Părintele Eduard Dumitrache, consilier eparhial al Episcopiei Giurgiului, a predicat în biserica cu hramurile Sfinților Apostoli Petru și Pavel și Sfinților 40 de Mucenici din comuna Greaca, din cuprinsul Protopopiatului Hotarele, cu ocazia prăznuirii celui de-al doilea hram al acestui sfânt locaș.
În cuvântul său de învățătură, părintele a evidențiat importanța martiriului Sfinților 40 de Mucenici, care au îndurat chinuri groaznice în apele înghețate ale Sevastiei, dar și a celor care și-au mărturisit credința în temnițele comuniste. De asemenea, a subliniat semnificația Duminicii Ortodoxiei și biruința Sfinților Părinți asupra celor care contestau cultul sfintelor icoane.
Jertfa mucenicilor – dovada curajului suprem
„Ne aflăm din nou împreună la hramul acestei frumoase biserici, din comuna de care aparține și satul meu natal, aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu. Ca în fiecare an, facem pomenirea Sfinților 40 de Mucenici, aducându-ne aminte de jertfa lor și de modul în care au înțeles că merită să-și dea viața pentru credință și pentru Mântuitorul Hristos”, a spus părintele Eduard Dumitrache.
Acesta a subliniat că martirajul nu este doar un episod din trecutul Bisericii, ci o realitate continuă, amintind că în secolul XX, sub regimul comunist ateu, au existat mii de români care și-au pierdut viața în temnițe pentru că au refuzat să-și renege credința.
„Astăzi, însă, ne amintim și de un alt tip de mucenici, cei care și-au pierdut viața în închisorile comuniste. De asemenea, tot astăzi prăznuim Duminica Ortodoxiei, ziua în care ne aducem aminte de sfintele icoane și de biruința pe care au avut-o Sfinții Părinți la Sinodul al VII-lea Ecumenic, împotriva celor care susțineau că icoanele nu trebuie cinstite.”
„Dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ți fie frică să mori”
Părintele a amintit de cumplitele persecuții împotriva creștinilor, de la martiriul apostolilor până la crimele regimului comunist din România. A menționat și Experimentul Pitești, unde degradarea umană a fost dusă la extrem.
„Am citit aseară câteva pagini din anchetele torționarilor comuniști, desfășurate în temnițele de la Pitești, Gherla, Aiud, Brăila, Craiova, Suceava și din alte locuri ale acestui „gulag românesc”. Unele mărturii sunt cutremurătoare”, a spus părintele Eduard.
A relatat și cazul unui tânăr de 20 de ani, ucis în bătaie de gardieni doar pentru că a avut curajul să spună că închisoarea nu oferea condiții decente. „I-au zdrobit capul de ciment până când a murit sub ochii celorlalți deținuți”, a mărturisit părintele.
„Dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ți fie frică să mori”, a continuat părintele, citând un filozof francez. „Aceasta este adevărata definiție a curajului. Fiecare dintre noi știe că, la capătul vieții, ne așteaptă o groapă. Dar mucenicii au avut conștiința că viața lor este trecătoare, iar dincolo de moarte se află Împărăția lui Dumnezeu.”
Mărturisirea credinței – calea sfințeniei
În încheiere, părintele a amintit despre un supraviețuitor al temnițelor comuniste, care astăzi este călugăr la Muntele Athos, și despre puterea harului divin care îl însoțește.
„M-am plâns o singură dată acestui părinte că viața e grea, că sunt ispitit, că uneori cad. Și mi-a zis, hâtru cum e: «Să nu te mai alinti! Pe cât de mari sunt încercările, pe atât de mare este și ajutorul lui Dumnezeu. Doar că tu te uiți în direcția greșită. În loc să privești la îngerii care stau lângă tine, te uiți la diavolii care vor să te împungă.»”
Părintele Eduard Dumitrache a încheiat cu un îndemn la reflecție și la mărturisirea credinței în orice împrejurare:
„Aceasta este mucenicia, iubiți credincioși: ochii, continuu, către Dumnezeu. Către îngerii care stau în jurul nostru. Cu dorul după Împărăția Cerurilor și revederea cu Dumnezeu.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de părintele Eduard Dumitrache:
”Iubiți credincioși,
Ne aflăm din nou împreună la hramul acestei frumoase biserici, din comuna de care aparține și satul meu natal, aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu. Ca în fiecare an, facem pomenirea Sfinților 40 de Mucenici, aducându-ne aminte de jertfa lor și de modul în care au înțeles că merită să-și dea viața pentru credință și pentru Mântuitorul Hristos.
În anii trecuți am vorbit despre chinurile prin care au trecut acești mucenici, despre curajul lor în fața suferinței și despre apele înghețate din Sevastia Armeniei, unde cununile din cer ale biruinței lor s-au așezat deasupra capetelor, semn că sufletele lor s-au mântuit și sunt bineplăcute înaintea lui Dumnezeu.
Astăzi, însă, ne amintim și de un alt tip de mucenici, cei care și-au pierdut viața în închisorile comuniste. De asemenea, tot astăzi prăznuim Duminica Ortodoxiei, ziua în care ne aducem aminte de sfintele icoane și de biruința pe care au avut-o Sfinții Părinți la Sinodul al VII-lea Ecumenic, împotriva celor care susțineau că icoanele nu trebuie cinstite.
Iubiți credincioși, atunci când ne gândim la mucenici, ne gândim automat la curaj. Martirii sunt martori ai credinței, prezenți în momentul în care s-a scris istoria Bisericii, dând mărturie prin viața și moartea lor.
De multe ori m-am întrebat: Cum au putut ei, mucenicii, să rabde atâtea chinuri? Încă din primele veacuri creștine, de la momentul înălțării lui Hristos la cer, apostolii și urmașii lor au suferit prigoane cumplite. Împăratul Dioclețian, unul dintre cei mai mari prigonitori ai creștinilor, a încercat să distrugă credința, dar, paradoxal, a umplut cerul cu sfinți mucenici.
Metodele de tortură au evoluat de la o generație la alta, de la un secol la altul, ajungând, în vremea ateismului și a regimului comunist, să devină de-a dreptul grotești, cu accente demonice. Căci, în cele din urmă, diavolul însuși lucra prin cei care chinuiau deținuții politici în închisori.
Un filozof francez spunea: „Dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ți fie frică să mori.” Aceasta este adevărata definiție a curajului. Fiecare dintre noi știe că, la capătul vieții, ne așteaptă o groapă. Dar mucenicii au avut conștiința că viața lor este trecătoare, iar dincolo de moarte se află Împărăția lui Dumnezeu.
Mai mult decât atât, ei au avut un dor lăuntric după Hristos, o sete după veșnicie, care le-a dat putere în cele mai cumplite momente de suferință. Am citit aseară câteva pagini din anchetele torționarilor comuniști, desfășurate în temnițele de la Pitești, Gherla, Aiud, Brăila, Craiova, Suceava și din alte locuri ale acestui „gulag românesc”. Unele mărturii sunt cutremurătoare.
Experimentul Pitești, acea degradare umană impusă prin teroare, a fost exportat și în alte închisori, ajungând și la Gherla, unde torționarul Țurcanu, el însuși deținut, a continuat procesul de „reeducare”.
Am citit despre un băiat de 20 de ani, arestat doar pentru că făcea parte dintr-o frăție legionară. La vremea aceea, tinerii erau arestați în grup, fără a înțelege nici măcar de ce ajunseseră acolo.
Ura împotriva acestui tânăr a fost atât de mare, încât, atunci când a îndrăznit să spună, în timpul unei vizite, că „închisoarea nu oferă condiții decente”, a fost bătut cu sălbăticie, zdrobindu-i-se capul de ciment, până când a murit sub ochii celorlalți deținuți. Chinurile la care erau supuși erau de neimaginat. N-am să mai trec prin ele, pentru că sunt cumplite, pe de o parte, iar pe de altă parte, aș vrea să vă fac curioși, mai ales pe voi, cei mai tineri, să căutați câteva pagini de memorialistică despre ce a însemnat regimul comunist și detenția. De ce? Pentru că, și asta e valabil pentru toată lumea, noi am avut în detenție doar, sau, dacă vreți, în general, floarea intelectualității românești de la acea vreme. Că vorbim de Vasile Voiculescu, că vorbim de poeți precum Radu Gyr, că vorbim de un geniu cum era Mircea Vulcănescu, nu trebuie să ne fie teamă să le rostim astăzi numele, chiar dacă unii încearcă să ne explice că trebuie să ținem cont de ce au făcut aceștia la 20 de ani, pentru fix câteva luni, și e un lucru pe care nu-l iartă nici pe Valeriu Gafencu, „Sfântul Închisorilor”, Ioan Ianolide și Ioan Ioanid. De asemenea, doctorul Gheorghe Dabija și toți cei din lotul Rugului Aprins, părintele Sofian Boghiu, declarat acum sfânt, și părintele Arsenie de la Prislop, sau, așa cum îl cunoaștem în popor, Sfântul Arsenie Boca, „Sfântul Ardealului”, sunt doar câțiva dintre cei care au trecut prin aceste chinuri și prin aceste suferințe și care nu s-au dat înapoi.
Spuneam că n-am să amintesc aici cât de groaznice și cumplite au fost, dar totuși, soluția a fost credința, pentru că Dumnezeu te salvează, așa cum i-a salvat și pe ei. Acel pic de credință pe care îl aveau i-a salvat, le-a dat încredere.
Am avut ocazia, iubiți credincioși, să cunosc pe unul dintre cei care au supraviețuit acestui lagăr. Anul trecut, în septembrie, a împlinit 87 de ani. Este călugăr la Muntele Athos de 45 de ani, plus anii de călugărie de la Cernica, plus vreo șapte ani de pușcărie, cât a făcut până la decretul din ’64. A fost arestat atunci când avea 19 ani, pentru că, întâmplător, se afla într-un grup de prieteni care, după invazia horthystă, plănuiau să treacă în Ungaria, să se organizeze cumva și să lupte pentru dreptate. Cum faci la 19 ani… Da, la 19 ani, la 20 de ani, visezi cai verzi pe pereți și crezi că poți cuceri lumea. Ești foarte convins că așa și trebuie să fie. La 20 de ani e bine să crezi că poți să întorci lumea cu fundul în sus. Unora le și iese, și e bine că le iese.
Nu au mai reușit. Unul dintre ei a trecut ilegal frontiera, a fost prins și, astfel, i-a dat în vileag pe toți. Așa a fost arestat și a trecut prin Gherla, unde a fost coleg de celulă și vecin de pat cu părintele Mina Dobzeu, cel care l-a botezat creștin pe Nicolae Steinhardt, și cu Richard Wurmbrand, care era pastor protestant și care, după eliberarea din închisoare, a plecat în America, devenind o figură foarte importantă pentru diaspora românească. Tot acolo l-a cunoscut și pe doctorul Gheorghe Dabija, unul dintre membrii Rugului Aprins, cel care l-a învățat Rugăciunea inimii, Rugăciunea lui Iisus.
Vorbeam cu dumnealui nu de mult timp și încercam să scot cumva cuvintele despre ce a pățit, ce s-a întâmplat, cum a fost. Îi este de fiecare dată foarte greu să vorbească, chiar și acum, după atâția ani de când s-au terminat acele chinuri. Este în continuare suspicios, încă are impresia că cineva îl urmărește, că cineva este pe urmele lui, că urmează să se întocmească un raport și că se va întoarce la acele bătăi groaznice pe care le suferea de fiecare dată. Mi le-a povestit și mi-a vorbit și despre camarazii lui morți, pe care m-a rugat să-i pomenesc, și, din mila lui Dumnezeu, cu toată nevrednicia mea, îi pomenesc. Sunt convins că sunt sfinți, pentru că au murit la 19 ani, ba chiar unul la 18 ani. Pe Andrei, cel care a murit la 18 ani, fiul unor doctori din Mediaș, îl pomenesc la fiecare Sfântă Proscomidie.
I-am povestit și i-am zis că voi veni în satul vecin, în comuna alăturată, de hramul Sfinților 40 de Mucenici, când oricum este și Ziua Deținuților Politici, și se vor face parastase, și li se va cinsti memoria. Este un om mai mic de statură, hâtru, și m-a întrebat dacă o să-i facem o colivă și lui Țurcanu, acelui bătăuș din închisori. I-am răspuns că nu, dar că totuși am o dilemă, pentru că eu nu aș putea niciodată să-i judec pe cei care au cedat în fața bătăilor. Nu știu cum m-aș fi comportat eu însumi. Nu cred că vreunul dintre noi știe exact cum s-ar fi comportat dacă ar fi fost bătut cu ciomege, cu bare de fier la tălpi, prin încălțăminte. Descoperiseră această tehnică – dacă lovești foarte tare cu o rangă de fier în tălpi, încălțat fiind, durerea se localizează în cap. Nu te mai doare talpa, ci simți o durere atroce în cap. Și asta era doar una dintre metodele perfecționate de torționari.
I-am spus că nu știu cum aș fi reacționat, că nu știu dacă nu aș fi cedat, și mi-e greu să-i judec pe cei care au cedat, pe cei care au dat note informative, pe cei care și-au făcut „demascarea”, așa cum li se cerea, pe cei care și-au blestemat părinții, pe cei care au spus cele mai îngrozitoare lucruri despre soțiile lor, despre copiii lor, despre fiicele și fiii lor, doar ca să scape de bătaie. Pur și simplu nu știu. Și l-am întrebat, uitându-mă în ochii lui, care și acum sunt foarte vii, dacă avea vreo altă opțiune. Mi-a spus: „Da, aveam opțiunea să nu fac asta.”
Atunci când am vorbit cu dumnealui, nici nu am înțeles foarte bine ce voia să spună. Mi s-a părut că exagerează, că e ușor să spui asta acum, când ai scăpat din pușcărie. Dar în același timp, îmi dădeam seama că mă fac vinovat, pentru că el a trecut prin toate acele orori și, deci, știa mai bine decât mine. Atunci am înțeles că avea dreptate. Iar dincolo de toate, harul lui Dumnezeu este peste el și se simte asta. Citind și recitind dosarele celor anchetați, mărturiile memorialistice, și dând peste acest citat al lui Brice Parain, acest filozof francez, mi-am dat seama că, da, până la urmă, dacă pentru fiecare dintre noi la finalul vieții nu există altceva decât o groapă, ce avem de pierdut? Ce avem de pierdut dacă nu ne asumăm curajul? Aceasta a fost și gândirea tuturor celor care au suferit pentru Hristos. În momentul în care ai acest curaj, harul lui Dumnezeu vine peste tine și te învăluie. Harul lui Dumnezeu este cel care îți dă putere, cel care te întărește în credință.
Credința, dacă vreți, este un pariu. Spunea cineva foarte frumos că actul de credință nu poate fi legat de cauzalitate. Adică, atunci când crezi, credința nu vine pentru că ai văzut ceva, ci dimpotrivă, este un act de adversitate. Tu crezi în pofida a ceva. Crezi, deși toate lucrurile pe care le vezi ți-ar spune să nu crezi. Crezi în Dumnezeu, deși nu Îl vezi. Crezi în puterea Lui, deși fizic nu o vezi manifestându-se. Crezi în sfintele icoane, deși nu vezi întotdeauna duhul și persoanele care se află dincolo de imaginile pictate pe aceste sfinte icoane.
Pentru că este Duminica Ortodoxiei, am să închei cu o întâmplare pe care acest părinte ne-a povestit-o într-una din dățile când am fost la el. Atunci când mergea la rugăciune către vârful Atonului, s-a oprit la o mănăstire numită Panaghia, o bisericuță. Și-a spus rânduiala. Fie spus în paranteză, mi-am adus aminte de un lucru pe care l-am întrebat. L-am întrebat cum făceau Liturghia în pușcărie. Am crezut că făceau o variantă prescurtată, dar mi-a spus că nu, că o făceau pe toată, pentru că știau rugăciunile pe dinafară. Noi astăzi, dacă știm Psalmul 50, ne credem aproape sfinți. Dar el, la rândul său, știa și știe și acum, la vârsta aceasta, acatiste întregi pe dinafară.
Și-a făcut pravilă acolo, la bisericuța Panaghia, trecând de la icoana Mântuitorului la icoana Maicii Domnului. Și mi-a spus: „Părinte, la un moment dat nu mai știam dacă mai erau icoane sau dacă persoanele din icoane erau cu adevărat prezente în fața mea.” Vă spun asta pentru că ar trebui să ne întărim în credință, în puterea harului ce izvorăște din sfintele icoane și în puterea lor tămăduitoare. Mucenicii care și-au dat viața în închisorile comuniste, a căror moaște izvorăsc mir, ar trebui poate să stea la temelia tuturor bisericilor din țara aceasta. Și dincolo de asta, cred că ar trebui să zidească și conștiința fiecăruia dintre noi.
Sunt atâtea mărturii despre oameni curajoși! Eu am cunoscut unul dintre ei și v-am povestit despre el. Nu am fost momâi toată viața noastră, așa cum ni se induce ideea că am fost niște „mămăligari”. Nu, nu am fost! Nu am fost oameni slabi! Uitați-vă la bunicii și străbunicii voștri! Ni se lasă impresia că nu mai avem vână, dar gândiți-vă la acești tineri bătuți pe moarte, la cei de 23 de ani care și-au dat viața. Un tânăr de 23 de ani, zdrobit cu capul de ciment, căruia îi curgea sânge din urechi și pe care torționarii l-au rugat să se „demascheze”. Cu ultima suflare, a spus: „Nu! Nu știu!” Și a murit. Băiat de 23 de ani! Câtă putere trebuie să fi avut!
Astăzi, câți tineri de 23 de ani mai au această vână, această credință, această putere? Câți dintre ei nu stau pe internet, urmărind ce sneakers au mai apărut, ce accesorii pentru mașini sunt la modă? Câți mai au dorul după Dumnezeu?
M-am plâns o singură dată acestui părinte că viața e grea, că sunt ispitit, că uneori cad. Și mi-a zis, hâtru cum e: „Să nu te mai alinti! Pe cât de mari sunt încercările, pe atât de mare este și ajutorul lui Dumnezeu. Doar că tu te uiți în direcția greșită. În loc să privești la îngerii care stau lângă tine, te uiți la diavolii care vor să te împungă.”
Aceasta este mucenicia, iubiți credincioși: ochii, continuu, către Dumnezeu, către îngerii care stau împrejurul nostru. Amin!”
