Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a transmis un avertisment ferm Bisericilor Ortodoxe locale în cadrul ședinței solemne a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, desfășurată marți, 28 octombrie, la Palatul Patriarhiei.
Într-un discurs amplu, teologic și profund critic, Sanctitatea Sa a reafirmat rolul istoric și canonic al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, denunțând „abaterile” și „confuziile” apărute în lumea ortodoxă contemporană, unde unele Biserici, „în numele autocefaliei”, își revendică independența totală față de Biserica-Mamă.
„Tradiția nu poate fi răstălmăcită. Nu putem preda greșeala ca moștenire Bisericii”
Patriarhul Bartolomeu a început prin a sublinia importanța absolută a Tradiției Sfinte în viața Bisericii, declarând că „toate în Biserică sunt de la Dumnezeu, apostolice și părintești” și că nici o lucrare bisericească, „mică sau mare”, nu poate fi desprinsă de Tradiție.
Însă tonul a devenit categoric atunci când a vorbit despre derapajele eclesiale recente:
„Este de neconceput și, în multe privințe, străin de credință, ca mai mulți episcopi ortodocși, aflați în comuniune, să păstorească aceeași regiune.
Nu putem justifica prin neologisme și echilibristici lucruri fără justificare.
Nu este cu putință să transmitem Bisericii de mâine, ca așa-zisă tradiție, ceea ce este greșit.
Tradiție este numai ceea ce este drept, nu ceea ce se cuvine lepădat.”
Prin aceste cuvinte, Patriarhul Ecumenic a criticat deschis tendințele de fragmentare etnică ale Ortodoxiei, trimițând implicit la disputele actuale privind jurisdicțiile paralele și pretinsele autocefalii neconfirmate canonic — o trimitere evidentă la conflictul generat de situația bisericească din Ucraina și la tensiunile dintre Patriarhia Ecumenică și alte Biserici locale.
„Niciodată Biserica Constantinopolului nu s-a considerat stăpână, ci mamă”
Patriarhul Bartolomeu a reamintit, cu gravitate, că Patriarhia Ecumenică nu este o putere lumească, ci o slujire a unității, subliniind că a fost și rămâne „mama comună a tuturor ortodocșilor”:
„Niciodată Biserica Constantinopolului nu și-a înțeles locul ca pe unul cu drepturi mai mari, ci doar ca pe o slujire a celor mai mici.
A fost mereu o mamă, nu o stăpână.
A slujit prin Evanghelie, prin învățătură, prin cultură și limbă, arătând că este Maica Ortodoxiei.”
Totodată, Patriarhul a avertizat că unele Biserici „se abat de la duhul canonic și sobornicesc”, susținând teorii „post-constantiniene” care încearcă să reducă prerogativele istorice ale Patriarhiei Ecumenice.
„Aceasta este durerea Bisericii-Mame: că unele Biserici locale, uitând de legătura lor istorică, vorbesc despre o așa-zisă perioadă ‘post-constantiniană’.
Dar fără ea, ele însele n-ar fi putut exista, căci însăși structura lor se trage din grija Marii Biserici a lui Hristos.”
Mesaj cu dublu sens: apărare a canonicității și apel la unitate
Deși tonul a fost sever, Patriarhul Ecumenic a încheiat cu un apel la unitate, responsabilitate și slujire comună, chemând ierarhii să lase deoparte rivalitățile și orgoliile locale:
„Nu avem luxul dezbinărilor și al luptelor dintre noi.
Vremurile nu mai rabdă.
Să rămânem statornici și neclintiți în credința cea curată și să o predăm urmașilor ‘fără pată și fără zbârcitură’.”
Context: un discurs cu greutate simbolică în fața Sfântului Sinod Român
Mesajul Patriarhului Bartolomeu a fost rostit în plenul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în prezența Preafericitului Părinte Daniel, și a fost perceput ca un manifest teologic și canonic pentru reafirmarea autorității Patriarhiei Ecumenice în lumea ortodoxă.
Surse bisericești apreciază că discursul reprezintă cea mai amplă și directă intervenție a Patriarhului Ecumenic din ultimii ani privind unitatea canonică a Ortodoxiei universale, avertizând, totodată, asupra pericolului „etnofiliei” și al „jurisdicțiilor paralele” care amenință integritatea Bisericii.
ADEVARULBISERICII.RO publică integral mesajul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu:
”„Așadar, gândind și crezând astfel, potrivit tradiției Sfintei, Sobornicești și Apostolicești Biserici a lui Dumnezeu, primim și cinstim cele șapte Sfinte Sinoade Ecumenice, pe unele ca învățătoare, iar pe altele ca apărătoare ale dreptei credințe; căci prin ele este izgonită toată inovația și erezia, iar cugetul neîntinat și străvechi al Ortodoxiei se așază neclintit, în evlavie, în sufletele celor credincioși.”
Preafericite frate și împreună-slujitor, Părinte Daniel, Președinte al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,
Cinstiți și sfinți arhierei,
Începând cuvântul nostru părintesc și frățesc de îndemn către Sfântul Sinod al cinstitei ierarhii a Bisericii Ortodoxe din România, am socotit de cuviință să așezăm la început, pe scurt, cuvântul cuprinzător al Sfântului nostru înaintaș, Arhiepiscopul Constantinopolului – Noua Romă și Patriarh Ecumenic, Fotie cel Mare, despre măreția și valoarea Tradiției în viața Bisericii.
Această Sfântă Tradiție, Părinți și frați iubiți și doriți întru Domnul, este stâlpul, temelia, slava, lauda și izvorul pururea roditor al credinței noastre neprihănite. Toate cele din Biserică sunt de la Dumnezeu, primite de la Apostoli și transmise de la Sfinți Părinți.
Nu există nici o lucrare, mare sau mică, în Biserică, care să fie în afara sau dincolo de Sfânta Tradiție. Toate sunt cârmuite, păstrate, întărite, înnoite, înmulțite și transmise necontenit prin ea, în istoria Bisericii. Mare și mai presus de fire este taina aceasta: cum, în diferite vremuri, locuri, împrejurări și generații, prin mijloace diferite, se transmite neîntinată adevărul credinței în Hristos.
Cum Dumnezeul cel în Treime, Cel de necuprins în înțelegere, Care, pentru mântuirea noastră, L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul-Născut, se face din nou și mereu văzut în lume prin Sfânta Euharistie; cum Duhul Mângâietor, Cel care ține și dă viață întregii Biserici, lucrează prin „fapte minunate”; cum noi, cei vrednici, prin harul și milostivirea Marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, purtători ai darurilor apostolice, slujim, împreună cu poporul ales al Domnului, tainele cele negrăite, la care nici îngerii nu pot pătrunde.
Suntem părtași și slujitori ai acestui dar mai presus de fire.
Suntem moștenitori ai acestei responsabilități.
Suntem slujitori ai acestei credințe.
Suntem părtași încă din viața aceasta la această bucurie mare și veșnică.
Desigur, condiția pentru a gusta și a participa la această mare taină, cu totul mai presus de vrednicia noastră, este credința, unită cu smerenia, nădejdea și dragostea.
Fără acestea, zadarnic ne ostenim să pătrundem în adâncurile acestei taine și să devenim purtători ai Tradiției pentru generațiile care vin după noi.
Dacă ne gândim la drumul Bisericii, din ziua Cincizecimii și până astăzi, vom vedea perioade de bucurie și de încercare, după măsura omenească a lucrurilor.
Vom vedea Biserica mergând „prin slavă și necinste, prin defăimare și laudă” (II Corinteni 6, 8), dar, în cele din urmă, vom înțelege că Domnul nu ne lasă orfani, după făgăduința Sa, și că Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, ne călăuzește în tot adevărul.
Vedem limpede și fără efort că, în ciuda micimii noastre, Biserica înaintează între stâncile care se izbesc ale lumii și ale ispitelor: între ceea ce este trecător și ceea ce este veșnic, între ceea ce trebuie să fie și ceea ce este, între omenescul fragil și dumnezeiescul tainic, între ceea ce se vede și ceea ce se înțelege.
Este, într-adevăr, adevărat că cea mai frumoasă călătorie a omului este cea făcută pe corabia Bisericii — o călătorie plină de sens, sigură, dar în același timp plină de provocări.
O călătorie din lumea aceasta spre cea viitoare, o călătorie care unește timpul fragmentat într-un tot unitar.
În această călătorie a Bisericii, împărțirea omenească a timpului în fragmente se șterge, căci trecutul se unește cu viitorul, iar prezentul devine puntea care le leagă.
Cei care nu aleg, în libertatea lor, această călătorie pe corabia Bisericii nu pot fi învinuiți — pentru că nu au gustat hrana vieții în Hristos, trăită în Biserică.
Să ne fericim, așadar, fraților, pentru că am fost învredniciți să gustăm cele tainice, și să ne gândim la măreția responsabilității care ne revine prin cinstea de a fi episcopi ai Bisericii Răsăritene a lui Hristos — a Bisericii adevărului, a Bisericii smereniei și a slujirii, a Bisericii Evangheliei celei vii și propovăduite prin viața și faptele Sfinților ei.
A Bisericii care este condusă de Duhul Sfânt și care nu se abate nici măcar cu un pas de la cele predate.
A Bisericii care își urmează drumul cu bucurie către cele de pe urmă, păstrând neîncetat, în fața ochilor și în inimă, amintirea și experiența trecutului.
A Bisericii Maicii Domnului, a Profeților, a Apostolilor, a Mucenicilor, a Ierarhilor, a Drepților, a Cuvioșilor, a celor cunoscuți și necunoscuți, a săracilor cu duhul și a celor înțelepți – pe scurt, a Bisericii lui Hristos.
Suntem părtași ai acestei Biserici și această Biserică o propovăduim.
„Fiecare dintre voi, fraților, în ceea ce a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu.” (I Corinteni 7, 24).
Hotarele Bisericii, în ceea ce privește credința și precizia ei dogmatică, nu se reduc doar la principii teoretice, lipsite de corespondență cu viața de zi cu zi a comunității bisericești și a fiecărui credincios în parte.
Tot ceea ce izvorăște din credință cuprinde toate dimensiunile ființei umane.
Trecerea credincioșilor de la cele naturale la cele mai presus de fire, prin lucrarea dumnezeiască și iconomia mântuitoare a Domnului, nu este un sistem de principii abstracte, ci viață și sfințenie dobândită prin osteneală.
Este ridicarea Crucii, în nădejdea Învierii.
Este mersul spre Emaus cu inima arzând de iubire.
Este așteptarea plină de dor a celor de pe urmă.
Este strigătul viu al credinciosului: „Da, vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22, 20).
Pentru păstrarea acestor hotare sfinte s-au așezat principii și temeiuri canonice pentru organizarea și stabilitatea trupului euharistic al Bisericii.
Toate au fost zidite cu grijă și discernământ, prin lucrarea Duhului Sfânt, în viața Bisericii.
Încă din epoca apostolică, lumea evanghelizată s-a împărțit în zone de răspundere pastorală.
Astfel au fost întemeiate episcopiile, iar mai târziu patriarhiile, pentru o mai bună rânduială a vieții bisericești și pentru o distribuire eficientă a grijii pastorale.
Cei care au alcătuit Sfintele Sinoade Ecumenice au adus în ele propria lor experiență duhovnicească, problemele și nevoile vitale ale Bisericii, precum și primejdiile timpului lor.
Au căutat, prin harul lui Dumnezeu, soluții de depășire a impasurilor; au dezbătut în adevăr, blândețe și râvnă, pentru a afla rezolvări; uneori au avut păreri diferite, dar în final au urmat hotărârea comună a majorității, în duhul păcii și al unității.
Rodul acestei lucrări purtătoare de Duh este structura ierarhică a Bisericii și sfântul și temeinicul sistem al Pentarhiei (al celor cinci patriarhii).
Iar Arhiepiscopul Constantinopolului a fost așezat de Biserica din Răsărit ca slujitor și diacon al acestei rânduieli sfinte, cu conștiință și perseverență, pentru a sluji acestui model al unității.
Această cruce onorată în duh și în adevăr, moștenită de veacuri, a fost purtată cu credincioșie și statornicie de fiecare dintre cei ce s-au suit pe Golgota Tronului Patriarhal al cetății împărătești – Constantinopolul –, privind mereu către Hristos Cel Înviat, Cel ce șade pe tronul slavei Împărăției Sale.
Această urcare în istoria Marii Biserici a lui Hristos a fost și mărturia adevărului propovăduirii ei, căci fiecare patriarh, după puterea sa, a slujit cu bucurie taina acestei responsabilități.
Chiar dacă împrejurările istorice și organizarea politică romană au contribuit la evidențierea poziției de cinste a Arhiepiscopului Constantinopolului, zeloasa și credincioasa împlinire a responsabilităților încredințate de Biserică, prin jertfă, trudă și exactitate canonică, au întărit și au consacrat în fapt această slujire.
Acordul și colaborarea, ca o singură inimă și un singur trup, ale celor patru Patriarhi ai Răsăritului, în vremuri de încercare, au modelat un ethos și o direcție constantă în viața bisericească.
Grija Marii Biserici a lui Hristos pentru popoarele și neamurile lumii cunoscute de atunci, pentru a le conduce de la credința în idoli la credința cea adevărată în Hristos și pentru a le integra în trupul unitar al Bisericii, s-a făcut departe de orice criterii de interes sau ambiție lumească.
Niciodată Biserica din Constantinopol nu și-a înțeles poziția ca fiind una de stăpânire sau de drepturi superioare, ci doar ca slujire în smerenie față de cei mai mici.
În acest duh, s-a dăruit deplin evanghelizării Cuvântului lui Dumnezeu, formării duhovnicești în viața Bisericii, întemeierii structurilor necesare, transmiterii ethosului cultural izvorât din adevărul lui Hristos, modelării limbii, literelor și artelor, ca roade firești ale acestei misiuni.
Și toate acestea – fără trufie și fără laudă, căci Biserica Constantinopolului nu s-a socotit niciodată ca o stăpână, ci ca o adevărată mamă a fiilor care i-au fost încredințați de Biserica lui Hristos.
Rod al acestui ethos a fost cultivarea spontană, liberă și pătrunsă de duh al înțelepciunii a credincioșilor, pentru a-și asuma, cu maturitate, rânduirea vieții bisericești de zi cu zi.
În acest sens, ori de câte ori se adeverea că se formaseră condițiile potrivite pentru mersul nestingherit al eparhiilor aflate sub oblăduirea ei, Biserica-Mamă folosea posibilitățile, deja statornicite pe trepte de responsabilitate, pentru a le încredința hotărârea propriei vieți lăuntrice, cu bucurie maternă, spre maturizarea și înaintarea fiilor ei.
Desigur, diferitele curente socio-filosofice (și nu numai), de-a lungul vremii — mai ales în secolul al XIX-lea — au impus poate chiar schimbări pripite în dinamica intra-ortodoxă. Însă Biserica-Mamă a Constantinopolului știe să prefacă amarul în dulce și, cu duh matern, să transforme necesitatea în vrednică trăire, dovedind prin răbdarea și pogorământul ei că într-adevăr este și rămâne Mama comună a Ortodocșilor. Astfel, departe de rătăcirea și perspectiva degradantă a privirii vieții bisericești prin criterii etnice, a îndrăznit și a rânduit situațiile problematice ivite, chiar dacă izvorâte din motive și mobiluri smerite. Privea la ceea ce este mai mare — adică la mântuirea sufletelor credincioșilor — și se depășea pe sine. Părea să se micșoreze la arătare, dar creștea în adevăr, în har, în dragoste, în simplitate și măreție.
Din însăși firea ei maternă au izvorât — așa cum am arătat și în cuvântul de răspuns la primirea călduroasă pe care ne-ați făcut-o — așa-numitele „autocefalii” ale Bisericilor Ortodoxe locale. Alcătuirea bisericească cu perspectivă descentralizatoare este, desigur, identică cu ființa Bisericii, dar întotdeauna în siguranța unității și a uncugetării. Aceste forme slujesc Bisericii; nu o preced, nu o depășesc și în niciun caz nu pot fi înțelese ca autonome. Din păcate, această soluție de oportunitate, rânduită spre ușurarea lucrurilor și raportată mereu la o viitoare Sinodă Ecumenică, a fost înțeleasă greșit (citim, în paranteză, și pasajul corespunzător dintr-un document patriarhal care vă privește): „cu încredințarea și în nădejdea că și de către întreaga Sfântă Biserică Ortodoxă, într-o Sinodă Ecumenică sau mare, care se va întruni la prima ocazie, și care va hotărî în chip desăvârșit asupra unor asemenea chestiuni după rigoarea canonică, cele săvârșite din bună intenție pentru folosul și slava Bisericii nu vor fi judecate altfel” [2]. Iar, dacă vrem să grăim în adevăr, în multe cazuri, în loc să aducă ușurare, a adus greutăți. Principala consecință a acestei dificultăți este deplasarea principiilor eclesiologiei episcopocentrice. Nu mai este nevoie s-o spunem — căci după atâția ani tuturor le este limpede — că trecerea criteriilor din registrul parohial în cel etnic nu a adus niciun folos. Este de neconceput și, în multe privințe, străin de credință ca, în aceeași regiune, să existe atâția episcopi ortodocși, aflați totuși în comuniune bisericească. Nu putem justifica, prin neologisme și acrobații, ceea ce nu are justificare. Nu este cu putință să transmitem zilei de mâine a Bisericii, drept „tradiție”, ceea ce este interpus și greșit. Tradiție este doar ceea ce este drept, nu ceea ce este de lepădat.
În acest punct aducem înaintea acestui sfânt corp durerea Bisericii-Mame și adânca ei neliniște față de vocile dezordonate, dar tot mai dese, ale unor Biserici locale, cu privire la așa-zisa pierdere a responsabilității moștenite până acum, pe motivul că ne-am afla în „perioada post-constantinopolitană”. Dacă ar sta în picioare ceea ce susțin, atunci cum pot aceste Biserici să existe?
Temeiul lor instituțional și alcătuirea lor există numai din grija plină de jertfă a Sfintei Marii Biserici a lui Hristos. Susținând astfel de idei, ele se vatămă pe sine și aduc o contribuție negativă la prezentul Bisericii. Totuși, nu ne îngrijorăm pentru ziua de mâine, căci Duhul cel Drept, care ține laolaltă întregul ei așezământ, va curăți neghina din grâu și va oferi celor ce vor veni pâinea vieții dospită și cu bună mireasmă. Ne pare rău că suntem siliți să semnalăm acestea, dar prin sita adevărului nu trece teza eronată potrivit căreia Arhiepiscopul Constantinopolului ar fi pierdut responsabilitatea „ekkliton” și cele ce decurg din ea.
Să stăm bine și cu frică, iubiți frați în Domnul. Astăzi suntem datori să punem mâna pe plug și să lucrăm ogorul lui Dumnezeu cu lepădare de sine. Nu avem luxul dezbinărilor și al luptelor interne. Vremurile nu sunt statornice. „Trebuie să treacă chipul acestei lumi” (1 Corinteni 7, 31) și toate se schimbă cu repeziciune. Evenimentele ne depășesc. Încrâncenarea și încăpățânarea trebuie să lase loc înțelepciunii, prudenței și îngăduinței. Să aruncăm iarăși mrejele în larg. Să ne socotim fiecare datoria față de Biserică. Să ieșim în căutarea celui pierdut. Să ne bucurăm de aflarea drahmei pierdute. Să cântărim împrejurările. Să rămânem statornici și neclintiți în credință, așa cum a fost păstrată până astăzi, neamestecată și întreagă. Să ne rugăm s-o predăm celor de după noi „fără pată sau zbârcitură ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă și fără prihană” (Efeseni 5, 27). Să ne renaștem în curgerea euharistică a ei. Centrul vieții noastre episcopale să fie dumnezeiasca Euharistie. Din ea și prin ea se revarsă în întreaga lume milele Marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
În încheiere, așezăm multele noastre mulțumiri către Preafericitul frate Patriarh Daniel pentru întreaga sa contribuție pozitivă la viața bisericească. Ne bucurăm că, în aceste zile, ne-am împărtășit de comuniunea în Hristos, față către față, cu Preafericirea Voastră, și vă îmbrățișăm pe fiecare cu sărutare sfântă, în numele lui Dumnezeu Cel slăvit în Treime, al părinților noștri.
[1] Fotie, Preasfântul Patriarh al Constantinopolului, din Epistola către Mihail, Cârmuitorul Bulgariei, „Ce este lucrarea unui conducător”, PG 102, 629D-632A.
[2] Scrisoare Patriarhală, nr. prot. 1579 din 30 iulie 1925, prin care se comunică Sfintei Biserici a României împodobirea ei cu demnitatea patriarhală; în Ortodoxia (1925), p. 46-47.”
