În Catedrala Patriarhală din București, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un amplu cuvânt de învățătură în Duminica a 34-a după Rusalii, cunoscută și ca Duminica Întoarcerii Fiului Risipitor. În predica sa, Patriarhul a evidențiat valoarea pocăinței, iubirea nemărginită a Tatălui ceresc și pericolul înstrăinării omului de Dumnezeu.
„Prin pocăință, sufletul înviază din moartea spirituală”
Preafericitul Părinte Daniel a explicat că Evanghelia acestei duminici ne arată că prin pocăință, sufletul omului se ridică din moartea spirituală cauzată de păcat. Fiul risipitor, care a plecat într-o țară îndepărtată, simbolizează omul care se îndepărtează de Dumnezeu și își irosește darurile divine.
„Dumnezeu respectă libertatea omului, chiar dacă aceasta e folosită în mod irațional sau pătimaș”, a subliniat Patriarhul Daniel, arătând că Tatăl din pildă acceptă cererea fiului de a-și lua partea de moștenire, chiar dacă aceasta va fi risipită în păcate.
Foametea, o încercare îngăduită de Dumnezeu pentru trezirea conștiinței
Patriarhul României a explicat că foametea care s-a abătut peste țara îndepărtată este, în realitate, o încercare îngăduită de Dumnezeu, pentru ca omul păcătos să înțeleagă limitele lumii materiale și să se întoarcă la Creator.
„Dacă nu postim de bunăvoie, ajungem să postim de nevoie”, a spus Patriarhul, evidențiind că Dumnezeu îngăduie uneori suferințe, nu ca pedeapsă, ci ca o metodă de îndreptare și salvare spirituală.
Iertarea Tatălui și restaurarea fiului risipitor
Un moment central al predicii a fost interpretarea întâlnirii dintre fiul risipitor și tatăl său. Patriarhul Daniel a subliniat iubirea părintească a lui Dumnezeu, care nu-i cere fiului său să dea socoteală pentru averea pierdută, ci îl îmbrățișează cu dragoste și îl primește înapoi ca pe un fiu, nu ca pe un rob.
„Dumnezeu aleargă în întâmpinarea păcătosului care se pocăiește”, a spus Patriarhul, arătând că iertarea și iubirea divină sunt nemărginite.
Patriarhul a explicat și simbolistica veșmintelor noi primite de fiul risipitor:
- Haina cea dintâi simbolizează restaurarea harului pierdut prin păcat.
- Inelul de aur reprezintă reînfierea în iubirea deplină a Tatălui ceresc.
- Încălțămintea nouă indică puterea de a merge din nou pe calea mântuirii.
- Fiul cel mare și pericolul judecății nemiloase
Patriarhul a atras atenția și asupra comportamentului fiului cel mare, care îl judecă aspru pe fratele său întors acasă.
„Fiul cel mare reprezintă pe credincioșii evlavioși, dar lipsiți de milostivire. Ei păstrează credința, dar uită să fie iertători cu cei care se întorc la Dumnezeu”, a explicat Patriarhul Daniel.
Astfel, Pilda Fiului Risipitor este, în același timp, o evanghelie a iertării păcătosului pocăit și a îmblânzirii celui evlavios, dar neiertător.
Îndemnul final al Patriarhului Daniel
În încheiere, Patriarhul României i-a îndemnat pe credincioși să învețe din această parabolă importanța pocăinței, a iubirii și a iertării:
„Dumnezeu ne așteaptă întotdeauna cu brațele deschise. Să nu rămânem în păcat, ci să ne întoarcem cu pocăință și smerenie, pentru a primi iertarea și iubirea Lui nesfârșită.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris integral predica rostită de Patriarhul Daniel:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.
Înaltpreasfințiile Voastre, Preasfințiile Voastre, Preacuvioși, Preacucernici Părinți, stimate autorități, dragi invitați, iubiți credincioși și credincioase,
Astăzi, Biserica noastră prăznuiește Duminica a 34-a după Rusalii, a întoarcerii fiului risipitor. În esență, Evanghelia acestei duminici ne spune că, prin pocăință, înviază sufletul din moartea spirituală cauzată de păcat.
Cu multă înțelepciune și pedagogie duhovnicească, Biserica a rânduit ca, în Duminica a doua din perioada Triodului, să fie citită o pericopă evanghelică deosebit de ziditoare, care ne ajută să înțelegem cât de folositoare este pocăința sinceră pentru urcușul nostru sufletesc spre Înviere, ca ridicare din păcat și ca bucurie a întâlnirii noastre cu Hristos Domnul, Cel care ne-a descoperit iubirea milostivă a Tatălui ceresc.
Evanghelia Duminicii Fiului Risipitor are o legătură deosebită cu însăși Taina Pocăinței, sau mărturisirea și iertarea păcatelor, ori Taina Spovedaniei, care este, de fapt, Taina împăcării omului cu Dumnezeu.
Treptele ridicării duhovnicești din păcat, pe care le-a urmat tânărul risipitor, sunt treptele esențiale ale pocăinței sau ale spovedaniei. Evanghelia Duminicii a doua din perioada Triodului ne învață cum să ne pocăim, cât de mari sunt darul și bucuria iertării păcatelor, cât de minunată este regăsirea celui pierdut sau învierea celui mort sufletește și cât de frumoasă este starea omului împăcat cu Dumnezeu.
Dumnezeu respectă libertatea omului, chiar dacă aceasta e folosită în mod irațional sau pătimaș. Pilda rostită de Domnul Iisus Hristos, relatată de Sfântul Evanghelist Luca, ne descoperă în același timp valoarea pocăinței omului păcătos, iubirea milostivă a lui Dumnezeu Tatăl și bucuria iertării păcătosului care se pocăiește, deoarece tatăl despre care se vorbește în Evanghelie reprezintă iubirea părintească a lui Dumnezeu Tatăl, Domnul nostru Iisus Hristos și Tatăl nostru cel Ceresc.
Cei doi fii reprezintă două atitudini ale omului față de Dumnezeu: una de fidelitate sau ascultare față de Dumnezeu, adică împlinirea voii Lui și statornicie în Casa Lui, iar alta de înstrăinare sau îndepărtare de Dumnezeu. Fiul cel mare reprezintă pe omul fidel sau credincios, care în toată viața sa încearcă să fie împlinitor al cuvântului lui Dumnezeu și să rămână aproape de Casa lui Dumnezeu – Biserica. Fiul cel tânăr reprezintă libertatea confuză a omului pătimaș, ca manifestare a vieții păcătoase.
Cei doi fii din Evanghelie pot reprezenta două categorii de oameni diferiți, dar și două stări sufletești pe care le poate avea aceeași persoană în momente diferite ale vieții sale – adică libertatea de a fi statornic în comuniune cu Dumnezeu și libertatea de a se înstrăina sau îndepărta de Dumnezeu.
Evanghelia ne spune că fiul cel tânăr a dorit să facă experiența libertății ca înstrăinare de tatăl său și de casa părintească. În mod surprinzător, vedem că tatăl acceptă cererea fiului de a primi partea sa de avere și de a părăsi casa părintească – dovadă că Dumnezeu respectă libertatea omului de a-și alege propriul drum în viață.
Omul are, așadar, libertatea de a folosi toată energia vieții sale sau darurile primite de la Dumnezeu după cum dorește, iar Dumnezeu respectă această libertate, chiar dacă știe că omul o poate folosi contrar voinței Sale și spre propria sa degradare umană.
Însă, odată cu respectul arătat de Dumnezeu libertății omului, Evanghelia de astăzi ne arată și drama sau eșecul libertății omului ca înstrăinare de Dumnezeu. Când libertatea omului devine autodistructivă, înțelepciunea lui Dumnezeu îl cheamă pe om la pocăință, la schimbare.
Țara depărtată din Evanghelie, în care s-a dus fiul cel tânăr, reprezintă îndepărtarea sau înstrăinarea omului de Dumnezeu Tatăl și de starea libertății lui în comuniune cu Dumnezeu.
Țara depărtată, cum o numește Evanghelia, este spațiul nedefinit al uitării și înstrăinării omului de Dumnezeu și al vieții egoiste, fără repere spirituale comunitare. Omul ajuns în această stare consideră că libertatea de a deveni rob pătimaș al simțurilor definește persoana sa ca fiind matură și autonomă.
După ce a cheltuit în desfătări tot ceea ce a primit de la tatăl său, trăind o viață pătimașă, dezordonată, adică înrobit de plăceri trupești posesive, care reduc viața omului la nivelul biologic al simțurilor, tânărul risipitor a avut de înfruntat o situație la care nu se aștepta, și anume foamea trupească sau materială.
Sfânta Evanghelie precizează că o foamete mare s-a făcut în țara aceea. Ne întrebăm: Cine a provocat sau programat acea foamete mare? Ce rost avea foametea în acea țară depărtată?
Nu ni se spune în Evanghelie, dar se poate presupune că aceasta a fost cauzată de o secetă îngăduită de Dumnezeu, deoarece adesea, când libertatea oamenilor devine neînțeleaptă sau autodistructivă, înțelepciunea lui Dumnezeu caută să salveze pe omul păcătos și pătimaș, chemându-l la pocăință, la schimbarea modului de a viețui.
Cu alte cuvinte, când nu ne înfrânăm de bunăvoie și devenim lacomi material, ajungem să postim de nevoie.
Deci, dacă nu postim de bunăvoie, ajungem să postim de nevoie, mai precis, Dumnezeu poate îngădui dificultăți materiale exterioare pentru a produce o schimbare spirituală interioară a omului pătimaș, total înrobit de lucruri materiale, ale lumii limitate și trecătoare.
Așadar, foametea mare din țara depărtată reprezintă adesea încercările îngăduite de Dumnezeu asupra oamenilor, nu ca o pedeapsă, ci ca o prevenție sau terapie spirituală, pentru ca omul să înțeleagă că tot ce posedă material este totuși limitat și trecător, inclusiv viața sa trăită pe pământ.
În acest sens, libertatea omului devine o libertate în relație cu libertatea lui Dumnezeu, prin pronia Sa cerească sau prin grija Sa milostivă față de scopul ultim al vieții omului pe pământ, adică mântuirea oamenilor, Dumnezeu îngăduie uneori încercări și suferințe temporare, doar pentru a reaminti omului că Izvorul existenței sale se află dincolo de el însuși, în Dumnezeu Cel veșnic viu, care a creat pe om pentru a trăi în comuniune de iubire eternă cu Dumnezeu Creatorul și cu toți oamenii.
După ce s-a făcut foamete mare în țara aceea a libertății trăite ca înstrăinare și uitare de Dumnezeu, tânărul risipitor, din om liber și bogat, a ajuns pe neașteptate o slugă săracă și flămândă.
După ce devenise mai întâi rob al patimilor trupești, el devine acum și rob al sărăciei materiale, dorind să-și salveze viața sa biologică, întrucât viața sa spirituală era aproape moartă.
Fiul risipitor, spune Evanghelia, s-a lipit de unul din locuitorii acelei țări, care l-a angajat păzitor la porci.
Această îndeletnicire, în cultura iudaică antică, era ceva foarte umilitor, să păzești porcii, întrucât porcii erau considerați animale necurate.
În plus, pe lângă această umilire, fiul risipitor, devenit slugă, nu i se îngăduia nici măcar să mănânce pe săturate din hrana porcilor, din roșcove. Sărăciei lui spirituale i s-a adăugat acum și o umilitoare sărăcie materială.
Abia atunci, fiul risipitor și-a adus aminte de traiul bun din casa tatălui său, unde slugile duceau o viață îmbelșugată, îndestulându-se de pâine, în vreme ce lui nu i se îngăduia să mănânce nici măcar roșcovele folosite pentru hrana porcilor.
Din acest motiv, deodată, tânărul sărac și flămând își vine în sine sau, în alte traduceri, se spune își vine în fire. Traducerea e posibilă și în forma își vine în sine sau își vine în fire, adică el începe să se ridice din starea nefirească a îndepărtării lui de Dumnezeu la starea firească de comuniune cu Dumnezeu.
Evanghelia de astăzi ne arată, de fapt, că înstrăinarea omului de Dumnezeu și risipirea vieții lui în patimi egoiste nu sunt stări firești, ci nefirești.
Chiar dacă, uneori, oamenii ajung să se obișnuiască a păcătui atât de mult, încât păcatul este privit ca fiind un comportament firesc sau normal, iar moartea trupului ca fiind un fenomen natural, din punct de vedere duhovnicesc, însă, păcatul și moartea nu sunt naturale sau firești după voia lui Dumnezeu, ci sunt natură căzută, accidente și consecințe ale falsei libertăți a omului, ca înstrăinare de Dumnezeu și cădere din comuniunea cu El.
De aceea, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, capitolul 6, versetul 13, spune: „Și plata (sau consecința) păcatului este moartea.”
Astfel, venirea în fire sau venirea în sine, cauzată de postul de nevoie, de foametea mare, a fost șansa decisivă a salvării tânărului, care se pierduse cu firea.
Situația de limită a existenței sale biologice l-a determinat pe tânărul petrecăreț și risipitor de odinioară să schimbe modul de a gândi și de a fi, să se convertească, adică să se pocăiască.
După ce și-a venit în fire sau în sine, când a realizat că se află pe un drum greșit, care nu era un drum al libertății, ci unul al robiei, tânărul risipitor a zis: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi..”
Această schimbare bruscă de atitudine a păcătosului, de trezire a conștiinței păcătoșeniei și de recunoaștere a stării nefirești în care se află este începutul căinței, adică începutul regretului său că a trăit o viață egoistă, pătimașă, risipitoare de averi materiale, de daruri sufletești și de energii fizice, ajungând în totală sărăcie spirituală și materială.
Când fiul risipitor a zis „Mă voi scula”, aceasta înseamnă nu doar o ridicare fizică de jos, de la sol, ci și o ridicare spirituală, o hotărâre de a ieși din starea de decădere sau sărăcie spirituală și materială în care se afla.
Iar în acel moment, atitudinea lui Dumnezeu-Tatăl s-a arătat ca fiind iubire milostivă, care aștepta de multă vreme ridicarea și întoarcerea acasă a fiului înstrăinat și risipitor.
În acest sens, Evanghelia precizează: „Dar încă de departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat.”
Tatăl fiului risipitor nu a așteptat ca fiul său care se pocăiește să ajungă acasă și să bată în ușă, ci a pornit în grabă spre el, spune Evanghelia, „alergând” în întâmpinarea lui, l-a îmbrățișat și l-a sărutat ca semn de mare prețuire a pocăinței acestuia.”
Prin urmare, când un păcătos se întoarce spre Dumnezeu și face primii pași ai pocăinței, Dumnezeu alergând îi iese în întâmpinare.
Mâinile lui Dumnezeu-Tatăl, pe care El le întinde ca să îmbrățișeze pe omul care se pocăiește, sunt lucrările sfinte ale Bisericii lui Hristos, și anume: primirea pocăinței omului păcătos și dăruirea iertării păcatelor.
Prin aceste lucrări sfinte primesc mântuirea toți oamenii căzuți în păcate și înstrăinați de Dumnezeu și de semenii lor, dacă se pocăiesc sincer și din adâncul inimii lor.
În continuare, Sfânta Evanghelie ne spune că tatăl fiului risipitor, după ce a primit cu bucurie pocăința acestuia, a poruncit slugilor sale să-l îmbrace în haina cea dintâi, să-i dea inel în mână și încălțăminte nouă în picioarele lui.
Haina cea dintâi sau haina cea nouă a iertării părintești simbolizează luminarea sau curățirea sufletului de stările lui întunecoase imprimate de păcat.
Această haină exprimă legătura dintre Sfânta Taină a Botezului din apă și din Duh și Sfânta Taină a Pocăinței, numită și botezul lacrimilor.
Inelul de aur pus în mână simbolizează reînfierea prin pocăință, mai precis, inelul de aur este semnul reprimit omului care se pocăiește în iubirea deplină, neîntreruptă, nediminuată și neschimbătoare a lui Dumnezeu.
Aceste calități ale iubirii milostive a lui Dumnezeu sunt simbolizate în faptul că inelul are continuitate, este neîntrerupt, nediminuat.
Această iubire este lucrarea vindecătoare și sfințitoare a Bisericii lui Hristos prin Sfintele Taine.
Încălțămintea nouă, pe care o primește fiul risipitor, după ce s-a pocăit, înseamnă harul sau ajutorul primit de la Dumnezeu pentru a călca peste spinii ispitelor păcătoase și de a merge pe calea mântuirii, adică pe calea iubirii smerite față de Dumnezeu și față de semeni.
Vițelul cel îngrășat, care a fost junghiat pentru ospățul bucuriei, simbolizează Taina Sfintei Euharistii, după cum ne spune și Sfântul Chiril al Alexandriei, în comentariul său la Evanghelia după Sfântul Evanghelist Luca.
De aceea, toți păcătoșii care s-au pocăit și au primit iertarea păcatelor prin Sfânta Taină a Spovedaniei sunt chemați la Sfânta și Dumnezeiasca Împărtășanie sau Euharistie, prin care ni se dăruiește încă din lumea aceasta arvuna Învierii, a vieții veșnice și a bucuriei din Împărăția Cerurilor.
Fiul cel mare, din parabola Evangheliei de astăzi, este interpretat de Sfântul Ioan Gură de Aur, care a trecut la Domnul în anul 407, și de Fericitul Augustin, care a trecut la Domnul în anul 430. Aproape că erau contemporani.
Sfântul Ioan Gură de Aur zice că fiul risipitor, citez: „este chipul celor care au căzut în patimi după botez”, am încheiat citatul.
Iar Fericitul Augustin consideră că fiul cel risipitor sau tânăr reprezintă, citez: „neamul omenesc care s-a rătăcit în slujirea idolilor păgâni, în timp ce fiul cel mare reprezintă pe sfinții care împlineau practicile și poruncile Legii lui Moise”, am încheiat citatul.
Deci, acești doi fii pot fi și două categorii diferite de popoare: fiul cel mare, poporul evreu, care păzește Legea cu strictețe, dar nu cunoaște suficient iubirea milostivă, și celălalt fiu, cel tânăr, poate reprezenta popoarele păgâne, care au trăit în dezordine morală lung timp în istorie, dar când au descoperit Evanghelia lui Hristos și Taina Pocăinței, au primit iubirea lui Dumnezeu în sufletul lor și au fost înfiați prin harul pocăinței, al botezului și al pocăinței.
Evanghelia Fiului Risipitor ne arată iubirea părintească nemărginită și necondiționată a lui Dumnezeu față de păcătosul care se pocăiește.
Tatăl fiului risipitor nu adresează niciun reproș fiului reîntors acasă și nu-i cere un inventar al averilor risipite, deoarece mai scump decât orice avere materială este sufletul omului salvat sau mântuit și câștigat pentru eternitate.
Iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care se ridică deasupra oricărui calcul de ordin material și matematic, copleșește dreptatea, potrivit căreia fiul risipitor de averi trebuia să fie pedepsit.
Însă tocmai această iubire nemăsurată, nemărginită a tatălui milostiv, dar nemeritată de fiul său păcătos și risipitor, a trezit multă gelozie și mânie în fiul cel mare, deoarece acesta nu a înțeles duhovnicește milostivirea tatălui său.
Însă tatăl milostiv îl lămurește și îl îndreaptă duhovnicește pe fiul său cel mare, care a devenit deodată nemilostiv și neiertător, zicându-i: „Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.”
Fiul cel mare din Pilda Fiului Risipitor reprezintă și pe unii credincioși iubitori de Dumnezeu și de Biserică, harnici și cinstiți, având viață curată și multă evlavie, dar fiind adesea nemilostivi și neiertători față de păcătoșii din comunitate, pe care mai mult îi judecă moral decât îi ajută să se îndrepte spiritual.
Întrucât tatăl milostiv iartă pe fiul său risipitor și păcătos, care se pocăiește, și cere fiului său cel ascultător și harnic să fie milostiv și iertător, Sfânta Evanghelie de astăzi este, în același timp, Evanghelia iertării păcătosului pocăit și a îmblânzirii evlaviosului neiertător, spre Slava lui Dumnezeu și a noastră mântuire.
Amin!”
