Sfințenia nu se pierde, ci se întărește
ÎPS Teodosie a vorbit joi, 7 august, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate la Biserica „Sfântul Mare Mucenic Mina” din Constanța, despre viața și virtuțile Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla. Îndemnul ierarhului a fost clar: apropierea de sfinți nu este doar posibilă, ci necesară pentru mântuire.
„Sfinții sunt mai vii și mai conștienți decât noi. Ei stau cu Dumnezeu și ne privesc, ne văd nevoile, durerile și doririle noastre și așteaptă mereu să ne apropiem mai mult de ei. Ei sunt frații noștri mai mari, care se roagă continuu pentru noi și ne cheamă la starea la care au ajuns ei.”
Pilda Sfintei Teodora: de la ascultare la nevoință pustnicească
În cuvântul său, Arhiepiscopul a prezentat întreaga viață a Sfintei Teodora ca pe o chemare la sfințenie, evocând renunțarea la plăcerile lumești, rugăciunea neîncetată și lupta cu ispitele demonice.
„Sfânta Teodora este comoara cea mai de preț pe care au dat-o Carpații noștri. Ea, acolo, rugându-se îndelung, cu adevărat a dobândit o stare de sfințenie atât de vie și atât de puternică. Nu și-a uitat neamul și Biserica. De copil L-a iubit pe Dumnezeu.”
În ciuda încercării de a fi căsătorită, Teodora a ales să-și urmeze chemarea duhovnicească. Soțul ei, impresionat de evlavia și convingerea ei, s-a convertit și el la viața monahală.
Pustnicie, ispite și biruință în rugăciune
Teodora s-a retras în Munții Neamțului, în peșteri izolate, unde a trăit ani întregi cu hrană puțină și multă rugăciune. Ispitele nu au lipsit, dar au fost biruite prin stăruință și har.
„Când un om merge să se roage în pustiu, toată ceata demonilor vine după el. Așa au vrut și demonii să o întoarcă pe Sfânta Teodora. Dar rugăciunea ei neîntreruptă i-a alungat.”
În finalul vieții, păsările i-au adus firimituri din trapeza mănăstirii și au călăuzit monahii spre ea. Cererea sa a fost simplă: spovedanie, Sfânta Împărtășanie și înmormântare în locul în care s-a nevoit.
Moaștele Sfintei, de la Sihla la Lavra Pecerska
După moarte, moaștele Sfintei Teodora au fost mutate de domnitorul Sturza, iar în secolul al XIX-lea au fost duse la Lavra Pecerska, în Ucraina, unde se află și astăzi.
„Ea se roagă pentru noi. Mireasma și căldura duhovnicească pe care o emană sfintele ei moaște sunt simțite de toți închinătorii. De aceea Sfânta Teodora este floarea cea mai sfântă a neamului nostru.”
Apel la urcușul duhovnicesc
ÎPS Teodosie și-a încheiat predica îndemnând credincioșii să urmeze exemplul sfinților prin virtuți și rugăciune:
„Dacă facem acestea, luăm și noi calea urcușului duhovnicesc al sfințeniei. Dumnezeu voiește ca toți să fim lângă El. Ne-a dat chipul Său și ne-a răscumpărat din păcat și din moarte, ca să ajungem la El.”
Evenimentul liturgic a marcat și prăznuirea Schimbării la Față, fiind sărbătorit în mod deosebit în parohia constănțeană care îl are ocrotitor și pe Sfântul Mare Mucenic Mina.
ADEVĂRULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, joi, 7 august, după Sfânta Liturghie oficiată de Arhiepiscopul Tomisului la Biserica „Sfântul Mare Mucenic Mina” din județul Constanța:
”Preacucernici părinți, iubiți credincioși,
Iată, astăzi avem iarăși o sărbătoare românească, unită cu sărbătoarea Schimbării la Față, care durează mai multe zile.
Sfânta Teodora este comoara cea mai de preț pe care au dat-o Carpații noștri, pentru că ea, acolo, rugându-se îndelung, cu adevărat a dobândit o stare de sfințenie atât de vie și atât de puternică.
Și acum se roagă pentru noi. Ea nu-și uită neamul din care a ieșit, ea nu-și uită Biserica, cea care a crescut-o. De aceea, Sfânta Teodora, născută în Vânători-Neamț, din părinți credincioși, încă din copilărie L-a iubit pe Dumnezeu, a iubit credința, a dorit să fie aproape de Dumnezeu, a iubit mănăstirile și bisericile din Ținutul Neamțului.
De aceea, dacă părinții săi au gândit să o căsătorească, ea nu i-a refuzat. Dar mirelui, care era din Basarabia, din Ismail, i-a spus: „Dragul meu, mintea mea este mereu la Dumnezeu, căci pe El îl iubesc cel mai mult. Nu te pot iubi pe tine mai mult decât Îl iubesc pe Dumnezeu. M-am căsătorit, ca să nu-i supăr pe părinții mei și să fac ascultare de ei. Dar mintea mea nu este la plăcerile acestea trecătoare, ci la cele de sus. Cele de sus, după cum am citit și am simțit în rugăciune, sunt mult mai de preț și durează, acelea nu sunt stricăcioase, cum sunt bunurile acestea pământești.”
Auzind mirele aceste cuvinte frumoase de la mireasa sa, i-a fost sfială și teamă să se atingă de ea. A fost copleșit de gândul ei și a zis: „Ce spune ea este atât de frumos, atât de sfânt… Dacă ea, fiind femeie, poate să lupte cu ispitele acestei vieți, eu, fiind bărbat, oare nu voi putea să lupt? Virtutea cea mai puternică se numește bărbăție. De aceea voi lua exemplul ei: să încep să mă rog mai mult, să merg la biserică, să mă spovedesc la duhovnic și să urmez și eu această cale curată, care este cea mai directă către Dumnezeu.”
Astfel, tânărul mire, după nuntă, la câteva zile, după ce a stat de vorbă cu Teodora — dar nu s-a atins de ea —, a plecat să-și caute și el setea sufletului, cum o căutase și Teodora, iar ea se adăpa din darurile lui Dumnezeu necontenit. De aceea, iată, amândoi au luat această cale.
Teodora a ajuns la Mănăstirea Vărzărești din Vrancea. Aici, stareța era o maică foarte vrednică, schimonahia. Teodora a cerut ascultare și făcea toate ascultările, dar mai ales nu întrerupea rugăciunea niciodată. Orice ascultare o făcea cu rugăciune.
Era tânără, semăna cu toate celelalte maici și surori, dar era pilduitoare între ele. Toate luau exemplu de la ea. Nu mânca mai nimic decât pâine și apă, dar lucra tot timpul și era mereu în rugăciune.
Însă au venit vremuri tulburi pentru Mănăstirea Vărzărești: au năvălit acolo turcii și maicile au fost nevoite să plece, să fugă din calea lor. Atunci, Teodora a gândit că este bine să meargă în Munții Neamțului, de unde era ea. Și a venit la Mănăstirea Sihăstria. Aici l-a găsit pe părintele Pavel, l-a luat duhovnic, s-a sfătuit cu el și s-a retras în munte, acolo să se roage.
Vrând să rămână acolo, a întâlnit un pustnic care a întrebat-o:
– Ce vrei să faci aici?
Și ea a răspuns:
– Caut și eu o scorbură în care să mă așez, să rămân aici, să mă rog.
Atunci acel pustnic i-a dat chilia lui, zicând:
– Eu mai știu și alte peșteri.
I-a dat chilia lui, iar Sfânta Teodora s-a bucurat. Și aici a rămas multă vreme. În peștera aceasta, unde s-a statornicit, a făcut să izvorască apă dintr-o stâncă. Mânca buruieni și mai avea câte cineva care îi aducea pâine uscată.
Mânca foarte puțin, numai cât să trăiască. Dar făcea multe metanii și multe rugăciuni. La început a avut multe ispite, dar pe toate le-a biruit. Când merge un om să se roage în pustiu, toată ceata demonilor vine după el, ca să-l întoarcă. Așa au vrut și demonii să o întoarcă pe Sfânta Teodora. Dar, prin rugăciunea ei neîntreruptă, n-au putut să o întoarcă.
După câțiva ani de luptă cu toate aceste închipuiri pe care le aduceau diavolii – mâncăruri de tot felul, ispite și provocări – ea nu-și întrerupea rugăciunea, se ruga lui Dumnezeu și spunea:
„Doamne, eu cu Tine vreau să rămân. Dacă rămâi cu mine, toți acești demoni vor pleca de lângă mine, căci nu pot să stea cu Tine. Rămâi, Te rog, Doamne, în sufletul meu. Hrănește-mi sufletul și-l adapă cu roua harului Tău, ca să pot să rămân aici și să mă rog necontenit.”
De la o vreme, demonii au plecat, că nu mai suportau rugăciunea fierbinte, stăruitoare și neîntreruptă pe care Sfânta Teodora o făcea. Duhovnicul ei venea din când în când și o spovedea, o împărtășea, și ea își ducea viața în tihnă. Dar a venit și vremea sfârșitului, pe care l-a cunoscut, căci i-a fost vestit de înger.
Așteptând sfârșitul, vorbea cu păsările, care îi cântau mereu în jurul peșterii. Păsările i-au înțeles glasul și s-au dus să vestească la Mănăstirea Sihăstria, cu ciripitul lor, să-i aducă fărâmituri de la trapeza mănăstirii și să o însoțească, căci cele necuvântătoare și curate se apropie de sfinți, cum s-au apropiat și de Sfântul Ioan Botezătorul, care a rămas orfan la numai un an, în pustiu.
Păsările cântau neobișnuit de tare, luând fărâmituri din trapeza mănăstirii, încât părintele de acolo a spus unor frați:
„Duceți-vă după aceste păsări, vedeți unde merg! Pesemne vor să vestească despre vreun pustnic care are nevoie de noi.”
Și s-au dus acei tineri monahi și au văzut-o pe Sfânta Teodora rugându-se, stând cu spatele. Ea le știa numele, că Dumnezeu i le descoperise, și i-a strigat pe nume, spunând:
„Întindeți-mi, aruncați-mi o rasă, ca să pot sta de vorbă cu voi, că sunt femeie și sunt goală. Stau de multă vreme aici și nu mai am nicio haină.”
Își punea frunze în jurul ei, dar acum nu mai avea nici frunze. I-au aruncat o rasă și le-a spus: „Duceți-vă la mănăstire să vină un duhovnic, ca să mă spovedească și să-mi aducă și Sfânta Împărtășanie, că trebuie să plec din viața aceasta.”
Și a venit părintele Antonie, cu încă un ierodiacon. Au spovedit-o pe Sfânta Teodora, iar ea a spus: „Nu vă depărtați, că vremea plecării mele este acum. Să nu mă duceți mai departe, să mă înmormântați aici, în peștera în care mi-am petrecut mulți ani și unde am simțit lumina lui Hristos și dragostea Lui și a îngerilor.”
S-a împărtășit și curând i-a venit sfârșitul. Au înmormântat-o acolo cu multă grijă, i-au făcut și soroacele, și iată, Sfânta Teodora a devenit cu adevărat o comoară de sfințenie, de ajutor și datătoare de daruri duhovnicești pentru toți cei care i-au vizitat peștera, care-i poartă numele: Peștera Sfintei Teodora.
Ea a rămas aici câțiva ani, până când domnitorul Sturza, venind aici și voind să facă un schit, o biserică, a luat sfintele moaște și le-a dus în satul său. În 1830, au fost duse sfintele moaște, iar în 1852, trecând pe aici mulți părinți de la Lavra Pecerska și aflând de Sfânta Teodora – care li s-a descoperit în vis –, au luat-o și au dus-o la Lavra Pecerska și se află acolo.
Ea se roagă pentru noi și toți închinătorii de la Lavra Pecerska se bucură de sfințenia care emană atâta mireasmă, atâta căldură de la sfintele sale moaște. Și mulți închinători a avut de-a lungul anilor, iar acești închinători nu s-au oprit.
De aceea, Sfânta Teodora este cea mai sfântă floare, ramură a neamului nostru, care a crescut de mică în Vânători-Neamț, iar apoi la Sihla. Acum, Sfânta Teodora, care s-a rugat pentru părinții de la Sihăstria și de la Sihla, i-a dus după sine încă pe doi sfinți: pe Sfântul Părinte Ilie Cleopa și pe Sfântul Cuvios Paisie, care a fost multă vreme la Sihla și care a avut mare evlavie la Sfânta Teodora.
Ea este și acum în rugăciune pentru noi, pentru că sfinții sunt mai vii și mai conștienți decât noi. Ei stau cu Dumnezeu și ne privesc, ne văd nevoile, durerile și doririle noastre și așteaptă mereu să ne apropiem mai mult de ei.
Ei sunt frații noștri mai mari, care se roagă continuu pentru noi și ne cheamă la această stare la care au ajuns ei, ca să urcăm și noi treaptă cu treaptă, prin virtuți, prin credință, rugăciune, smerenie, dragoste, nădejde și bucuria de a fi cu Dumnezeu. Și bucuria de a ne iubi, de a-L iubi pe Dumnezeu și de a ne iubi semenii, Biserica și neamul.
Dacă facem acestea, luăm și noi calea urcușului duhovnicesc al sfințeniei, pe care Dumnezeu ne-a pregătit-o nouă tuturor, pentru că Dumnezeu voiește ca toți să fim lângă El. De aceea ne-a dat chipul Său. De aceea ne-a răscumpărat pe noi din păcat și din moarte, ca să ajungem la El.
Noi suntem răscumpărați obiectiv, adică pentru toți Dumnezeu a pregătit un loc în ceruri. Dar ca să cucerim acel loc, trebuie ca noi să ne luptăm cu toate ispitele, cu toate patimile și păcatele, să le biruim, ca să urcăm treptele suișului duhovnicesc care duce la Împărăția Cerească, așa cum au urcat toți sfinții aceste trepte.
Rugăm pe Sfânta Teodora și pe ceilalți sfinți pe care îi prăznuim astăzi și pe Sfântul Mina, care este rugător permanent în această biserică, să ne fie și nouă mijlocitor, ca noi să avem bucuria suișului duhovnicesc neîntrerupt, ca să facem voia lui Dumnezeu și să împlinim cele de folos sufletelor noastre, spre iertarea păcatelor și spre mântuire.
Amin.”
