Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a susținut o predică de o măiestrie rară, în prima duminică a perioadei Triodului. El a explicat că Evanghelia duminicală, a vameșului și a fariseului, ne îndeamnă să unim fapta bună cu smerenia.
”De astăzi, Biserica începe o pregătire pentru toți fiii ei duhovnicești, pentru parcurgerea Postului Mare, care are șase săptămâni, la care se adaugă și Săptămâna Patimilor. Este perioada cea mai sfântă și scumpă pentru noi, căci ne pregătim sufletul, inima și viața pentru întâmpinarea celei mai mari sărbători, de care trebuie să ne bucurăm cu toții.
Aceste cuvinte au început să se cânte și se cântă tot Postul Mare la slujba Utreniei, slujba de dimineață: „Ușile pocăinței deschide-mi, Dătătorule de viață”. De ce se cântă această cântare? Pentru că fără căință, fără oprirea de la păcate și părerea de rău pentru păcate, nu putem să ne pregătim să intrăm pe ușa pe care ne-o va deschide Cel ce a venit să răscumpere păcatele lumii. Hristos, cu Învierea Sa, deschide ușile cerului și intră cu firea Sa omenească, ridicându-ne și pe noi, dacă suntem pregătiți.
De astăzi, duminicile sunt pregătitoare pentru Postul Mare. Avem patru duminici pregătitoare și trei săptămâni până la începutul postului. De mâine, în trei săptămâni, începem Postul Mare. Prima duminică pregătitoare este cea de astăzi, numită Duminica Vameșului și a Fariseului, după Evanghelia ce s-a citit astăzi.
Mântuitorul Hristos ne-a pregătit pe toți cu învățătură curată și limpede și, pentru ca să înțelegem mai bine cum să deosebim virtutea de păcat, binele de rău, întunericul de lumină, ne-a vorbit prin pilde. Pilda de astăzi este începutul pregătirii pentru Postul cel Mare și iată că ne pune înainte doi oameni total diferiți: un fariseu și un vameș.
Fariseii erau acei oameni care cunoșteau Legea și se socoteau drepți, iar vameșii erau socotiți cei mai păcătoși, pentru că strângeau darea și, de multe ori, o luau pe nedrept și se îmbogățeau. Așa cum am văzut și în Duminica lui Zaheu, de acum două săptămâni, Zaheu era mai marele vameșilor, un om bogat cu multe averi, dar la care începuse să se trezească conștiința. Auzise de Iisus, că merge peste tot și chiar înviază morții. Zaheu s-a gândit: „Dacă înviază morții, curățește leproșii și pe orbi îi face să vadă numai cu cuvântul, înseamnă că este Dumnezeu, de care voi răspunde și eu. Aș vrea să-L întâlnesc pe acest Om atât de puternic”. Și s-a pregătit, L-a întâlnit, iar Mântuitorul Hristos, care îi știa gândul, l-a chemat din dud și a intrat în casa lui Zaheu.
Zaheu s-a căit și a împărțit tot săracilor, după ce i-a despăgubit pe cei pe care îi nedreptățise. De aceea, vameșii erau disprețuiți de popor, fiind de cele mai multe ori oameni bogați, însă nu doar prin munca lor, ci prin ceea ce luau necuvenit.
Și iată, un fariseu care se arăta drept și un vameș au mers la templu să se roage. Fariseul s-a dus în fața Sfintei Sfintelor și, stând în picioare, și-a ridicat mâinile și se ruga, zicând: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: răpitori, nedrepți, adulteri, desfrânați, sau ca și acest vameș”. S-a întors spre intrarea în biserică, unde stătea vameșul cu capul în jos, și l-a disprețuit, căci nu era ca el, „hoț”. Și, mai mult, și-a adăugat și faptele bune: „Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din câte câștig, și iată, mă închin și Ție, Doamne”.
Sigur, fariseul n-a îndrăznit nici ochii să-și ridice spre cer. A intrat în templu cu părere de rău că a furat, cu capul în jos și cu lacrimi în ochi, își bătea pieptul și zicea: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”
Și iată, Mântuitorul ne dă cel mai frumos răspuns despre cum sunt primite rugăciunile fariseului și ale vameșului, spunând: „Vă spun că mai îndreptat s-a coborât la casa sa vameșul decât fariseul, căci cine se înalță pe sine se va smeri, iar cine se smerește pe sine se va înălța”.
Iată, cine se înalță pe sine, ce păcat are? Păcatul mândriei, cel mai mare păcat, primul păcat, care a alungat din cer pe îngerii care s-au împotrivit lui Dumnezeu și pe Eva, care a fost ispitită de diavol. Diavolul i-a spus Evei: „Iată, rodul pomului oprit dă știință, și știe Dumnezeu că, dacă veți mânca din el, veți fi ca El și veți cunoaște și binele, și răul”.
Cu aceste cuvinte, cel viclean a înșelat-o pe Eva, iar ea a gândit că așa va fi. A uitat ce i-a spus Dumnezeu. I-a spus lui Adam, iar prin el și Evei: „Cine va mânca din pomul acesta, cu moarte va muri”.
Și iată, mândria este primul păcat, căci Eva a zis: „Dacă rodul pomului dă știință, vreau să știu mai mult”, și credea că răul e mai interesant decât binele. Binele îl știa, căci trăia în bine.
Și tot mândria a fost pricina căderii primilor oameni, ca și a celui viclean, care a căzut prin el însuși. La el, întâi a apărut invidia, căci a auzit că Dumnezeu face pe om după chipul Său. După invidie, s-a trezit mândria și a zis: „Să fie cineva deasupra mea? Nu suport aceasta! Mai bine mă împotrivesc lui Dumnezeu”.
Și iată, acest păcat este primul păcat și cel mai mare, și nu este om să nu sufere de el. De multe ori spunem despre cineva că este orgolios. Orgolios înseamnă mândru, vrea să fie băgat în seamă, să fie deasupra celorlalți. Mândria nu lipsește de la niciun om, dar putem s-o temperăm, căci este păcatul originar, pe care îl moștenim.
De aceea, Mântuitorul începe pregătirea noastră pentru Postul Mare, punând înainte cel mai mare păcat – mândria – și cea dintâi virtute, smerenia, cu care ne putem ridica din cădere.
Cum se manifesta mândria fariseilor? Ei erau învățători de Lege, cunoșteau Legea. Evreii obișnuiau să postească de două ori pe săptămână: posteau lunea și joia, căci joia Moise a urcat pe munte ca să postească și să primească Tablele Legii, iar lunea a coborât de pe munte.
Dădeau și zeciuială, căci așa era regula impusă. Și iată, făceau și milostenie. Dar cum făceau milostenia? Numai la vedere! Când făceau milostenie, veneau prin locurile largi, în piețe sau în ulițe, și trâmbițau, zicând: „Iată, care sunteți săraci, veniți să vă dăm milostenie!” Și tot poporul îi lăuda că primea milostenie. Aceasta așteptau fariseii: lauda oamenilor! De aceea, Mântuitorul vine și îndreaptă această formă de dragoste, care trebuie să se exprime prin milostenie sinceră, să nu fie făcută înaintea oamenilor. Căci dacă o faci înaintea oamenilor și primești laudă de la ei, nu mai ai plată de la Dumnezeu.
Și zice Mântuitorul: „Când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie ascunsă, iar darul milosteniei va fi răsplătit la arătarea Domnului, nu acum”.
De asemenea, când se rugau, fariseii mergeau în locurile publice, ridicau mâinile și se rugau, ca să-și arate evlavia lor. Mântuitorul îi corectează și spune: „Când vă rugați, să nu vă rugați în fața multora, ci intră în cămara ta când te rogi și roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și El, Care vede cele ascunse, îți va răsplăti ție”.
Și iată, toate faptele bune ale fariseilor erau făcute ca să-și primească imediat lauda, ca să vorbească poporul de bine despre ei. Fariseul pe care ni-l arată Mântuitorul în pildă era ca toți fariseii: lăudăros, milostiv doar pentru a fi iarăși lăudat, rugător doar în public, iar acasă nu se mai ruga. Se ruga doar ca să fie văzut de oameni și astfel își lua plata pe pământ.
De aceea, toate faptele bune trebuie să se facă mai ales în taina inimii, să te rogi cu inima și cu sufletul, fără să te vadă alții. Doar rugăciunea publică o facem împreună în biserică. De ce ne rugăm împreună în biserică? Pentru că se roagă împreună cu noi Însuși Mântuitorul Hristos, Care este prezent întotdeauna. Aici ne închinăm cu cel mai smerit, Cel care a lăsat cerul și sânurile Tatălui și a coborât să ia trup din Fecioara Maria.
Și, așa cum ne spune cartea din Postul Mare, cea mai mare virtute este smerenia, pe care ne-a arătat-o Mântuitorul. Căci nimeni altcineva n-a fost Dumnezeu și, totuși, să Se roage cu noi, să rabde atâtea ca Cel ce a luat trupul nostru, dar a rămas Dumnezeu. Și iată, S-a smerit până la Cruce și la moarte pentru noi, până la îngropare. Prin această smerenie a Sa, a doborât păcatul și a răscumpărat toate greșelile noastre, iar iadul l-a prădat, eliberând pe cei care au crezut în venirea lui Mesia.
Fariseul este bogat în vorbe, dar sărac în fapte. Vameșul avea multe păcate, dar a intrat în templu să se roage. El n-a îndrăznit să meargă mai încolo de ușă, a stat lângă ușă, nici nu și-a ridicat ochii spre cer. Știa cât este de nevrednic și de hoț, dar voia să scape de acest păcat care-l apăsa atât de mult.
Simțea că din sufletul lui au ieșit atâtea rele: a înșelat, a furat și voia să nu mai fure, să nu mai înșele. L-a găsit pe Dumnezeu și voia ca Dumnezeu să scoată din sufletul lui tot răul, tot veninul faptelor rele. De aceea, avea nădejde că Dumnezeu nu-l va refuza.
Și atunci a rostit cea mai scurtă, dar și cea mai vie rugăciune. Vărsa lacrimi, își bătea pieptul și zicea: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Știa că din inima și din cugetul lui au ieșit toate relele pe care le-a făcut, toate înșelările, toate furtișagurile. De aceea făcea această rugăciune mereu.
De aceea și Biserica a apropiat această rugăciune, rugăciunea vameșului, și a făcut-o o rugăciune universală: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Este rugăciunea inimii, căci vameșul își bătea pieptul, la inimă, știind că de acolo i-au venit pornirile cele rele, să fure și să înșele.
Atunci, Mântuitorul spune, nu cum s-ar fi așteptat oamenii, că cel care învăța Legea și făcea milostenii și rugăciuni este mai bun ca vameșul. Dumnezeu privește la cele din lăuntru, căci pe dinafară putem să părem buni, dar pe dinăuntru să avem gânduri pătimașe. Vameșul a vrut să se despartă de tot răul, de aceea își bătea pieptul, ca să scoată din lăuntrul său toată hoția, toată nedreptatea. Și iată, nu înceta să zică această rugăciune necontenit și să verse lacrimi.
Mântuitorul ne dă concluzia: „Zic vouă că acesta, adică vameșul, s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât fariseul”. Și iată de ce: pentru că cel ce se înalță pe sine va fi smerit, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.
De aici înțelegem atât de bine care este cel mai mare păcat și care este cea mai de seamă virtute. Fără virtutea smereniei, noi nu putem să începem urcușul către Dumnezeu. Tocmai de aceea, ne pregătim pentru un urcuș în Postul cel Mare, și pentru că trebuie să ne pregătim pentru acest post, cea dintâi pregătire vine prin rugăciune.
Mântuitorul Hristos ne arată cum trebuie să facem rugăciunea. Rugăciunea adevărată, folositoare și îndreptătoare, este rugăciunea vameșului. Nu contează cât de păcătoși suntem – toți suntem păcătoși, toți avem nevoie de căință, de îndreptare, de urcuș. Spune Psalmistul: „Tot omul este păcătos, nu este drept niciunul, nici măcar unul nu este drept”.
De aceea, toți avem nevoie de căință. Și iată, cu rugăciunea sinceră, unită cu smerenia, putem să facem începutul pocăinței, despre care ne cântă Biserica în fiecare duminică: „Ușile pocăinței deschide-mi, Dătătorule de viață”.
Să luăm aminte la pilda zilei de astăzi: să înmulțim rugăciunea, dar în același timp să înmulțim și căința. Cine se roagă, începe pocăința. Și dacă ne rugăm cu această căință în fiecare zi, cei obișnuiți cu rugăciunea o vor avea în fiecare clipă, fie prin rugăciunea minții, fie prin păstrarea, după rugăciune, a prezenței harului lui Dumnezeu în noi. Căci rugăciunea aduce harul lui Dumnezeu în noi.
De aceea, ne spune Sfântul Pavel că cei credincioși care se roagă nu se roagă doar ei, ci se roagă și harul Duhului Sfânt în ei, cu suspine negrăite. Avem nevoie de această rugăciune simplă, curată, unită cu căința și cu smerenia.
Prin această rugăciune, dacă o vom face opt săptămâni, de când începe pregătirea – căci avem o săptămână pregătitoare, Săptămâna Brânzei, când nu mai mâncăm carne și facem rugăciunea Sfântului Efrem Sirul miercuri și vineri – dacă vom face această rugăciune mereu și vom suspina și noi ca vameșul, vom simți cum înlăuntrul nostru vine harul și simțim fiorul prezenței harului. Atunci ne vom putea ruga și noi, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, cu suspine negrăite.
De aceea, să ținem minte această pildă, care este un tablou fidel al celui mai mare păcat – mândria – și al celei mai însemnate virtuți – smerenia, care trebuie să ne însoțească toate celelalte virtuți. Căci dacă avem credință, nădejde și dragoste, dar nu avem smerenie, aceste virtuți sunt exterioare, precum virtuțile fariseului.
Toate virtuțile trebuie să fie însoțite de smerenie. Când avem smerenie în rugăciunile noastre, în petrecerea timpului nostru, în toate faptele pe care le săvârșim, acele virtuți prind rădăcină și începem cu adevărat urcușul cel duhovnicesc.
De aceea, să ne punem în minte și în inimă să începem cu toții, de astăzi, căința: cu credință, cu smerenie, cu toată fapta cea bună făcută în taină și cu tot binele pe care-l săvârșim. Să-i îndreptăm pe cei din casa noastră către Dumnezeu, iar, dacă putem, să-i îndrumăm și pe vecinii noștri, dar cu grijă.
Să nu fim sminteală nimănui, ci să facem binele fără să-l afișăm ostentativ, să dăm milostenie, să ajutăm pe cei care au nevoie de noi, cu bucate, cu ajutor la muncă, pe cei neputincioși. Pentru fiecare trebuie să găsim un ajutor: pentru cei din spitale, din azile, pentru cei care sunt în neputințe. Să ne aducem aminte de toți și să-i ajutăm și să-L rugăm pe Mântuitorul Hristos, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, care ai coborât din cer și Te-ai întrupat din Fecioara Maria și prin aceasta ai arătat smerenia cea mai mare, că, din Dumnezeu atotputernic și necuprins și Sfânt, Te-ai făcut om firav ca și noi, luând trup curat din Fecioara Maria. Ai trăit cu oamenii pe pământ, ai pătimit, ai fost rănit pe Cruce de bunăvoie, ai murit și ai fost îngropat. Dar ai înviat și Te-ai înălțat la cer, ca să ne pregătești și nouă loc.
Doamne, ajută-ne și pe noi să ne pregătim și să luăm calea Ta, smerenia pe care Tu ai luat-o! Și, precum Tu Te-ai rugat pentru toți și i-ai apropiat de Tine, apropie-ne și pe noi de Tine, în Biserica Ta cea Sfântă, ca să facem voia Părintelui Ceresc și să dobândim și noi, prin această lucrare pe care Tu ne-ai arătat-o, întoarcerea la Părintele Ceresc, cu smerenie, cu credință și cu rugăciune.
Ajută-ne să parcurgem cele zece săptămâni care urmează, de astăzi până în Ziua Învierii Tale, ca atunci să ne bucurăm și noi și să simțim darul Învierii. Să anticipăm această Înviere de aici, de pe pământ, căci noi trebuie să trăim ca fii ai Învierii.
Ajută-ne, Doamne, să rămânem cu Tine, cu Maica Ta Preacurată și cu toți Sfinții Tăi, care au ajuns la Tine în ceruri, ca să dobândim și noi iertarea păcatelor și mântuirea! Amin.
Doamne ajută tuturor, sănătate, bucurie și iertare de păcate! Să nu ne rugăm ca fariseul, fraților!”, a predicat ÎPS Teodosie.
