Marți, 4 noiembrie, după Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, oficiată în Catedrala Arhiepiscopală „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Constanța, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a rostit o amplă predică duhovnicească, dedicată Sfântului Cuvios Ioanichie cel Mare și Sfinților Mucenici Nicandru și Ermeu.
Viața Sfântului Ioanichie, pildă de rugăciune și pocăință
În debutul cuvântului de învățătură, ierarhul a vorbit despre viața plină de rugăciune și jertfă a Sfântului Ioanichie cel Mare, născut din părinți dreptcredincioși și crescut în simplitatea credinței, printre turmele de oi:
„El, mai ales, a rămas cu oile și, de câte ori era acolo, tot timpul se ruga. A învățat să se roage de la părinții săi dreptcredincioși și de la duhovnicul său, un om al lui Dumnezeu care nu voia să piardă timpul.”
Arhiepiscopul a evocat apoi perioada în care Sfântul Ioanichie a fost ostaș în garda împăratului, înainte de a-și părăsi viața lumească pentru a se dedica rugăciunii și citirii Psaltirii. Cuviosul, a subliniat ierarhul, a fost un exemplu de convertire și luminare, trecând de la rătăcirea iconoclastă la adevărul credinței:
„Hristos și-a lăsat chipul Său pe o pânză albă, iar acest chip — icoana nefăcută de mână omenească — a fost lăsată de Însuși Cel ce S-a întrupat, pentru a ne mântui. Mare greșeală faci, nu ești creștin dacă nu cinstești ceea ce Dumnezeu a lăsat.”
Prin pocăință, post și rugăciune neîncetată, Sfântul Ioanichie a devenit apărător al icoanelor, făcător de minuni și vindecător al bolnavilor.
Lecția despre ispite: „Să nu ne mirăm de necazuri, căci rugăciunea le aduce pe toate spre folos”
În partea finală a predicii, ÎPS Teodosie a oferit o învățătură practică despre lupta duhovnicească și sensul ispitelor, plecând de la exemplul sfântului:
„De aceea să nu ne mirăm de ispite, căci dacă ne rugăm, avem anumite necazuri și greutăți. Toate acestea trebuie să le trecem cu ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin post, prin priveghere și cu multă nădejde în Bunul Dumnezeu, așa cum a făcut Sfântul Ioanichie cel Mare.”
Mucenicia Sfântului Nicandru și a preotului Ermeu
Arhiepiscopul Tomisului a vorbit apoi despre Sfântul Ierarh Nicandru, episcopul Mirelor Lichiei, și despre preotul Ermeu, ucenicul său, care au mărturisit credința în Hristos în fața prigoanei:
„Noi trăim cu Hristos, Care este Dumnezeu. Cei pe care ne îndemnați să-i cinstim sunt lucruri făcute de mâini omenești. Noi nu ne lepădăm de Cel ce este viața și mântuirea noastră.”
Chinuiți și târâți de cai, aruncați în foc și răniți până la sânge, sfinții au rămas nevătămați prin puterea lui Dumnezeu, întărind credința multora.
„Văzând aceste minuni, că trupurile lor se vindecau prin puterea lui Dumnezeu, mulți păgâni au crezut și au mărturisit: «Dumnezeul vostru este viu!»”, a relatat Arhiepiscopul Tomisului.
Îndemn final: „Să nu ne lenevim nicio clipă”
La final, Înaltpreasfințitul Teodosie i-a îndemnat pe credincioși să rămână statornici în credință și neobosiți în rugăciune:
„Să ne rugăm acestor trei sfinți să ne fie mijlocitori și rugători. Să nu ne lenevim nicio clipă, ci să avem dorința de a-L purta pe Hristos în mintea, în inima și în toate preocupările noastre. El este Dumnezeul nostru, Mântuitorul și Răscumpărătorul păcatelor noastre.”
Predica Înaltpreasfințitului Părinte Teodosie s-a încheiat cu un îndemn de mărturisire a credinței și comuniune cu sfinții, chemându-i pe credincioși să trăiască în bucuria rugăciunii și în lumina vieții veșnice.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, marți, 4 noiembrie, după Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, oficiată de Arhiepiscopul Tomisului în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.
Preacuvioși, preacucernici părinți, iubiți credincioși,
Iată și astăzi avem pomenirea unor sfinți atât de pilduitori pentru viața noastră de creștini și atât de jertfelnici, încât s-au unit cu Hristos și cu jertfa Sa spre mântuire.
Prăznuim astăzi pe Sfântul Ioanichie cel Mare. Acesta era descendent din doi părinți, Mitrichie și Teodosia, și a fost învățat dreapta credință. Era din Bitinia și a dorit să-și exercite credința cu mult drag. Părinții săi, mai întâi, l-au pus să pască vitele și oile. El, mai ales, a rămas cu oile și, de câte ori era acolo, tot timpul se ruga.
A învățat să se roage de la părinții săi dreptcredincioși și de la duhovnicul pe care îl avea, un om al lui Dumnezeu care nu voia să piardă timpul. De aceea, tot timpul se ruga. Chiar și când pleca de lângă oile sale, în timpul rugăciunilor zilnice, făcea semnul Sfintei Cruci peste ele și se ruga să fie apărate, să nu fie atacate nici de fiarele sălbatice, nici de oamenii care ar fi putut să le fure. Astfel, avea multă pace rugându-se și păscând oile.
Dar el era un om voinic, frumos la chip, și s-a auzit despre el că este un tânăr bun și echilibrat, încât împăratul i-a trimis pe sfetnicii săi să-l caute și să-l aducă la curtea sa. A fost adus acolo, și văzându-l frumos la chip, bine chivernisit și curat, împăratul l-a făcut soldat în garda împărătească. Ioanichie s-a achitat frumos de cinstea care i-a fost dată și a stat douăzeci și patru de ani în această slujbă de ostaș în garda împăratului.
După aceea, s-a aprins în el dorul de a rămâne mereu în rugăciune. A lăsat hainele ostășești și cinstea de a fi soldat — căci toți îl cinsteau pentru că era impunător, frumos la chip, curat, corect cu toți cei de acolo — și a plecat să-și caute liniștea sufletului în rugăciune.
Mai întâi, a învățat să citească bine și a fost îndemnat de un părinte să citească Psaltirea. A învățat întâi treizeci de psalmi, care i-au plăcut atât de mult, încât îi rostea în fiecare zi, împreună cu celelalte rugăciuni. Apoi a învățat toată Psaltirea, iar rugăciunea care îi încălzea sufletul cel mai mult era cea închinată Sfintei Treimi:
„Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt.”
Astfel, în timp ce citea psalmii, după fiecare stih, rostea această rugăciune ca să se simtă aproape de Dumnezeul cel Atotputernic și Adevărat, ca să se afle mereu cu El.
Citea Psaltirea, dar era în vremea când împărații au pornit prigoană împotriva icoanelor, zicând că acestea nu trebuie cinstite, precum nu cinstim idolii păgânilor. Și, pentru că era atât de râvnitor și dorea să spună Psaltirea pe de rost în fiecare zi, diavolul l-a ispitit să se încreadă în această erezie, că nu trebuie cinstite icoanele.
Și iată, s-a făcut părtaș la această erezie. Și a lepădat icoanele, se ruga, dar fără icoane. Într-o zi însă, un călugăr l-a întâlnit, i-a zis pe nume, deși Ioanichie nu-l mai văzuse niciodată.
Și acela i-a spus: „Ioanichie, tu te rogi și spui că-L iubești pe Dumnezeu și-L cinstești, dar ce ai cu icoanele? Icoanele sunt cu adevărat lăsate de Dumnezeu. Hristos și-a lăsat chipul Său pe o pânză albă, iar acest chip — icoana nefăcută de mână omenească — a fost lăsată de Însuși Cel ce S-a întrupat, Cel care nu avea trup, dar S-a întrupat din Fecioara Maria, pentru a ne mântui. Iar acea icoană a vindecat pe mulți bolnavi. Mare greșeală faci, nu ești creștin dacă nu cinstești ceea ce Dumnezeu a lăsat!”
Atunci Ioanichie a înțeles. Și îndată a început să facă metanii înaintea călugărului care l-a întâmpinat, înțelegând că acesta fusese trimis de Dumnezeu ca să-l întoarcă de la deșertăciunea ereziei la adevăr. De atunci înainte s-a căit pentru toate acestea, a postit mai aspru, s-a rugat mai intens și a simțit cu adevărat înlăuntrul său harul lui Dumnezeu. S-a spovedit pentru această greșeală și a început să fie cu adevărat înțelept.
Prin rugăciunile lui stăruitoare, Dumnezeu i-a dăruit darul de a-i fi ascultate rugăciunile. Toți bolnavii pentru care se ruga se vindecau, și s-a dus vestea despre el pretutindeni. Mulți veneau la Cuviosul Ioanichie și primeau tămăduire de bolile lor.
A devenit apărător al sfintelor icoane, după ce a înțeles de la acel călugăr și a fost luminat de Dumnezeu, căci s-a smerit și a cerut iertare, știind că însuși Hristos este icoana Tatălui. Întrupându-Se din Fecioara Maria, El poate fi reprezentat în icoană, lăsându-și chipul pe mahrama Sfintei Veronica.
Toată viața s-a căit, și iată, a ajuns să meargă pretutindeni unde era chemat, ajutând pe oamenii bolnavi, iar prin rugăciunile lui toți se vindecau.
Odată, trebuind să treacă un râu adânc, s-a rugat: „Doamne, dacă vrei să ajut pe cel bolnav, ajută-mă să trec pe deasupra apei!” Și a trecut pe deasupra râului fără să se afunde, rugându-se necontenit. Astfel, a săvârșit multe minuni în viața sa.
Cea mai mare bucurie a avut-o în anul 843, în luna martie, când a fost convocat un sinod care a restabilit cultul Sfintelor Icoane, prin împărăteasa Teodora. Sfântul Ioanichie s-a bucurat nespus, văzând că întreaga Biserică cinstește icoanele și că în această cinstire se află o învățătură esențială: dacă ea se știrbește, credința nu mai este deplină.
S-a bucurat de aceasta, iar viața sa a durat până la vârsta de 94 de ani. Și-a cunoscut sfârșitul și s-a pregătit cu pace, iar sufletul său a fost ridicat la ceruri, pentru că Dumnezeu l-a iubit chiar și atunci când a greșit. Căci toți cei care se roagă mult, fac pravilă și săvârșesc fapte bune sunt ispitiți de diavoli care vin în ceată mare să-i întoarcă din cale. Așa a fost ispitit și Sfântul Ioanichie.
De aceea să nu ne mirăm de ispite, căci dacă ne rugăm, avem anumite necazuri și greutăți. Toate acestea trebuie să le trecem cu ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin post, prin priveghere și cu multă nădejde în Bunul Dumnezeu, așa cum a făcut Sfântul Ioanichie cel Mare.
Astăzi prăznuim și un sfânt ierarh, Nicandru, episcopul Mirelor Lichiei, unde a fost și Sfântul Ierarh Nicolae. În vremea aceea era mare prigoană. Guvernatorul era un anume Libaniu. Acest Nicandru a trăit în veacul întâi; fusese hirotonit episcop, iar preotul Ermeu, ucenicul său, fusese hirotonit de Sfântul Apostol Tit, unul dintre cei șaptezeci.
Sfântul Nicandru era foarte râvnitor, se ruga și îi îndemna pe păgâni să cunoască lumina credinței adevărate. Mulți îl ascultau, iar preotul Ermeu îl ajuta. Propovăduind adevărul, mulți păgâni se întorceau la credință, căci era la începutul Bisericii.
Despre aceasta a auzit împăratul și a trimis să fie aduși cei doi la judecată. Au fost duși înaintea guvernatorului și puși să se lepede de credința lor, să aducă jertfă idolilor, după porunca împăratului. Dar ei s-au împotrivit cu tărie și au spus: „Noi trăim cu Hristos, Care este Dumnezeu. Cei pe care ne îndemnați să-i cinstim sunt lucruri făcute de mâini omenești. Ei nu au viață, sunt obiecte fără duh. Noi nu ne lepădăm de Cel ce este viața și mântuirea noastră, căci El nu doar ne-a făgăduit, ci ne-a pregătit viața cea veșnică în ceruri.”
Auzind acestea, judecătorul s-a mâniat și, luând învoire de la împărat, a poruncit ca cei doi să fie legați de cai și târâți până li se vor zdrobi trupurile. Când vor fi aproape de moarte — zicea el — să fie întrebați dacă Îl mai mărturisesc pe Hristos.
Caii au fost mânați în fugă, iar sfinții, legați cu funii, erau trași, lăsându-și carnea și sângele pe cale. Și totuși, în timp ce erau chinuiți, ei propovăduiau pe Hristos, rostind cuvinte pline de înțelepciune. Cei ce priveau se mirau cum nu mor și cum vorbesc cu atâta putere. Atunci mulți păgâni au zis: „Dumnezeul vostru este viu! Credem și noi în acest Dumnezeu!”
Astfel, mulți au venit la credință, iar Sfântul Nicandru le spunea: „Dacă veniți la credință, Hristos vă va răsplăti cu bucuria vieții celei veșnice. Noi nu răbdăm cu puterile noastre aceste chinuri, ci Hristos-Dumnezeu este cu noi, ne însoțește, ne ajută, ne întărește și ne vindecă.”
Văzând acele minuni — că, deși trupurile lor erau rănite și sângele curgea, carnea le creștea la loc prin puterea lui Dumnezeu — mulți au crezut. Atunci Libaniu a poruncit să se încingă un cuptor mare cu foc și să fie aruncați acolo. Dar sfinții au rămas nevătămați. Cei ce priveau s-au mirat și mai mult, văzând că nu pățesc nimic, deși focul ardea cu putere.
Atunci, pentru că au mărturisit cu tărie pe Hristos, Libaniu a hotărât să le înceteze chinurile și a dat poruncă să fie uciși prin tăierea capetelor. Astfel s-a împlinit mucenicia celor doi: episcopul Nicandru al Mirelor Lichiei și preotul Ermeu, care astăzi sunt în ceruri, rugători pentru noi împreună cu Sfântul Ioanichie cel Mare.
Să ne rugăm acestor trei sfinți să ne fie mijlocitori și rugători, să nu ne lenevim nicio clipă, ci să avem dorința de a-L purta pe Hristos în mintea, în inima și în toate preocupările noastre. El este Dumnezeul nostru, Mântuitorul și Răscumpărătorul păcatelor noastre. Să ne țină pe toți în bucuria mărturisirii, ca să fim mereu în comuniune cu sfinții și cu Dumnezeu, în viața aceasta și în cea veșnică, de care să ne bucurăm cu toții. Amin.”
