ADEVARULBISERICII.RO a trasncris predica rostită de Preafericitul Părinte Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Vecernia Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, din 12 aprilie 2026, la Catedrala Patriarhală, unde Întâistătătorul a oferit o veritabilă lecție de teologie dogmatică despre Înviere, lucrarea Duhului Sfânt și misiunea apostolică.
Învierea, dovadă a dumnezeirii lui Hristos
Patriarhul a explicat, pornind de la Evanghelia după Ioan, că arătarea Mântuitorului către ucenici, prin ușile încuiate, este o dovadă a dumnezeirii Sale, dar și o confirmare concretă a Învierii:
„Deci Domnul Iisus Hristos vrea mai întâi să-i asigure pe ucenici că El a înviat din morți cu adevărat, că nu este o fantomă. Și, desigur, trecerea Lui prin ușile încuiate ne arată puterea dumnezeirii Sale.”
În același timp, păstrarea rănilor pe trupul înviat este interpretată, în spirit patristic, ca argument pentru credință și vindecare duhovnicească.
Fericitul Augustin și sensul rănilor lui Hristos
Citând din Fericitul Augustin, Patriarhul Daniel a arătat că semnele răstignirii nu dispar, ci devin mărturie vie a Învierii:
„Urmele rănilor au rămas pe trupul Său pentru a vindeca inimile celor care se îndoiesc privind Învierea. Ușile încuiate n-au fost un obstacol pentru realitatea materială a unui trup în care locuia dumnezeirea.”
Totodată, Patriarhul Daniel a explicat nuanța teologică a cuvintelor Mântuitorului privind Duhul Sfânt:
„În toate limbile nu se spune ‘luați Duhul Sfânt’, ci ‘primiți Duhul Sfânt’. Deci omul Îl primește ca dar, nu Îl ia ca o răpire.”
Clarificare dogmatică: purcederea Duhului Sfânt
Un punct central al predicii l-a constituit clarificarea unei teme sensibile de dogmatică, legată de raportul dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt:
„El este numit în Sfânta Scriptură când Duhul Tatălui, când Duhul Fiului, dar nu pentru că purcede de la Tatăl și de la Fiul, cum, în mod eronat, s-a spus în tradiția latină occidentală. El este Duhul Tatălui, pentru că purcede din Tatăl, și este Duhul Fiului, pentru că Fiul Îl primește.”
Această precizare a fost completată prin referințe la teologia patristică și la învățătura ortodoxă despre relațiile intratrinitare.
Misiunea apostolică – o „hirotonie” pentru întreaga lume
În interpretarea Sfântului Chiril al Alexandriei, citată de Patriarh, trimiterea apostolilor este echivalentă unei hirotonii universale:
„Prin aceste cuvinte Domnul nostru Iisus Hristos i-a hirotonit pe ucenici ca învățători ai lumii și ca iconomi ai tainelor dumnezeiești.”
Această trimitere este continuarea misiunii Fiului în lume:
„Precum a trimis Tatăl pe Fiul, Fiul, după Înviere, îi trimite pe ucenici în lume, la propovăduirea Evangheliei, a Învierii și a mântuirii.”
Lucrarea Duhului Sfânt în Biserică
Predica a evidențiat și rolul esențial al Duhului Sfânt în viața Bisericii:
„Duhul Sfânt realizează în creștin înfierea prin har. Cei botezați devin fii sau fiice ale lui Dumnezeu după har.”
În același timp, Duhul Sfânt întemeiază și paternitatea spirituală:
„După hirotonie, fiul devine părinte duhovnicesc și i se încredințează misiunea de a conduce comunitatea pe calea mântuirii.”
O misiune într-un context ostil
Patriarhul a subliniat că trimiterea apostolilor nu a fost una ușoară, ci s-a făcut într-un context de persecuție:
„Unii comentatori spun că sunt trimiși într-un context ostil, fiindcă vor fi prigoniți, arestați și unii vor muri ca martiri.”
În încheiere, Întâistătătorul a arătat că puterea acestei misiuni vine din Înviere și din lucrarea Duhului Sfânt:
„Îi întărește cu această putere a adevărului Învierii Sale din morți și cu puterea Duhului Sfânt, spre slava lui Dumnezeu și a noastră mântuire.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Vecernia Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, rostită la 12 aprilie 2026, în Catedrala Patriarhală:
„În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Hristos a înviat!
Preasfințiile voastre, preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși și credincioase,
Astăzi, Biserica noastră se află în marea sărbătoare a Învierii Domnului, numită și Sfintele Paști. La Vecernia din Duminica Învierii Domnului se citește, în mai multe limbi, Evanghelia după Ioan, care ne vorbește despre arătarea Mântuitorului Iisus Hristos, Cel înviat din morți, celor unsprezece ucenici ai Săi, care se aflau într-o casă încuiată, de frica iudeilor, spune Evanghelia.
Iisus a trecut prin ușile încuiate și a stat în mijlocul lor și a zis: „Pace vouă!”. Această întâlnire a lui Iisus Cel înviat din morți cu ucenicii Săi tulburați și înspăimântați a avut loc în seara zilei de Înviere. De dimineață, El le-a întâlnit pe femeile mironosițe, pe calea de la mormânt spre cetate, și le-a zis: „Bucurați-vă, nu vă temeți!”. Iar seara S-a întâlnit cu ucenicii Săi și le-a spus: „Pace vouă!”.
Aici, spune Evanghelia, a venit ca să-i asigure, să-i convingă că El, Iisus Cel răstignit, a înviat din morți. De aceea, spune Evanghelia că le-a arătat lor mâinile Sale străpunse de cuiele de la răstignire și coasta Sa, care a fost străpunsă de lance de către un soldat, iar din coastă a ieșit apă și sânge, semn că El murise pe cruce.
Deci Domnul Iisus Hristos vrea mai întâi să-i asigure pe ucenici că El a înviat din morți cu adevărat, că nu este o fantomă. Și, desigur, trecerea Lui prin ușile încuiate ne arată puterea dumnezeirii Sale. Așa după cum S-a născut din Fecioara Maria fără să strice integritatea fecioriei ei și după cum a înviat din morți prin piatra pusă la ușa mormântului, tot așa acum trece prin ușile încuiate fără să le spargă, fără să le deterioreze.
Aceasta pentru că El, fiind Dumnezeu, Creatorul, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, nicio creatură nu se opune libertății Creatorului în acțiunea Sa, ci toate creaturile se supun lui Dumnezeu Creatorul.
În seara aceasta am dorit să prezint câteva dintre interpretările Sfinților Părinți ai Bisericii din Răsărit și din Apus, comentarii la Evanghelia după Ioan privind această arătare a Mântuitorului Iisus Hristos.
Fericitul Augustin a scris un comentariu la Evanghelia după Ioan, iar acest comentariu este de mare folos duhovnicesc. Fericitul Augustin a trecut la Domnul în anul 430; era african de origine, dar crescut în cultura latină. Un alt mare teolog al Bisericii nedespărțite, Sfântul Chiril al Alexandriei, a trecut la Domnul în anul 444. Deci ei au fost contemporani și uneori se văd influențele, cum circulau ideile prin manuscrise, deoarece manuscrisele de mare valoare erau căutate atunci când autorii lor erau recunoscuți ca buni teologi și buni păstori de suflete.
Atât Fericitul Augustin, cât și Sfântul Chiril al Alexandriei au fost păstori de suflete, au fost ierarhi. Sfântul Chiril al Alexandriei are un comentariu mai amplu, mai substanțial la Evanghelia după Ioan, iar acest comentariu a fost tradus de Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, dar nu numai tradus, ci și comentat — un comentariu la comentariu — și de aceea este foarte bogat în înțelesuri duhovnicești.
Acum dăm câteva citate din cei doi mari teologi, unul din Biserica Latină, Fericitul Augustin, și altul din Biserica greacă, sau Biserica Răsăriteană.
Fericitul Augustin spune despre semnele sau stigmatele care au rămas pe trupul Mântuitorului Iisus Hristos, Cel înviat din morți, pentru că El n-a voit ca ele să dispară. El, Care a vindecat o mulțime de oameni, până când și un orb din naștere a fost vindecat, a dorit totuși ca pe trupul Său, înviat din morți, să rămână permanent semnele răstignirii.
Fericitul Augustin spune, citez: „Cuiele au străpuns mâinile Sale, lancea a lăsat deschisă coasta Sa. Urmele rănilor au rămas pe trupul Său pentru a vindeca inimile celor care se îndoiesc privind Învierea. Ușile încuiate n-au fost un obstacol pentru realitatea materială a unui trup în care locuia dumnezeirea. Iisus a putut să intre, deși ușile nu erau deschise, pentru că El, la nașterea Sa, a lăsat intactă fecioria Maicii Sale. Deci a trecut prin ușile încuiate și nu le-a stricat, după cum S-a născut din Fecioara Maria, păstrând intactă fecioria Maicii Sale.”
În ceea ce privește primirea sau luarea Duhului Sfânt, în limba română s-a tradus: „Luați Duh Sfânt. Cărora veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veți ține vor fi ținute.” În toate limbile pe care le-ați auzit în seara aceasta nu se spune „luați Duhul Sfânt”, ci „primiți Duhul Sfânt”. Deci omul Îl primește ca dar, nu Îl ia ca o răpire. Este vorba de o traducere mai corectă, dar, oricum, înțelesul este același: că ei primesc Duhul Sfânt.
Și cităm aici din nou pe Fericitul Augustin: „Primiți pe Duhul Sfânt”. Și continuă el: „Suflând asupra lor, Iisus a voit să arate că Duhul Sfânt nu este numai Duhul Tatălui, ci și al Său, adică al Fiului. El este numit în Sfânta Scriptură când Duhul Tatălui, când Duhul Fiului, dar nu pentru că purcede de la Tatăl și de la Fiul, cum, în mod eronat, s-a spus în tradiția latină occidentală. El este Duhul Tatălui, Duhul Sfânt, pentru că purcede din Tatăl și Se odihnește în Fiul, după cum se spune într-o cântare de la Vecernia Rusaliilor în Biserica Ortodoxă. Deci El este Duhul Tatălui, Care purcede din Tatăl, și este Duhul Fiului, pentru că Fiul Îl primește. El este destinatarul Duhului Sfânt, receptorul Duhului Sfânt.”
Și această idee o vom vedea și la Sfântul Chiril al Alexandriei. Nu știm dacă a preluat ideea de la Fericitul Augustin, care era puțin mai în vârstă decât el, sau dacă a fost propria lui concluzie, în cazul Sfântului Chiril al Alexandriei.
Mai departe, spune Fericitul Augustin, privind iertarea păcatelor de către apostolii care au primit Duhul Sfânt: „Iubirea milostivă a Bisericii, care prin Duhul Sfânt se revarsă în inimile noastre, iartă păcatele celor care iau parte la această iubire, adică au iubire milostivă în sufletul lor. Aceia sunt iertați. Dar le reține păcatele celor care nu iau parte la această iubire milostivă, care nu arată iubire milostivă”.
Deci nu este suficient să fii virtuos, trebuie să fii și darnic. Adică nu este suficient să fii evlavios și zgârcit, trebuie să fii evlavios și darnic sau milostiv.
Sfântul Chiril al Alexandriei aduce însă ceva nou, ceea ce nu s-a prea obișnuit să se spună, și anume: când Iisus a zis: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi”, el comentează, spunând că „Prin aceste cuvinte Domnul nostru Iisus Hristos i-a hirotonit pe ucenici ca învățători ai lumii și ca iconomi ai tainelor dumnezeiești și le-a poruncit să lumineze ca niște luminători și să strălucească nu numai în țara iudeilor, ci în tot pământul de sub soare și pentru cei care sunt răspândiți și locuiesc pretutindeni”.
Deci acest Duh Sfânt se dă pentru iertarea păcatelor, dar, când îi trimite: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi”, comentariul la aceste cuvinte, făcut de părintele Dumitru Stăniloae, este acesta: „Hristos le dă ucenicilor porunca propovăduirii sau a apostolatului numai după ce îi convinge, prin arătarea mâinilor și a coastei care poartă urmele morții, că a învins moartea, înviind El din morți. El își încheie trimiterea de la Tatăl cu Învierea Sa. Prin aceasta, apostolii continuă trimiterea lui Hristos de către Tatăl.”
Deci, precum a trimis Tatăl pe Fiul, Fiul, după Înviere și după ce i-a convins pe ucenici de adevărul Învierii, îi trimite pe ei în lume. Și, în felul acesta, trimiterea Fiului întrupat în lume de către Tatăl este continuată de trimiterea ucenicilor lui Hristos în lume, la apostolat, la misiune, la propovăduirea Evangheliei, a Învierii și a mântuirii.
Se spune mai departe: „Trebuia ca apostolii să fie mai întâi convinși că El este Dumnezeu, ca să-și asume această trimitere, pentru că El li Se arătase și li Se arăta ca om.”
Prin aceasta vedem că trimiterea acestor ucenici este o misiune sfântă, întărită prin lucrarea Duhului Sfânt, iar Sfântul Chiril numește această trimitere o hirotonie, echivalentul unei hirotonii ca luminători în lume, ca apostoli și luminători în lume. Nu este vorba de hirotonia pentru o parohie, ci de un mandat misionar pentru întreaga lume.
Și mai reținem faptul că, după ce i-a trimis, arătându-le marea demnitate a apostoliei și făcându-i iconomi și slujitori ai sfintelor altare, îi sfințește îndată, dându-le Duhul Sfânt printr-o suflare văzută, ca să credem și noi cu tărie că Duhul Sfânt nu este străin de Fiul, ci deoființă cu El și purcede din Tatăl prin El.
Deci această idee este identică cu cea a Fericitului Augustin: că Duhul Sfânt este și al Fiului, nu numai al Tatălui.
Această explicație, că Duhul Sfânt purcede din Tatăl prin Fiul, era o teologumenă, o idee răspândită în epoca patristică și este consemnată și de Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatica sa. Însă, mai târziu, Biserica Ortodoxă nu s-a mulțumit cu această formulă, că Duhul Sfânt purcede din Tatăl prin Fiul, și a subliniat că Duhul Sfânt purcede din Tatăl și Se odihnește în Fiul. Fiul este, deci, destinatarul trimiterii Duhului Sfânt.
Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt este Persoană-dar a Tatălui pentru Fiul. De aceea este numit uneori Duhul Tatălui, iar alteori Duhul Fiului. Sfântul Apostol Pavel spune că Iisus a trimis Duhul Său în inimile noastre, Care strigă: „Avva!”, adică „Părinte!”, întorcându-ne spre Tatăl. Duhul Sfânt ne întoarce spre Tatăl, ca să simțim că suntem fii prin credința în Dumnezeu-Fiul și prin Botezul în numele Sfintei Treimi.
Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt purcede din Tatăl pentru Fiul, nu prin Fiul. Fiul este, deci, destinatarul. De aceea, Fericitul Augustin L-a numit pe Duhul Sfânt „Nexus amoris”, adică legătura iubirii dintre Tatăl și Fiul.
Această lucrare a Duhului Sfânt este foarte importantă în Biserică, deoarece Duhul Sfânt realizează în creștin înfierea prin har. Cei care sunt botezați în numele Sfintei Treimi devin fii sau fiice ale lui Dumnezeu după har, după cum Hristos este Fiu după natură. Deci Duhul Sfânt face dintr-un simplu cetățean un fiu duhovnicesc al lui Dumnezeu, prin credința în Dumnezeu-Fiul și prin Botezul în numele și iubirea Preasfintei Treimi.
Tot Duhul Sfânt realizează în Biserică paternitatea spirituală, adică filiația spirituală prin Botez și paternitatea spirituală prin hirotonie. Pentru că, înainte de hirotonia unui diacon, avem în fața altarului un frate mirean, un fiu al Bisericii. După hirotonie, ca diacon, preot sau episcop, el devine, din altar, un părinte duhovnicesc: un fiu care a devenit părinte duhovnicesc și căruia i se încredințează misiunea de a conduce comunitatea euharistică pe calea mântuirii.
Ce înseamnă mântuirea? Unirea omului limitat și trecător cu Dumnezeu Cel nelimitat și veșnic. Unirea omului păcătos cu Dumnezeu Cel Sfânt se realizează prin curățirea prin pocăință și prin sfințirea prin Sfânta Împărtășanie.
De aceea, această lucrare a Duhului Sfânt — „Primiți Duh Sfânt” sau „Luați Duh Sfânt” — înseamnă o lucrare a Preasfintei Treimi în viața Bisericii. Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl și Se odihnește în Fiul, cunoaște taina paternității și a filiației în însăși Sfânta Treime. Iubirea Tatălui față de Fiul se revarsă în Biserică prin Sfânta Taină a Botezului și prin Sfânta Taină a Hirotoniei.
Aici vedem că Mântuitorul Iisus Hristos îi pregătește pe ucenici, îi întărește în credință și îi trimite la o misiune mare și foarte dificilă. Unii comentatori ai Evangheliei după Ioan spun că îi trimite într-un context ostil, fiindcă vor fi prigoniți, vor fi arestați, vor fi puși în închisori, după cum unii dintre apostoli au și pătimit și au murit ca martiri.
Deci îi întărește cu această putere a adevărului Învierii Sale din morți și cu puterea Duhului Sfânt, Care îi întărește spre slava lui Dumnezeu și a noastră mântuire. Amin.”
