ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a vorbit joi, 26 februarie, după slujba Pavecerniței Mari, a Canonului Sfântului Andrei Criteanul și a Acatistului Maicii Domnului, oficiate în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța, despre pocăință, lupta cu patimile și importanța întoarcerii reale la Dumnezeu.
Ierarhul a subliniat că ultima parte a Canonului Sfântului Andrei este o chemare directă la conștiință și la asumarea propriei stări duhovnicești.
Chemarea la pocăință
În cuvântul său, Arhiepiscopul Tomisului a arătat că toți oamenii greșesc, însă diferența reală este dată de pocăință.
„Nu este om care să nu greșească. Și dacă toți greșim, totuși, prin căință sinceră, nu vin toți să-și ceară iertare și să-și curețe păcatele. Aceasta este diferența între cei ce se căiesc și cei ce nu se căiesc.”
ÎPS Teodosie a insistat că uitarea pocăinței duce la obișnuința cu păcatul și la îndepărtarea treptată de Dumnezeu, chemarea creștinului fiind să urmeze exemplele celor care s-au întors prin smerenie.
Exemple de căință și iertare
Pentru a evidenția puterea pocăinței, ierarhul a amintit exemple din Pateric și din viața monahală, arătând că Dumnezeu primește întoarcerea sinceră chiar și în ultimele momente ale vieții.
„Dacă omul păcătos se căiește cu adevărat de dimineață până seara, cu lacrimi și cu durere, cu zbucium și cu părere de rău, este de ajuns ca să fie iertat”, a citat ierarhul din învățătura Sfântului Antonie cel Mare.
Totodată, el a avertizat că amânarea pocăinței este o iluzie, deoarece păcatul se adâncește și devine „a doua fire”.
Patimile — boala sufletului
În partea finală a predicii, ÎPS Teodosie a vorbit direct despre pericolul patimilor și despre necesitatea luptei duhovnicești constante.
„De aceste păcate să ne ferim tot timpul, să ne ferim de mândrie, de ură, de lăcomie, de desfrânare și de orice fel de păcat greu care ne leagă și sufletul, și trupul de cel viclean.”
Ierarhul a formulat una dintre cele mai puternice afirmații ale predicii:
„Patimile acestea sunt cancerul sufletului și al trupului, mai ales al sufletului, pentru că suferința trupului pe mulți îi îndeamnă la căință și la întoarcere.”
Îndemn la nădejde și luare aminte
Arhiepiscopul Tomisului a încheiat subliniind că deznădejdea este legată de necredință și că omul nu trebuie să înceteze să ceară ajutorul lui Dumnezeu.
„Dacă batem la Biserica lui Dumnezeu și cerem lui Dumnezeu ajutorul, Dumnezeu nu ne va refuza niciodată.”
Predica s-a încheiat cu îndemnul la încredere în harul lui Dumnezeu, la pocăință continuă și la atenție duhovnicească, ca drum sigur spre vindecarea sufletului.
ADEVATULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, joi, 26 februarie, după slujba Pavecerniței Mari, a Canonului Sf. Andrei Criteanul, și a Acatistului Maicii Domnului, oficiată de Arhiepiscopul Tomisului în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Preacuvioși, preacucernici părinți, iubiți credincioși,
Iată ultima parte a Canonului Sfântului Andrei, Episcopul Cretei.
În același mod, cu învățături atât de limpezi, ca să nu luăm exemplul celor ce au păcătuit, ci să luăm exemplele cele bune.
Nu este om care să nu greșească. Și dacă toți greșim, totuși, prin căință sinceră, nu vin toți să-și ceară iertare și să-și curețe păcatele. Aceasta este diferența între cei ce se căiesc și cei ce nu se căiesc. Aici se face diferențierea. Tot omul este păcătos. Nu este drept niciunul. Dar unii uită de pocăință. Trăiesc cu păcatul și, fără să-și dea seama, unii fac voia celui viclean.
De aceea, iată, aceasta este chemarea noastră: să urmăm celor ce s-au căit. Și cât de mulți s-au căit, dar mai mulți nu s-au căit. De aceea avem atâtea pilde de oameni care s-au căit și care nu s-au căit.
Găsim în Pateric acest exemplu: un slujitor al bisericii a căzut în păcat. Atât de mult l-a mustrat conștiința, încât și-a adunat toți creștinii și le-a spus: „Eu nu mai pot să slujesc, căci am păcătuit. De aceea nu voi mai veni.” Dar creștinii au spus: „Dar cine să ne cheme ajutorul lui Dumnezeu? Te rugăm să rămâi.”
Și el s-a rugat la Dumnezeu și a avut această șoaptă discretă: să închidă ușile și să fie numai o ușă pe care să iasă, să stea cu fața la pământ, să plângă, iar toți oamenii, ieșind din biserică, să pășească peste el. Și iată, când a ieșit ultimul din biserică, s-a auzit glas din cer: „Pentru că te-ai smerit, Dumnezeu te-a iertat. Să rămâi mai departe, să fii slujitor acestor oameni care au nevoie de slujirea ta.”
Și multe alte exemple avem. Iată, la o mănăstire de maici, o călugăriță a plecat din mănăstire și a căzut în păcat. Mult s-a frământat și a plâns și iată s-a întors la mănăstire. Dar, când s-a întors la mănăstire cu lacrimi, a căzut în fața mănăstirii și a murit.
Ea s-a căit și s-a întors. Și iată, s-au rugat maicile să vadă care este starea ei și ce a făcut cu rătăcirea ei. Și Dumnezeu le-a descoperit că a venit plângând la mănăstire și plânsul ei a ajuns până la poarta mănăstirii, iar Dumnezeu i-a primit căința și i-a luat sufletul la cer.
Iar Sfântul Antonie cel Mare spune: dacă omul păcătos se căiește cu adevărat de dimineață până seara, cu lacrimi și cu durere, cu zbucium și cu părere de rău, este de ajuns ca să fie iertat.
De aceea să nu ne deznădăjduim niciodată, dar să nu rămânem în păcate, că dacă rămânem în păcate, dacă nu ne smerim, dacă nu aducem jertfă lui Dumnezeu, dacă nu aducem jertfă semenilor noștri, atunci, fără jertfă, nimeni nu se poate întâlni cu Dumnezeu.
Jertfa lacrimilor este atât de primită de Bunul Dumnezeu și, cum spune psalmistul, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Cel ce se smerește și cade la Dumnezeu cu multă pocăință, cu durere și cu lacrimi, acela este primit de Dumnezeu.
Nu înseamnă că trebuie să așteptăm vremea cea din urmă. Cine gândește că se va căi în ultima parte a vieții se înșală, pentru că păcatul își face loc în sufletul și în trupul omului, iar păcătoșenia devine a doua lui fire. Ar vrea cu mintea să se întoarcă, dar năravul este prea înrădăcinat și nu se poate întoarce.
De aceea Sfântul Apostol Pavel spune: iată, până când putem să zicem „astăzi”, să ne căim, că nu știm mâine dacă vom mai fi.
Sfânta Evanghelie din seara aceasta ne încurajează și ne spune că, dacă noi Îl căutăm pe Dumnezeu, El vine înaintea noastră.
Dacă batem la Biserica lui Dumnezeu și cerem lui Dumnezeu ajutorul, Dumnezeu nu ne va refuza niciodată. De aceea, iată, mulți oameni se pot mântui și niciodată să nu se deznădăjduiască cineva. Deznădejdea este înfrățită cu necredința.
De aceea și prea marea încredere în iertarea lui Dumnezeu și necredința sunt păcate la fel de mari. Și prea marea nădejde și deznădejdea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt. De aceste păcate să ne ferim tot timpul, să ne ferim de mândrie, de ură, de lăcomie, de desfrânare și de orice fel de păcat greu care ne leagă și sufletul, și trupul de cel viclean. Patimile acestea sunt cancerul sufletului și al trupului, mai ales al sufletului, pentru că suferința trupului pe mulți îi îndeamnă la căință și la întoarcere. Să fim mereu încrezători în puterile lui Dumnezeu, că El ne trimite harul Său necontenit și ne cercetează pe noi în orice clipă. De aceea să fim cu luare aminte.
Dumnezeu să ne primească sfintele rugăciuni. Amin.”
