ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a rostit marți, 12 mai, după Sfânta Liturghie oficiată la Mănăstirea Dervent, un amplu cuvânt despre viața și lucrarea duhovnicească a părintelui Elefterie Mihail, întemeietorul așezământului monahal, la slujba de parastas săvârșită la mormântul acestuia.
În prima parte a predicii, ierarhul a vorbit despre Sfântul Ioan Valahul, pe care l-a prezentat drept „un sfânt al nostru care Îl mărturisește pe Hristos și acum, în ceruri, se roagă pentru noi”, evocând viața, robia și martiriul tânărului român ucis de turci pentru că a refuzat să se lepede de credința creștină.
ÎPS Teodosie a amintit și de Sfântul Epifanie al Ciprului, contemporan cu Sfântul Ioan Gură de Aur, precum și de Sfântul German al Constantinopolului, mare apărător al sfintelor icoane în vremea iconoclasmului.
Mărturii despre părintele Elefterie
Partea centrală a cuvântului a fost dedicată însă părintelui Elefterie Mihail, despre care Arhiepiscopul Tomisului a vorbit cu emoție, evocând întâlnirile personale avute cu acesta la Agapia Veche, în anul 1972.
„Iată, pomenim un luceafăr al Bisericii noastre, pe vrednicul de pomenire Părintele Elefterie, a cărui viață a fost o jertfă continuă și o dăruire către Dumnezeu și către mulțimea credincioșilor”, a spus ierarhul.
ÎPS Teodosie a povestit că l-a întâlnit pe părintele Elefterie în perioada studiilor de seminar și că a rămas impresionat de dragostea, puterea rugăciunii și darul vindecării pe care acesta le avea.
Arhiepiscopul Tomisului a relatat că unul dintre colegii săi, care nu mai putea călca într-un picior, a fost vindecat după rugăciunile părintelui Elefterie.
„Pe lângă faptul că era doctor fără de arginți, prin rugăciunile sale ne-a citit Molitfele Sfântului Vasile și ale Sfântului Ioan Gură de Aur și ne-a ușurat de toate poverile”, a spus ÎPS Teodosie.
„Capul niciodată nu m-a mai durut”
Ierarhul a mărturisit și o experiență personală, povestind că, în perioada seminarului, suferea de dureri de spate și de cap din cauza oboselii și a ascultărilor pe care le avea.
„Am mers la Părintele și i-am spus durerea mea, iar el mi-a spus: «Iată, de acum ce îți voi face, nu te va mai durea capul niciodată». Mi-a pus degetele între ochi, am văzut stele verzi, mi-a pocnit la spate și la cap și, cu adevărat, de atunci, din 1972, chiar dacă am fost răcit sau am avut temperatură, capul niciodată nu m-a mai durut”, a afirmat Arhiepiscopul Tomisului.
„Comunismul va cădea”
ÎPS Teodosie a relatat și o profeție făcută de părintele Elefterie în perioada regimului comunist, atunci când acesta trăia în exil după alungarea de la Mănăstirea Dervent.
„Mi-a spus: «Să nu fiți nerăbdători. Comunismul va cădea, iar eu mă voi întoarce la mănăstirea mea, că nu voi muri înainte de a fi din nou stareț al mănăstirii din care am fost alungat»”, a mărturisit ierarhul.
Arhiepiscopul Tomisului a spus că această prorocie s-a împlinit și a amintit faptul că, după revenirea părintelui Elefterie la Dervent, izvorul care secase după plecarea sa a început din nou să curgă.
„Când a plecat Părintele în 1959, izvorul la care facem noi sfințirea de Izvorul Tămăduirii și de ziua Sfintei Cruci s-a oprit. Nu a mai curs apă deloc, decât în ziua Izvorului Tămăduirii”, a spus ÎPS Teodosie.
Ierarhul a relatat că, la începutul anilor 1990, părintele Elefterie a cerut apă de la izvor, deși acesta era secat.
„Iar el a zis: «Mergeți acum și veți vedea că va curge». Și când s-au dus, curgea apa”, a afirmat Arhiepiscopul Tomisului.
„Va veni vremea să fie recunoscută sfințenia sa”
În partea finală a cuvântului, ÎPS Teodosie a vorbit despre evlavia pe care mulți credincioși, profesori și teologi o au față de părintele Elefterie și a sugerat posibilitatea recunoașterii oficiale a sfințeniei acestuia.
„Trupul lui este atât de curat și de frumos ca al unui sfânt și va veni vremea să fie recunoscută sfințenia sa”, a spus ierarhul.
Arhiepiscopul Tomisului a evidențiat și activitatea actualului stareț al Mănăstirii Dervent, arhimandritul Andrei, despre care a spus că a ridicat „această măreață biserică”.
În încheiere, ÎPS Teodosie i-a îndemnat pe credincioși să îl cinstească pe părintele Elefterie și să îi ceară rugăciunile.
„Noi îi cerem să se roage pentru noi și să rămână mijlocitorul nostru către Dumnezeu, în Împărăția cea cerească, ca și noi să dobândim această împărăție”, a spus Arhiepiscopul Tomisului.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, marți, 12 mai, după Sfânta Liturghie la Mănăstirea Dervent, unde a oficiat slujba parastasului la mormântul părintelui Elefterie Mihail, întemeietorul Mănăstirii Dervent:
„Hristos a înviat!
Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși,
Iată, este astăzi o zi frumoasă prin strălucirea sfinților pe care îi prăznuim. Între acești sfinți este și un sfânt român din veacul al XVII-lea. Sfântul Ioan s-a născut în anul 1644, în vremea domnitorului Matei Basarab.
A fost un om credincios, a crescut frumos în casa părinților săi, care l-au educat, l-au învățat să se roage, să citească și să fie mereu rugător, Sfântul Ioan.
În vremea următorului domnitor, după Matei Basarab, marele voievod, ctitor de multe biserici și ajutător al poporului său, au năvălit turcii în Țara Românească. A venit un alt domnitor, Mihail, care mai târziu s-a numit și Mihnea. Acesta nu mai suporta să plătească toate birurile către turci, haraciul și celelalte dări. De aceea, iată, a refuzat aceste plăți, că nu mai avea de unde să le dea.
Dar au venit cei care nu au fost onorați cu plata din partea domnitorului și au intrat în Țara Românească. După ce au pustiit țara, au plecat luând și mulți robi, trecându-i Dunărea, ca să meargă la Țarigrad, Constantinopolul de astăzi.
Între aceștia a fost și tânărul Ioan, născut în anul 1644, iar această răpire a sa și a altora a avut loc în anul 1661. În drumul lor, cei care l-au luat erau soldați turci. Tânărul acesta era voinic, frumos și mereu se ruga lui Hristos să-și țină credința, chiar dacă era rob al turcilor.
Dar un tânăr dintre soldații turci l-a luat lângă el și a vrut să facă cu acest tânăr un păcat greu împotriva firii. S-a opus Ioan și atât de mult s-a împotrivit, încât acela care nu îl lăsa în pace și îl silea a fost răpus de creștinul Ioan și a murit.
Ajungând la Țarigrad, Ioan a fost predat soției acelui turc care murise din mâinile lui.
Pentru că era frumos la chip, femeia aceasta a căutat să-l ademenească, asemenea femeii lui Putifar care l-a ispitit pe Iosif. Dar tânărul nu s-a lăsat înduplecat.
Femeia acelui bărbat care murise în această peregrinare i-a făgăduit că îi va da multă avere și îl va face om de cinste dacă o ia de soție, dar i-a pus o condiție: să treacă la islam, la legea turcească, lucru pe care Ioan l-a refuzat categoric.
Și atunci femeia a început să-l amenințe și le-a spus mai-marilor ei cât de mult o chinuiește. A cerut să fie arestat. A fost arestat și chinuit. Soldații care îl păzeau în temniță îl îndemnau să se lepede de legea creștinească, să-l mărturisească pe Allah și pe prorocul Mahomed. Dar Ioan a refuzat toate acestea și a spus: „Eu sunt creștin și nu pot să mă lepăd de Cel ce mi-a adus iertarea și viața veșnică, Hristos, Mântuitorul nostru, pentru că El este Dumnezeu.”
Și atunci, în cele din urmă, l-au scos din temniță. Femeia celui omorât încă voia să-l înduplece, că era un tânăr cu chip frumos, voinic, deși avea numai 17 ani.
În cele din urmă, văzând că nu pot să-l convingă să se lepede de credință, au hotărât și i-au spus: „Dacă nu vei trece la credința noastră, te așteaptă o moarte grea și năprasnică.”
L-au bătut, era plin de răni, dar el se ruga lui Hristos Dumnezeu tot timpul. În cele din urmă, Sfântul Ioan Valahul a fost ucis cu sabia și nu se știe unde se află trupul lui, fie că a fost aruncat în mare, fie că a fost îngropat.
Un scriitor contemporan, care a fost martor la chinurile sale, Ioan Cariofil, scrie despre viața lui, cum a fost mărturisitor și cum a murit în chinuri Sfântul Ioan Valahul. Este un sfânt al nostru care Îl mărturisește pe Hristos și acum, în ceruri, se roagă pentru noi.
Tot astăzi îi prăznuim pe Sfântul Ierarh Epifanie, Episcopul Constanției Ciprului, și pe Sfântul German al Constantinopolului.
Sfântul Epifanie a fost contemporan cu Sfântul Ioan Gură de Aur. În vremea aceea erau multe prigoniri, cum a fost prigonit și Sfântul Ioan Gură de Aur. Fiecare i-a prorocit celuilalt cum va sfârși.
La început, Sfântul Epifanie a fost părtaș cu cei care l-au învinuit pe Sfântul Ioan Gură de Aur, dar după aceea și-a cerut iertare. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur i-a spus: „Nu vei sfârși ușor.” Și Sfântul Epifanie i-a spus Sfântului Ioan Gură de Aur că nici el nu va sfârși ușor, ci va muri în exil. Și toate acestea s-au adeverit.
Astăzi îl prăznuim și pe Sfântul German, Patriarhul Constantinopolului. Acesta a păstorit în vremea împăratului Leon Isaurul, care a fost prigonitor al sfintelor icoane.
Dar Sfântul German a îndemnat poporul să nu lepede icoanele, pentru că chipul Tatălui Celui din ceruri este Fiul care S-a întrupat. Și dacă Fiul S-a întrupat și Și-a lăsat icoana Sa în năframa pe care I-a dat-o Veronica în timpul pătimirii Sale, îndemnul la cinstirea icoanelor este dat chiar de Mântuitorul, că prin icoana Sa nefăcută de mână s-a vindecat Avgar, domnul Edesei.
Acest Leon a fost un mare prigonitor. A pus să fie arse icoanele, dar Sfântul German a fost un mare mărturisitor și i-a îndemnat pe toți să cinstească icoanele.
De aceea s-a sfârșit bucurându-se că a fost restabilit cultul sfintelor icoane, după ce a murit acest Leon, prin împărăteasa Teodora, care, în prima duminică a Postului Mare, la 11 martie 842, a rânduit să fie Duminica Ortodoxiei, adică a cinstirii tuturor învățăturilor dreptei credințe, căci icoanele ocupă un loc important în cultul Bisericii noastre.
Să ne rugăm acestor sfinți, care sunt cu adevărat mijlocitorii noștri în ceruri la Bunul Dumnezeu, să ne fie și nouă mijlocitori tuturor și să avem bucurie în tot ceea ce facem, dacă facem după voia lui Dumnezeu și Îl iubim pe Dumnezeu, pe Maica Sa și pe sfinții Săi.
Preacuvioase părinte exarh și stareț al acestei mănăstiri, arhimandritul Andrei, preacuvioși și preacucernici părinți, preacuvioase maici, iubiți credincioși,
Iată, pomenim un luceafăr al Bisericii noastre, pe vrednicul de pomenire Părintele Elefterie, a cărui viață a fost o jertfă continuă și o dăruire către Dumnezeu și către mulțimea credincioșilor.
Izgonit de aici, mănăstirea a încetat să mai funcționeze, dar Părintele Elefterie a peregrinat în mai multe părți până a ajuns la Agapia Veche, unde a fost duhovnic și slujitor.
L-am întâlnit acolo în 1972. Am mers cu colegii mei de clasă. Noi eram în anul al II-lea, pentru că în 1970 intraserăm la seminar și în anul al doilea am mers la Agapia Veche.
Unul dintre colegi căzuse și nu mai putea să calce într-un picior. Când am ajuns acolo, Părintele ne-a întâmpinat cu multă dragoste. Colegul nostru stătea într-un picior. Părintele l-a văzut și i-a zis: „Așteaptă, că se va repara piciorul tău.”
Și după ce ne-a vorbit atât de frumos, ne-a servit cu ce avea, pentru că întotdeauna avea ceva să ofere pelerinilor, s-a ocupat de colegul nostru și acesta n-a mai avut nimic la picior.
Pe lângă faptul că era doctor fără de arginți, prin rugăciunile sale ne-a citit Molitfele Sfântului Vasile și ale Sfântului Ioan Gură de Aur și ne-a ușurat de toate poverile.
După aceea, iată, ne-a povățuit atât de frumos. Din clipa aceea am fost cucerit de ținuta acestui om, care avea doar 72 de ani, pentru că era născut în 1900, era impresionantă.
Atât de frumos ne-a vorbit, iar după noi așteptau mulțime de oaspeți, de creștini, să intre la Părintele Elefterie, pentru că era doctor fără de arginți. Nu lua de la nimeni niciun ban, pentru că îi vindeca pe mulți.
Am avut și eu nevoie de ajutorul lui. Am venit curând după aceea, având o durere de spate și dureri de cap, pentru că dormeam puțin, fiind pus cu ascultare la contabilitatea noii clădiri care se ridica la seminar. Și când plecam la metanii simțeam că totul se varsă din mine. Am mers la Părintele și i-am spus durerea mea, iar el mi-a spus: „Iată, de acum ce îți voi face, nu te va mai durea capul niciodată.”
Mi-a pus degetele între ochi, am văzut stele verzi, mi-a pocnit la spate și la cap și, cu adevărat, de atunci, din 1972, chiar dacă am fost răcit sau am avut temperatură, capul niciodată nu m-a mai durut.
Și, între altele, mi-a spus Părintele Elefterie: „Să nu fiți nerăbdători. Comunismul va cădea, iar eu mă voi întoarce la mănăstirea mea, că nu voi muri înainte de a fi din nou stareț al mănăstirii din care am fost alungat.”
Și, cu adevărat, când a plecat Părintele în 1959, izvorul la care facem noi sfințirea de Izvorul Tămăduirii și de ziua Sfintei Cruci s-a oprit. Nu a mai curs apă deloc, decât în ziua Izvorului Tămăduirii, după cum mărturisește un mare arheolog care este înmormântat aici.
La începutul anilor 1990, chiar în ianuarie, a venit aici și a cerut: „Aduceți-mi apă de la izvor.”
Dar toți i-au spus: „Părinte, izvorul nu curge.”
Iar el a zis: „Mergeți acum și veți vedea că va curge.”
Și când s-au dus, curgea apa. I-au adus apă de la izvor. Au auzit mulți creștini că a venit și veneau aici, iar Părintele postea în fiecare zi. Mânca seara puțin, atât. De aceea făcea rugăciunile Sfântului Vasile și de șapte ori pe zi, iar oamenii se tămăduiau de neputințele lor.
Acesta a fost Părintele Elefterie, un mare jertfitor, care s-a jertfit înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce a prorocit, că va cădea comunismul și că va fi aici din nou stareț, s-a împlinit.
A fost deshumat. Trupul lui este atât de curat și de frumos ca al unui sfânt și va veni vremea să fie recunoscută sfințenia sa, pentru că și profesori universitari, și teologi care au stat de vorbă cu el au mare evlavie la Părintele Elefterie. L-au ascultat. A fost un om al cuvântului și al faptei deopotrivă.
De aceea, Dumnezeu l-a hărăzit să se întoarcă aici și să aibă parte de un stareț după inima, credința și dragostea lui.
De aceea mulțumesc și eu lui Dumnezeu și sunt sigur că și Părintele Elefterie îi mulțumește părintelui Andrei, arhimandritul și starețul actual al acestei mănăstiri, care a ridicat această măreață biserică și multe altele va mai face.
De aceea, iată, iubite părinte duhovnic al meu, astăzi am fost hărăzit, chiar la ziua pomenirii plecării de aici, acum 36 de ani, să fiu prezent, să mă rog și să adun semne pentru cei rânduiți să facă această rânduială, ca să fii așezat la locul care ți se cuvine, pentru prorociile și pentru darurile pe care ți le-a dat Dumnezeu.
Să fii unde îți este sufletul, cu sfinții, și să fii și pe pământ cinstit de noi, cei trecători, dar credincioși.
Părintele Elefterie nu refuza pe nimeni. Stătea la o casă în afara mănăstirii, pentru că la Agapia Veche era rânduiala ca numai până la apusul soarelui să poată intra credincioșii. Dar el era în această casă și stătea până la miezul nopții cu toți cei care aveau trebuință, ca să-i vindece, să se roage și să fie împreună cu ei.
Era un om cu adevărat al jertfei și al dragostei, care ne împărtășea bucurie și nădejde în Dumnezeu.
Această nădejde trebuie să o aibă toți viețuitorii din mănăstirea aceasta și toți cei care vin aici închinători, pentru că au un rugător care s-a rugat cât a fost trăitor vremelnic, dar sunt convins că și acum se roagă în Împărăția cea cerească, pentru că semnul sfințeniei este trupul curat, galben și frumos.
Așa este trupul Părintelui Elefterie.
Dumnezeu să ne primească această jertfă de pomenire, iar pe Părintele Elefterie să primească jertfa rugăciunilor noastre.
Noi îi cerem să se roage pentru noi și să rămână mijlocitorul nostru către Dumnezeu, în Împărăția cea cerească, ca și noi să dobândim această împărăție. Amin.”
