Duminică, 23 noiembrie, ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a slujit Sfânta Liturghie la Mănăstirea Colilia din localitatea Cogealac, județul Constanța, iar la final a rostit o amplă predică despre sensul adevăratei bogății, despre drama sufletului înrobit de bunurile materiale, dar și despre lucrarea Maicii Domnului și pilda Sfântului Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii.
Predica a avut ca punct de plecare Evanghelia Duminicii a 26-a după Rusalii, pilda bogatului „căruia i-a rodit țarina”, însă a fost strâns legată și de sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Templu și de pomenirea Sfântului Antonie de la Iezer.
„Mănăstirea jertfei”, renăscută din ruină
La începutul cuvântului, Arhiepiscopul Tomisului a așezat predica în contextul duhovnicesc al locului în care a slujit, numind Colilia „mănăstirea jertfei”, renăscută din ruină prin lucrare și dăruire.
„Iată o duminică atât de bogată aici, la Mănăstirea Colilia, mănăstirea jertfei, care a renăscut, a reînviat dintr-o ruină prin osteneala Maicii Starețe, stavrofora Rafaela, și a ctitorilor pe care i-am pomenit, între care este și George Becali, pe care l-am pomenit că a fost în suferință și s-a operat, și pe ceilalți pomeniți aici, Teia, dar și mulți credincioși care au venit și au adus jertfa lor la această mănăstire”, a spus ierarhul.
Bogatul din Evanghelie și sufletul înrobit de materie
Comentând Evanghelia bogatului căruia i-a rodit țarina, ÎPS Teodosie a subliniat că pilda nu este doar pentru cei avuți, ci pentru fiecare om care riscă să-și lase sufletul copleșit de grijile acestei lumi.
„Iată, noi astăzi avem această pildă atât de folositoare sufletelor noastre, nu numai pentru bogați folositoare, ci pentru noi toți, căci orice învățătură se adresează tuturor credincioșilor. Mântuitorul, ca să îi înțelepțească pe cei ce se ocupau cu cele trecătoare, a rostit această pildă. Pildele sunt luate din realitate. Acest bogat a existat, iar Mântuitorul aduce aminte cum s-a înecat sufletul lui în grija bogăției, ca să nu se mai înece și alte suflete în aceste griji vremelnice și mărunte.”
Arhiepiscopul a reluat imaginea din Evanghelie: bogăția neașteptată care nu îl apropie pe om de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, îl închide în sine și în planurile lui egoiste.
„Unui bogat i-a rodit țarina. Și i-a rodit atât de mult încât avea peste măsură și grâne, și măsline, și fructe, și toate celelalte pe care le-a semănat, și erau atât de multe încât chiar el se uimea. Dar și-a zis, fără să-și aducă aminte de cei din jurul său: «Ce voi face eu cu atâta roadă?» Și, gândindu-se în sine, egoist, a zis: «Știu ce voi face: voi strica hambarele mele, că sunt prea mici, voi face altele mai mari să încapă toate aceste roade. Apoi, după ce le voi aduna pe toate, voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; de acum, odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te.»”
„Sufletul mănâncă darurile spirituale pe care le trimite Bunul Dumnezeu”
Comentând felul greșit în care bogatul își numea „suflet” plăcerea trupului, ÎPS Teodosie a explicat că hrana adevărată a sufletului nu este cea materială, ci harul și darurile de sus.
„Dar ce, sufletul mănâncă? Sufletul mănâncă, dar nu din cele materiale; sufletul mănâncă darurile spirituale pe care le trimite Bunul Dumnezeu. Dar el, fiind atât de legat de trup și de toate bogățiile vremelnice, când se gândea la trup îi zicea «suflet» și confunda sufletul cu trupul.”
Ierarhul a arătat că această confuzie duce la lene duhovnicească, desfătare fără grijă de veșnicie și, în cele din urmă, la un verdict cumplit din partea lui Dumnezeu:
„Mântuitorul ne spune ce a pățit acest om leneș acum, care voia să petreacă în desfătări, în îmbuibare și fără nicio grijă: «Nebune, în noaptea aceasta vor cere de la tine sufletul tău. Cele pe care le-ai adunat, ale cui vor fi?» Cine sunt cei care vor cere? Că «vor cere» nu înseamnă unul, ci mai mulți: diavolii. Ei vor cere sufletul pentru că deja s-a hărăzit lor, îl aveau sigur între cei care vor merge în împărăția iadului. Și încheie Mântuitorul: «Așa se petrece cu cei care se gândesc numai la bogăție, dar nu-și au grijă de suflet.»”
„Iată, câtă întunecime adună oamenii care nu iau aminte la învățătura lui Dumnezeu”
Arhiepiscopul Tomisului a avertizat că înrobirea de bogățiile materiale nu este doar o dramă personală, ci și o sursă de nedreptate și suferință pentru cei lipsiți.
„Și iată, în acestea se îneacă și se duc acolo unde i-au chemat cei ce i-au îndemnat la astfel de viață, fără sens, fără bucurie, fără lumină, doar în întuneric. Bogățiile pe care le-a adunat în hambarele mai mari și nu voia să le dea la nimeni erau hărăzite să se strice. Și alții sufereau de foame. De aceea, iată, câtă întunecime adună oamenii care nu se gândesc la Dumnezeu și nu iau aminte la învățătura lui Dumnezeu.”
În acest context, ierarhul a amintit de învățătura profeților despre adevăratul post, strâns legat de milostenie:
„Din vechime, prin proroci, s-a vestit că cel ce vrea să postească — că posteau și evreii lunea și joia, când S-a suit Domnul pe munte și când S-a coborât de pe munte — și zicea unul dintre proroci: «Iată postul care place lui Dumnezeu: împarte pâinea ta cu cel flămând, împarte îmbrăcămintea ta cu cel ce nu are și dă-Lui pe El, pe Domnul.»”
De la călcâiul înțepat la capul zdrobit: Fecioara Maria, biruința asupra șarpelui
Legând Evanghelia de sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Templu, ÎPS Teodosie a arătat că biruința asupra șarpelui din Cartea Facerii se împlinește în persoana Fecioarei Maria, cea născută din părinți drepți, Ioachim și Ana.
„Această sărbătoare este atât de importantă pentru că s-a pregătit, în această sărbătoare, mântuirea noastră. Dumnezeu, după păcat, când a blestemat și pe Adam, și pe Eva mai ales, și i-a spus durerile care o așteaptă: «În dureri vei naște fii, bărbatul tău te va stăpâni», iar șarpelui i-a dat cel mai greu blestem: «De acum înainte să te târăști pe pământ, să fii cel mai blestemat între toate fiarele.»”
În spatele șarpelui, a subliniat ierarhul, se afla chiar diavolul, care a amăgit-o pe Eva, prezentându-i pomul oprit drept izvor de cunoaștere:
„Și în șarpe se ascunsese chiar satana și vorbea în graiul cel spiritual, și a amăgit-o pe Eva, că pomul cel oprit al cunoștinței binelui și răului dă știință. Eva s-a uitat, curioasă, ca orice femeie de mai târziu, și a zis: dacă dă știință, e bine să-l folosesc; că zice că și Dumnezeu cunoaște nu numai binele pe care îl cunosc eu și soțul meu Adam, dar cunoaște și răul. «Ce-o fi răul? Hai să-l descopăr!» Și atunci a ascultat de diavol, în loc să asculte de Dumnezeu. I-a dat știința cea rea, cum ne dă tuturor curiozități să le facem, plăceri vinovate să ne desfătăm cu ele.”
Împlinirea făgăduinței vine prin Maica Domnului, a arătat ÎPS Teodosie:
„Blestemul asupra femeii și asupra șarpelui este cel mai important: arată că, deși a ispitit șarpele pe femeie și a amăgit-o, a mințit-o, șarpele îi va înțepa mereu călcâiul — că diavolul nu ne lasă fără ispitiri — dar femeia va zdrobi capul. Iată, femeia care îi zdrobește capul este Fecioara Maria, care s-a născut din părinți rugători, postitori și milostivi. Și n-au avut-o decât la bătrânețe, și până atunci mereu s-au rugat.”
Ioachim și Ana: lacrimi, refuz la jertfă și împlinirea făgăduinței
Arhiepiscopul Tomisului a reluat pe larg istoria Sfinților Părinți Ioachim și Ana, accentuând suferința lor, refuzul jertfei la templu și Harul lui Dumnezeu care le dăruiește, la bătrânețe, pe Maica Domnului.
„Paharul s-a umplut al suferinței și al durerii când jertfa lui Ioachim a fost refuzată la altarul Legii Templului Vechi și i-a spus arhiereul Isahar: «N-ai voie să aduci jertfă, că n-ai copii, ești blestemat, nu ți se primește jertfa.» A fost cea mai mare durere, pentru că mereu aducea milostenie săracilor și jertfă la templu pentru Dumnezeu, în care credea cu tot sufletul și cu toată inima. A plecat de acolo și a zis: «Doamne, eu nu mă întorc acasă, mă duc în munte să postesc și să mă rog, să-mi arăți dacă am parte vreodată de iertare, pentru că știu că sunt nevrednic.»”
După post îndelungat, răspunsul lui Dumnezeu vine prin înger:
„Și a postit îndelung, și după ce a postit, a venit îngerul Domnului și i-a spus: «Ioachime, credința ta și jertfa ta, și dragostea ta, și milosteniile tale au fost primite. Ești bătrân, dar iată acum, la bătrânețe, femeia ta, bătrână și ea, va zămisli o fiică. Ea va fi aleasa lui Dumnezeu, ca să se întrupeze din ea Fiul lui Dumnezeu. Mergi la soția ta, care se roagă în grădină.»”
Și Ana trăia aceeași durere, cinstit, fără cârtire:
„N-a intrat nici ea în casă, a stat în grădină și s-a rugat tot timpul, și se minuna și zicea: «Doamne, nevrednică sunt!», nu cârtea. «Iată iarba are semințe, își continuă prin aceste semințe firele sale de viață; păsările aduc hrană puilor la cuiburi, sunt fericite că au pui. Eu sunt cea mai nefericită că n-am copii.»”
Dumnezeu le împlinește rugăciunea și făgăduința:
„Și s-au unit unul cu altul, de mult nu mai trăiau în intimitate, dar acum, pentru glasul adus de înger de la Dumnezeu, s-au unit unul cu altul în intimitate și au primit zămislirea dumnezeiască, pe care făgăduiseră înainte de a se naște, din tinerețea lor: «Doamne, de ne vei da copii, nu-i vom ține pentru noi, ci îi vom aduce Ție.»”
Intrarea în Templu: copilă de trei ani, lumină, îngeri și Arhiereul Zaharia
ÎPS Teodosie a reconstituit, pas cu pas, momentul aducerii Maicii Domnului la Templu, subliniind ascultarea copilului de trei ani și slava lui Dumnezeu care însoțea acest drum.
„După ce au născut-o, plângeau și se rugau și mulțumeau lui Dumnezeu. Era cât de frumoasă copila și plină de lumină pe chipul ei, și când a început să gângurească, au învățat-o să vorbească și stăteau tot timpul în rugăciuni; iar după ce a început să priceapă, i-au spus: «Copila noastră, noi nu te vom mai ține acasă, te vom duce la templul Domnului, că așa am făgăduit înainte de a te naște.» Și copila a zis: «Bună făgăduință ați făcut, duceți-mă acolo unde ați făgăduit.»”
Drumul spre Templu a fost asemenea unei procesiuni îngerești:
„După ce a împlinit trei ani și pricepea toate, era nerăbdătoare și zicea: «Duceți-mă unde ați făgăduit.» Și atunci i-au pregătit pe copilele dimprejur, să pregătească făclii aprinse, să o însoțească în drumul către templu. Și s-au pregătit cete de copile, și toate acestea și-au aprins făcliile lor și au luat-o cei doi bătrâni părinți, pe Maria, și o duceau de mână, și au făcut și popasuri când au obosit. A durat câteva zile drumul acesta pe jos, de la Nazaret până la Ierusalim, la templul Domnului. Copilele și ele cântau, dar înaintea copilelor mergeau îngerii lui Dumnezeu și cântau și ei, care au participat la zămislirea pruncii, pentru că și ei au fost chemați; Arhanghelul Gavriil i-a vestit lui Ioachim.”
Arhiepiscopul a arătat că însăși Persoana Fiului lui Dumnezeu a însoțit, în chip tainic, acest drum:
„Și iată, nu numai îngerii mergeau, ci Cel care a dorit frumusețea acestei copile, Însuși Fiul lui Dumnezeu, mergea înaintea celor ce cântau împreună cu îngerii, Iisus Hristos, că a coborât Fiul lui Dumnezeu, care știa că Se va întrupa din această pruncă după ce va crește, și mergea înaintea pruncii.”
La Templu, arhiereul Zaharia primește, prin înger, porunca să o întâmpine:
„Și iată, a fost vestit de îngeri și arhiereul Zaharia, ce se afla la templu în rândul slujirii, în săptămâna sa de slujbă. Și i-a spus un înger: «Ieși să întâmpini pe cea aleasă de Dumnezeu.» Și a ieșit Zaharia, a ieșit pe trepte și s-a uitat, și de departe se vedeau copile cu făclii aprinse și se vedeau și cei doi bătrâni ducând copila lor, Maria. Dar Maria era îmbrăcată într-o lumină atât de strălucitoare, că la soare mai putea să privească, dar la ea nu putea să privească, pentru că înaintea ei mergea Soarele dreptății, Fiul lui Dumnezeu.”
Fecioara care își alege locul în Sfânta Sfintelor
Un moment deosebit al predicii a fost descrierea urcușului pe treptele Templului și intrarea Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor, condusă de Arhanghelul Gavriil.
„Zaharia a coborât cele 15 trepte de suiș la templu și gândea, văzând că e mică copila, să o poarte în brațele sale sau să o ajute să urce. Treptele nu erau foarte scunde, erau de peste 20 de centimetri. Și iată, a vrut să o ia de mână, dar Maria l-a luat ea înainte de mână pe bătrânul Zaharia și a zis: «Te duc eu, părinte.» Și, parcă avea aripi, urca treptele cu ușurință și îl trăgea și pe bătrân de mână.”
Când arhiereul vrea să o așeze în prima cameră a templului, copila îi arată că locul ei este altundeva:
„Când a ajuns deasupra treptelor, bătrânul voia să o ducă în prima cameră a templului, în pridvor, unde veneau copilele. Dar prunca Maria a zis: «Nu aici este locul meu, am un însoțitor care îmi spune unde să merg.» Era Arhanghelul Gavriil. Și a spus: «Mergi înlăuntru.» Zaharia se temea; l-a tras până în Sfânta Sfintelor, unde intra o singură dată pe an, aducând sângele de la jertfa pe care o aducea pentru păcatele sale și pentru păcatele poporului. Și copila i-a spus: «Lasă-mă aici și voi ieși în timpul zilei, că trebuie să mă rog aici.»”
Rugăciunea neîncetată a Maicii Domnului și așteptarea Fecioarei alese
ÎPS Teodosie a subliniat că Maica Domnului a trăit în Templu în neîncetată rugăciune, în lucrul mâinilor și în așteptarea smerită a voii lui Dumnezeu.
„Ieșea Maria în timpul zilei și gusta câte ceva, foarte puțin, că hrana o primea în Templu de la îngeri, o hrană netrupească. Dar acolo se îngrijea de lucrul mâinilor, însă nu vorbea cu celelalte fecioare și tot timpul se ruga. De când a venit la Templu, nu și-a mai încetat rugăciunea nicio clipă. Așa s-a rugat și în casa lui Iosif, cum au învățat-o părinții ei, Ioachim și Ana.”
Ierarhul a arătat că, deși trupul ei era firesc, Maica Domnului nu s-a gândit niciodată la sine ca la Fecioara aleasă, ci dorea doar să o cunoască pe cea care va primi în pântece pe Fiul lui Dumnezeu:
„Maria stă până la 12 ani aici, când a ajuns la vârsta adolescenței, că trupul ei era firesc, și orice copil cu trup se coace, dar ea avea să-L poarte în trup pe Fiul lui Dumnezeu. Nu s-a gândit la ea nicio clipă, că era atât de smerită și se socotea nevrednică. Dar se ruga atât: «Doamne, dacă mă ajuți să văd pe acea fecioară care va primi în trupul ei pe Fiul lui Dumnezeu, fericită voi fi; ajută-mă să cunosc pe acea fecioară, de este cu putință.»”
Buna Vestire: „Eu m-am rugat să-mi păzesc fecioria…”
În acest context de rugăciune și smerenie, vine și momentul Bunei Vestiri, pe care ÎPS Teodosie l-a legat direct de tema alegerii Fecioarei pentru întruparea Fiului lui Dumnezeu:
„Și așa, în aceste rugăciuni, a primit Vestea cea mare: că ea este Fecioara cea aleasă. Când a venit Îngerul și i-a adus bunavestire și i-a spus: «Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău», s-a speriat și a zis: «Ce fel de închinare este aceasta? Eu m-am rugat să-mi păzesc fecioria. Cum să spui că sunt binecuvântată între femei? Nu vreau să cunosc bărbat; vreau să fiu numai a Ta, Doamne.» Și iată, așa s-a împlinit taina.”
Sfântul Antonie de la Iezerul Vâlcii – „Noul Antonie”, pustnicul român
În a doua parte a predicii, ÎPS Teodosie a vorbit despre Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii, pe care l-a numit „un mare pustnic și rugător”, român din neam aromân, model de post și rugăciune neîncetată.
„Dar iată, se cuvine măcar să vorbim despre Sfântul Antonie de la Iezerul Vâlcii, care este un mare pustnic și rugător. A fost rugător pe pământ și acum este rugător în cer. Pentru că este aromân, din neamul nostru, și aici, în zonă, sunt mulți aromâni. Acest Antonie s-a născut din părinți credincioși și, de copil, s-a rugat și a postit, și nu iubea nimic mai mult decât rugăciunea. Se ruga mereu. De aceea, cu duhovnicul său s-a sfătuit și s-a dus într-un loc pustiu și acolo se ruga mult.”
Ierarhul a subliniat nevoința aspră a sfântului:
„Era mare postitor. În toată viața sa n-a băut vin, n-a mâncat mâncare gătită; a mâncat doar pâine uscată și apă, și acestea cu măsură, o dată pe zi, la al nouălea ceas din zi, după ora 3 după-amiaza. (…) Și într-o piatră și-a săpat o chilie. A fost și hirotonit preot, cu toate că el n-ar fi dorit. Dar pentru că se ruga tot timpul, trăia numai cu Sfânta Împărtășanie și cu puțină pâine și apă. Și a ajuns astfel la adânci bătrâneți.”
Sfântul Antonie a fost cunoscut ca vindecător și mijlocitor:
„Au venit mulți la el cu nevoi de rugăciune: unii cuprinși de duhuri necurate, alții bolnavi. Și se ruga pentru toți și îi vindeca. Și a fost vestit și sfârșitul cu 40 de zile mai înainte. Și el le-a spus și ucenicului său și celorlalți: «Iată, eu mă pregătesc să plec din viața aceasta.» Și acolo și-a săpat mormântul său, în piatră. (…) I-a binecuvântat pe toți și i-a încredințat că Dumnezeu este Cel mai bun. Dacă ne lipsim de Dumnezeu, ne lipsim de noi înșine și de viața noastră. De aceea i-a învățat pe toți să se roage și să postească.”
„Este numit «Noul Antonie», pentru că a urmat nevoința Sfântului Antonie cel Mare”, a precizat ÎPS Teodosie, amintind și de legătura sa cu comunitățile de aromâni din Tomis și hramul pus în cinstea sa la biserica din cartierul Palas.
Chemare la rugăciune, milostenie și recunoștință pentru ctitorii Coliliei
La finalul predicii, ÎPS Teodosie a legat exemplul Maicii Domnului și al Sfântului Antonie de lucrarea concretă a ridicării Mănăstirii Colilia din ruină și i-a îndemnat pe credincioși să rămână în rugăciune și în milostenie, ca hrănire adevărată a sufletului.
„Sfântul Antonie este acum în mare lumină și bucurie înaintea Maicii Domnului și se roagă permanent împreună cu noi și pentru noi, cu Sfântul Gheorghe Mucenicul, ocrotitor al acestui sfânt lăcaș, cu toți sfinții ale căror sfinte moaște le cinstim aici. De aceea, rugăm pe Sfântul Antonie de la Iezerul Vâlcii împreună cu Maica Domnului și cu toți sfinții să se roage pentru noi, să ne poarte de grijă, că suntem frații lui mai mici, iar Maica Domnului este mama noastră a tuturor.”
Arhiepiscopul a mulțumit Maicii Domnului și ctitorilor pentru renașterea mănăstirii din Colilia:
„Maica Domnului v-a ajutat, maică stareță, să ridicați din ruină această frumoasă mănăstire, și iată ctitorii să fie fericiți și binecuvântați că au dat ajutor și au ascultat de glasul Maicii Starețe.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, duminică, 23 noiembrie, după Sfânta Liturghie oficiată de Arhiepiscopul Tomisului la Mănăstirea Colilia din localitatea Cogealac, județul Constanța:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Amin.
„Nebune, în noaptea aceasta vor cere de la tine sufletul tău și toate cele pe care le-ai adunat, ale cui vor fi?”
Preacuvioase părinte exarh, preacuvioși și preacucernici părinți, preacuvioasă maică stareță Rafaela, preacuvioase maici, cinstiți ctitori, iubiți credincioși,
Iată o duminică atât de bogată aici, la Mănăstirea Colilia, mănăstirea jertfei, care a renăscut, a reînviat dintr-o ruină prin osteneala Maicii Starețe, stavrofora Rafaela, și a ctitorilor pe care i-am pomenit, între care este și George Becali, pe care l-am pomenit că a fost în suferință și s-a operat, și pe ceilalți pomeniți aici, Teia (n.r. Sponte), dar și mulți credincioși care au venit și au adus jertfa lor la această mănăstire.
Iată, noi astăzi avem această pildă atât de folositoare sufletelor noastre, nu numai pentru bogați folositoare, ci pentru noi toți, căci orice învățătură se adresează tuturor credincioșilor. Mântuitorul, ca să îi înțelepțească pe cei ce se ocupau cu cele trecătoare, a rostit această pildă. Pildele sunt luate din realitate. Acest bogat a existat, iar Mântuitorul aduce aminte cum s-a înecat sufletul lui în grija bogăției, ca să nu se mai înece și alte suflete în aceste griji vremelnice și mărunte.
Și spune limpede: unui bogat i-a rodit țarina. Și i-a rodit atât de mult încât avea peste măsură și grâne, și măsline, și fructe, și toate celelalte pe care le-a semănat, și erau atât de multe încât chiar el se uimea. Dar și-a zis, fără să-și aducă aminte de cei din jurul său: „Ce voi face eu cu atâta roadă?” Și, gândindu-se în sine, egoist, a zis: „Știu ce voi face: voi strica hambarele mele, că sunt prea mici, voi face altele mai mari să încapă toate aceste roade. Apoi, după ce le voi aduna pe toate, voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; de acum, odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te.”
Dar ce, sufletul mănâncă? Sufletul mănâncă, dar nu din cele materiale; sufletul mănâncă darurile spirituale pe care le trimite Bunul Dumnezeu. Dar el, fiind atât de legat de trup și de toate bogățiile vremelnice, când se gândea la trup îi zicea „suflet” și confunda sufletul cu trupul.
Mântuitorul ne spune ce a pățit acest om leneș acum, care voia să petreacă în desfătări, în îmbuibare și fără nicio grijă: „Nebune, în noaptea aceasta vor cere de la tine sufletul tău. Cele pe care le-ai adunat, ale cui vor fi?”
Cine sunt cei care vor cere? Că „vor cere” nu înseamnă unul, ci mai mulți: diavolii. Ei vor cere sufletul pentru că deja s-a hărăzit lor, îl aveau sigur între cei care vor merge în împărăția iadului. Și încheie Mântuitorul: „Așa se petrece cu cei care se gândesc numai la bogăție, dar nu-și au grijă de suflet.”
Și iată, în acestea se îneacă și se duc acolo unde i-au chemat cei ce i-au îndemnat la astfel de viață, fără sens, fără bucurie, fără lumină, doar în întuneric. Bogățiile pe care le-a adunat în hambarele mai mari și nu voia să le dea la nimeni erau hărăzite să se strice. Și alții sufereau de foame. De aceea, iată, câtă întunecime adună oamenii care nu se gândesc la Dumnezeu și nu iau aminte la învățătura lui Dumnezeu. Din vechime, prin proroci, s-a vestit că cel ce vrea să postească — că posteau și evreii lunea și joia, când S-a suit Domnul pe munte și când S-a coborât de pe munte — și zicea unul dintre proroci: „Iată postul care place lui Dumnezeu: împarte pâinea ta cu cel flămând, împarte îmbrăcămintea ta cu cel ce nu are și dă-Lui pe El, pe Domnul.”
Această sărbătoare este atât de importantă pentru că s-a pregătit, în această sărbătoare, mântuirea noastră. Dumnezeu, după păcat, când a blestemat și pe Adam, și pe Eva mai ales, și i-a spus durerile care o așteaptă: „În dureri vei naște fii, bărbatul tău te va stăpâni.”, iar șarpelui i-a dat cel mai greu blestem: „De acum înainte să te târăști pe pământ, să fii cel mai blestemat între toate fiarele.”
Și în șarpe se ascunsese chiar satana și vorbea în graiul cel spiritual, și a amăgit-o pe Eva, că pomul cel oprit al cunoștinței binelui și răului dă știință. Eva s-a uitat, curioasă, ca orice femeie de mai târziu, și a zis: dacă dă știință, e bine să-l folosesc; că zice că și Dumnezeu cunoaște nu numai binele pe care îl cunosc eu și soțul meu Adam, dar cunoaște și răul. „Ce-o fi răul? Hai să-l descopăr!” Și atunci a ascultat de diavol, în loc să asculte de Dumnezeu. I-a dat știința cea rea, cum ne dă tuturor curiozități să le facem, plăceri vinovate să ne desfătăm cu ele. Blestemul asupra femeii și asupra șarpelui este cel mai important: arată că, deși a ispitit șarpele pe femeie și a amăgit-o, a mințit-o, șarpele îi va înțepa mereu călcâiul — că diavolul nu ne lasă fără ispitiri — dar femeia va zdrobi capul.
Iată, femeia care îi zdrobește capul este Fecioara Maria, care s-a născut din părinți rugători, postitori și milostivi. Și n-au avut-o decât la bătrânețe, și până atunci mereu s-au rugat. Paharul s-a umplut al suferinței și al durerii când jertfa lui Ioachim a fost refuzată la altarul Legii Templului Vechi și i-a spus arhiereul Isahar: „N-ai voie să aduci jertfă, că n-ai copii, ești blestemat, nu ți se primește jertfa.”
A fost cea mai mare durere, pentru că mereu aducea milostenie săracilor și jertfă la templu pentru Dumnezeu, în care credea cu tot sufletul și cu toată inima. A plecat de acolo și a zis: „Doamne, eu nu mă întorc acasă, mă duc în munte să postesc și să mă rog, să-mi arăți dacă am parte vreodată de iertare, pentru că știu că sunt nevrednic.”
Și a postit îndelung, și după ce a postit, a venit îngerul Domnului și i-a spus: „Ioachime, credința ta și jertfa ta, și dragostea ta, și milosteniile tale au fost primite. Ești bătrân, dar iată acum, la bătrânețe, femeia ta, bătrână și ea, va zămisli o fiică. Ea va fi aleasa lui Dumnezeu, ca să se întrupeze din ea Fiul lui Dumnezeu. Mergi la soția ta, care se roagă în grădină. Văzând că nu mai vine soțul său; n-a intrat nici ea în casă, a stat în grădină și s-a rugat tot timpul, și se minuna și zicea: «Doamne, nevrednică sunt!», nu cârtea. Iată iarba are semințe, își continuă prin aceste semințe firele sale de viață; păsările aduc hrană puilor la cuiburi, sunt fericite că au pui. Eu sunt cea mai nefericită că n-am copii.”
Rugându-se așa, a văzut îngerul și i-a spus: „Așteaptă pe soțul tău, Ioachim, că acum, la bătrânețe, se va împlini dorința voastră.” Și s-au unit unul cu altul, de mult nu mai trăiau în intimitate, dar acum, pentru glasul adus de înger de la Dumnezeu, s-au unit unul cu altul în intimitate și au primit zămislirea dumnezeiască, pe care făgăduiseră înainte de a se naște, din tinerețea lor: „Doamne, de ne vei da copii, nu-i vom ține pentru noi, ci îi vom aduce Ție.”
După ce au născut-o, plângeau și se rugau și mulțumeau lui Dumnezeu. Era cât de frumoasă copila și plină de lumină pe chipul ei, și când a început să gângurească, au învățat-o să vorbească și stăteau tot timpul în rugăciuni; iar după ce a început să priceapă, i-au spus: „Copila noastră, noi nu te vom mai ține acasă, te vom duce la templul Domnului, că așa am făgăduit înainte de a te naște.” Și copila a zis: „Bună făgăduință ați făcut, duceți-mă acolo unde ați făgăduit.”
I-au spus cât de bun și milostiv este Dumnezeu, că ea este rodul rugăciunilor la bătrânețe. Și iată, așa s-au pregătit, și după ce a împlinit trei ani și pricepea toate, era nerăbdătoare și zicea: „Duceți-mă unde ați făgăduit.” Și atunci i-au pregătit pe copilele dimprejur, să pregătească făclii aprinse, să o însoțească în drumul către templu.
Și s-au pregătit cete de copile, și toate acestea și-au aprins făcliile lor și au luat-o cei doi bătrâni părinți, pe Maria, și o duceau de mână, și au făcut și popasuri când au obosit. A durat câteva zile drumul acesta pe jos, de la Nazaret până la Ierusalim, la templul Domnului. Copilele și ele cântau, dar înaintea copilelor mergeau îngerii lui Dumnezeu și cântau și ei, care au participat la zămislirea pruncii, pentru că și ei au fost chemați; Arhanghelul Gavriil i-a vestit lui Ioachim.
Și iată, nu numai îngerii mergeau, ci Cel care a dorit frumusețea acestei copile, Însuși Fiul lui Dumnezeu, mergea înaintea celor ce cântau împreună cu îngerii, Iisus Hristos, că a coborât Fiul lui Dumnezeu, care știa că Se va întrupa din această pruncă după ce va crește, și mergea înaintea pruncii.
Și iată, a fost vestit de îngeri și arhiereul Zaharia, ce se afla la templu în rândul slujirii, în săptămâna sa de slujbă. Și i-a spus un înger: „Ieși să întâmpini pe cea aleasă de Dumnezeu.” Și a ieșit Zaharia, a ieșit pe trepte și s-a uitat, și de departe se vedeau copile cu făclii aprinse și se vedeau și cei doi bătrâni ducând copila lor, Maria.
Dar Maria era îmbrăcată într-o lumină atât de strălucitoare, că la soare mai putea să privească, dar la ea nu putea să privească, pentru că înaintea ei mergea Soarele dreptății, Fiul lui Dumnezeu. După cum înaintea chivotului, când s-a mutat chivotul, mergea împăratul David, acum a coborât din cer Împăratul cerurilor, Fiul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut, și lumina calea acestei copile; de aceea se vedea fața ei atât de strălucită.
Și a ajuns la templu, iar Zaharia a coborât cele 15 trepte de suiș la templu și gândea, văzând că e mică copila, să o poarte în brațele sale sau să o ajute să urce. Treptele nu erau foarte scunde, erau de peste 20 de centimetri. Și iată, a vrut să o ia de mână, dar Maria l-a luat ea înainte de mână pe bătrânul Zaharia și a zis: „Te duc eu, părinte.” Și, parcă avea aripi, urca treptele cu ușurință și îl trăgea și pe bătrân de mână.
Și când a ajuns deasupra treptelor, bătrânul voia să o ducă în prima cameră a templului, în pridvor, unde veneau copilele. Dar prunca Maria a zis: „Nu aici este locul meu, am un însoțitor care îmi spune unde să merg.” Era Arhanghelul Gavriil. Și a spus: „Mergi înlăuntru.”
Zaharia se temea; l-a tras până în Sfânta Sfintelor, unde intra o singură dată pe an, aducând sângele de la jertfa pe care o aducea pentru păcatele sale și pentru păcatele poporului. Și copila i-a spus: „Lasă-mă aici și voi ieși în timpul zilei, că trebuie să mă rog aici.” Și copila a rămas acolo, iar bătrânul Zaharia a ieșit din Sfânta Sfintelor.
Iar lângă templu erau cămările unde își aduceau oamenii credincioși copilele lor, sau văduvele rămâneau acolo. Era acolo și prorocița Ana, care era văduvă, și aștepta făgăduința lui Dumnezeu, că i s-a spus: „Dacă stai aici, vei vedea pe Cel ce răscumpără păcatul lumii.”
Ieșea Maria în timpul zilei și gusta câte ceva, foarte puțin, că hrana o primea în Templu de la îngeri, o hrană netrupească. Dar acolo se îngrijea de lucrul mâinilor, însă nu vorbea cu celelalte fecioare și tot timpul se ruga. De când a venit la Templu, nu și-a mai încetat rugăciunea nicio clipă. Așa s-a rugat și în casa lui Iosif, cum au învățat-o părinții ei, Ioachim și Ana, și acolo se ruga mereu.
Părinții au lăsat-o, pentru că le-a spus arhiereul Zaharia: „Fata voastră rămâne aici, să veniți în timpul zilei când puteți, în cămările de lângă Templu.” Și venea Ana, din când în când, să-și vadă fiica acolo, dar Maria nu vorbea decât puțin, și zicea: „Dumnezeu să ne ajute, că El ne este Stăpân.”
Și acolo a învățat să țese și să coase, și a cusut o cămașă frumoasă pentru un copil, nu știa pentru care, dar avea să fie pentru copilul ei dumnezeiesc.
Maria stă până la 12 ani aici, când a ajuns la vârsta adolescenței, că trupul ei era firesc, și orice copil cu trup se coace, dar ea avea să-L poarte în trup pe Fiul lui Dumnezeu. Nu s-a gândit la ea nicio clipă, că era atât de smerită și se socotea nevrednică. Dar se ruga atât: „Doamne, dacă mă ajuți să văd pe acea fecioară care va primi în trupul ei pe Fiul lui Dumnezeu, fericită voi fi; ajută-mă să cunosc pe acea fecioară, de este cu putință.”
Și tot timpul gândea la întruparea Fiului lui Dumnezeu și la acea fecioară: cât de curată, cât de frumoasă, cât de smerită trebuie să fie. Și ea zicea în rugăciunea ei: „Știu că sunt nevrednică să cunosc pe acea fecioară frumoasă, curată și sfântă, dar ai milă de mine și ajută-mă, de este cu putință, să o întâlnesc.”
Și așa, în aceste rugăciuni, a primit Vestea cea mare: că ea este Fecioara cea aleasă. Când a venit Îngerul și i-a adus bunavestire și i-a spus: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău”, s-a speriat și a zis: „Ce fel de închinare este aceasta? Eu m-am rugat să-mi păzesc fecioria. Cum să spui că sunt binecuvântată între femei? Nu vreau să cunosc bărbat; vreau să fiu numai a Ta, Doamne.” Și iată, așa s-a împlinit taina.
Dar iată, se cuvine măcar să vorbim despre Sfântul Antonie de la Iezerul Vâlcii, care este un mare pustnic și rugător. A fost rugător pe pământ și acum este rugător în cer. Pentru că este aromân, din neamul nostru, și aici, în zonă, sunt mulți aromâni. Acest Antonie s-a născut din părinți credincioși și, de copil, s-a rugat și a postit, și nu iubea nimic mai mult decât rugăciunea. Se ruga mereu. De aceea, cu duhovnicul său s-a sfătuit și s-a dus într-un loc pustiu și acolo se ruga mult.
Și a venit acolo și cineva care a întemeiat o mănăstire, iar după aceea el a ieșit din mănăstire să meargă într-un loc retras, din ținutul Vâlcii, care a avut mulți pustnici și rugători. Și iată, s-a dus într-un loc atât de sărăcăcios. Era mare postitor. În toată viața sa n-a băut vin, n-a mâncat mâncare gătită; a mâncat doar pâine uscată și apă, și acestea cu măsură, o dată pe zi, la al nouălea ceas din zi, după ora 3 după-amiaza.
Și așa trăind, a cerut binecuvântare să meargă la Sfântul Munte. Dar, cunoscându-l, ierarhul de atunci nu i-a dat binecuvântare și i-a spus: „Iată ce munți frumoși avem și ce sihăstrii. Oamenii au nevoie de rugăciunile tale. Rămâi aici și fă-ți în munte o chilie, precum vrei.”
Și într-o piatră și-a săpat o chilie. A fost și hirotonit preot, cu toate că el n-ar fi dorit. Dar pentru că se ruga tot timpul, trăia numai cu Sfânta Împărtășanie și cu puțină pâine și apă. Și a ajuns astfel la adânci bătrâneți. Avea un ucenic, Nicolae; acesta îi mai aducea cele trebuincioase, mai ales apă și pâine uscată. Și se mira ucenicul Nicolae cum trăiește.
Au venit mulți la el cu nevoi de rugăciune: unii cuprinși de duhuri necurate, alții bolnavi. Și se ruga pentru toți și îi vindeca. Și a fost vestit și sfârșitul cu 40 de zile mai înainte. Și el le-a spus și ucenicului său și celorlalți: „Iată, eu mă pregătesc să plec din viața aceasta.” Și acolo și-a săpat mormântul său, în piatră.
Și după 40 de zile, după ce i-a anunțat și s-a rugat mereu și aproape n-a mai mâncat deloc, iată i-a venit ceasul sfârșitului. I-a binecuvântat pe toți și i-a încredințat că Dumnezeu este Cel mai bun. Dacă ne lipsim de Dumnezeu, ne lipsim de noi înșine și de viața noastră. De aceea i-a învățat pe toți să se roage și să postească.
Este numit „Noul Antonie”, pentru că a urmat nevoința Sfântului Antonie cel Mare. Și iată, mergeam în anii trecuți acolo și am pus hramul Sfântului Antonie de la Izvorul Vâlcii și la Biserica aromânilor din cartierul Palas. Și iată Sfântul Cuvios Antonie, care este din neamul nostru, și fiind și sărbătoarea Maicii Domnului ocrotitoarea acestei sfinte mănăstiri, Sfântul Antonie este acum în mare lumină și bucurie înaintea Maicii Domnului și se roagă permanent împreună cu noi și pentru noi, cu Sfântul Gheorghe Mucenicul, ocrotitor al acestui sfânt lăcaș, cu toți sfinții ale căror sfinte moaște le cinstim aici.
De aceea, rugăm pe Sfântul Antonie de la Izvorul Vâlcii împreună cu Maica Domnului și cu toți sfinții să se roage pentru noi, să ne poarte de grijă, că suntem frații lui mai mici, iar Maica Domnului este mama noastră a tuturor. Maica Domnului v-a ajutat, maică stareță, să ridicați din ruină această frumoasă mănăstire, și iată ctitorii să fie fericiți și binecuvântați că au dat ajutor și au ascultat de glasul Maicii Starețe.
Și rugăm pe Maica Domnului, pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, pe Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii, pe ceilalți sfinți pomeniți astăzi cu viață frumoasă — Grigorie, Episcopul Agragandilor, și Antilohie de Iconiu — și pe toți sfinții ale căror moaște se cinstesc aici de față, să ne fie nouă ajutători, rugători și mijlocitori, împlinitori, cu rugăciunile lor unite cu ale noastre.
Să roage pe Maica Domnului să ne țină în brațele Sale, cum L-a ținut pe Fiul Său Dumnezeit, și să ne ducă înaintea Fiului Său, ca și noi să primim iertarea păcatelor, dragostea lui Dumnezeu și viața cea viitoare, de care cu toții să avem parte.
Amin.”
