umane a fost sursa solidarității sociale, au preluat din creștinism mesajul responsabilității pentru oamenii aflați în suferință, în nevoi, în boală și în singurătate.
În concluzie, Sfânta Evanghelie de astăzi ne îndeamnă ca, pe tot parcursul vieții noastre, dar mai ales în această perioadă a Postului Sfintelor Paști, să unim rugăciunea smerită și pocăința sinceră cu iubirea milostivă, arătând milostenie spirituală și materială față de oamenii aflați în nevoi.
Milostenia spirituală – ce este aceasta? Poate fi o rugăciune pentru omul aflat în suferință, un sfat bun sau o încurajare pentru cel dezorientat ori deznădăjduit, o vizită la un bolnav, o vizită la cel izolat sau singur și alte fapte asemănătoare.
Milostenia materială poate fi oferirea hranei pentru cel flămând, a hainelor pentru cei lipsiți de ele, a medicamentelor pentru cei bolnavi sau a unui ajutor material pentru cei săraci.
În multe feluri și în multe momente ale vieții noastre putem arăta iubire milostivă semenilor noștri care au nevoie de ajutorul nostru. Iar când arătăm iubire milostivă și smerită semenilor noștri aflați în nevoi, devenim mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru oameni, spre slava Lui, spre bucuria celor ajutați și spre mântuirea noastră. Amin!”
