Sâmbătă, 14 iunie, în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a rostit o predică plină de învățătură duhovnicească, la finalul Acatistelor Învierii Domnului, ale Sfântului Cuvios Onufrie cel Mare și ale Sfântului Mucenic Isihie.
Sfântul Onufrie cel Mare – rod al rugăciunilor și lumină a pustiei
„Sfântul Onufrie cel Mare s-a născut ca rod al rugăciunilor părinților săi. Mama era atât de credincioasă, încât, după ce l-a dobândit, se ruga tot timpul. Și nu numai atât, a socotit de copil să-l ducă la un părinte, să-l închine, să-l facă catehumen, adică să-l pregătească de botez încă din pruncie. Și iată, din pruncie s-au făcut minuni. Tatăl său a murit când avea două luni. Mama sa l-a adus la mănăstire. Părinții s-au minunat, l-au primit pentru că au văzut o lumină deasupra acestui prunc. Era lumina de la rugăciunile mamei sale și alegerea lui Dumnezeu pentru acest prunc.”
Înaltpreasfințitul a relatat cum, încă din copilărie, Sfântul Onufrie a fost hrănit în chip minunat, s-a retras apoi în pustie, unde s-a nevoit aspru, hrănindu-se cu hrană cerească și rugându-se necontenit. „De acolo îl hrănea Mântuitorul Hristos”, a spus ierarhul.
Întâlnirea cu Pafnutie și mutarea la cele veșnice
În pustiul aspru, Sfântul Onufrie a fost întâlnit de Cuviosul Pafnutie. „S-a minunat de viața lui atât de aspră, s-a minunat de chipul său plin de lumină. L-a întrebat cum a trăit și s-a uimit acest Cuvios Pafnutie de strălucirea vieții Cuviosului Onufrie.” Sfântul Onufrie i-a mărturisit că venise vremea să plece la Dumnezeu și l-a rugat să-i aibă grijă de trup. „Sfântul Pafnutie a fost martor la plecarea sa și a văzut sufletul plecând ca o lumină.”
Mucenicul Isihie – model de statornicie în mărturisirea credinței
În continuare, ÎPS Teodosie a evocat pilda Sfântului Mucenic Isihie de la Durostorum: „El a văzut pătimirea multora cu care a stat în temniță: Iuliu Veteranul, Pasicrat și Valentin și alții. Îi ruga pe toți: ‘Vă rugați pentru mine să pot și eu să rabd chinurile’, căci atât de mult iubea pe Hristos și dorea să nu piardă viața cea viitoare.”
În ciuda promisiunilor de eliberare și răsplată, Sfântul Isihie a refuzat să jertfească idolilor. „Iată, mă bucur că vin la Tine, Hristoase; acești călăi îmi pricinuiesc mie apropierea mai repede de Tine și de cetatea aceasta a cerului. Îți mulțumesc că mă chemi la Tine. Ajută-mă să rabd cea din urmă durere a trupului meu, ca să mă încununezi cu bucuria de a veni la Tine, Doamne.”
Cu sufletul luminat de dragoste și iertare, mucenicul s-a rugat și pentru chinuitorii săi: „Doamne, iartă-i pe aceștia că sunt în întuneric, de este cu putință dă-le și lor lumină, că nu-i mai mare bucurie decât a Te cunoaște pe Tine și a dori să venim la Tine.”
Îndemn la râvnă, rugăciune și dragoste de aproapele
În încheiere, Arhiepiscopul Tomisului i-a chemat pe credincioși la o viață de sfințenie: „Acești sfinți cuvioși și mucenici, care ne sunt nouă pildă, dar ne sunt și rugători înaintea lui Dumnezeu, trebuie să ne ajute să înțelegem cât de importantă este viața cea viitoare, că bucuria acea veșnică n-are sfârșit.”
„Să ne bucurăm și noi și să fim mai râvnitori, mai credincioși, mai rugători, mai postitori, mai aproape de Dumnezeu, dar și de semenii noștri. Că semenii noștri, dacă avem dragoste de ei, cum spune și Sfântul Ioan Scărarul, sunt niște scări de suiș către cer.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie după Acatistele Învierii Domnului, al Sf. Onufrie cel Mare, si al Sf. Mc. Isihie, oficiate de Arhiepiscopul Tomisului, în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța, sâmbătă, 14 iunie:
”Preacuvioși, preacucernici părinți, iubiți credincioși, iată acatiste pline de dulceață duhovnicească, după cum a fost viața celor doi sfinți cărora le-am citit acatistele și rugăciunile în seara aceasta: Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare și Sfântul Mucenic Isihie, străromân de-al nostru de la Durostorum.
Sfântul Onufrie cel Mare s-a născut ca rod al rugăciunilor părinților săi. Mama era atât de credincioasă, încât, după ce l-a dobândit, se ruga tot timpul. Și nu numai atât, a socotit de copil să-l ducă la un părinte, să-l închine, să-l facă catehumen, adică să-l pregătească de botez încă din pruncie. Și iată, din pruncie s-au făcut minuni. Tatăl său a murit când avea două luni. Mama sa a trăit, dar, fiind încă prunc, l-a adus la mănăstire.
Și aici, o minune mare: părinții s-au minunat, l-au primit pentru că au văzut o lumină deasupra acestui prunc. Era lumina de la rugăciunile mamei sale și alegerea lui Dumnezeu pentru acest prunc. De aceea, pruncul a fost hrănit de o căprioară și a rămas acolo, în mănăstire. Dar, crescând, îndată a avut dor mare de Dumnezeu și a dorit să meargă într-o peșteră. A mers și a bătut la ușa acelei peșteri. A ieșit un bătrân și i-a spus: „Primește-mă și pe mine aici.” L-a primit, dar, pe urmă, l-a dus într-o altă peșteră și acolo a șezut.
Viața lui a fost atât de aspră, că Dumnezeu i-a dăruit multă hrană, dar nu o hrană obișnuită, ci o hrană cerească, pe care nu trebuia s-o mănânce mereu, căci era plină de sațiu. Se ruga mereu și mulțumea lui Dumnezeu. Încă și din icoană, rugându-se necontenit, de acolo îl hrănea Mântuitorul Hristos. Și așa a ajuns la o viață înaintată și stătea acolo în pustiu.
Părintele pustnic, care era foarte râvnitor să cunoască viața altor monahi, venind în locuri pustii să-i găsească pe monahi, l-a găsit și pe Cuviosul Onufrie. S-a minunat de viața lui atât de aspră, s-a minunat de chipul său plin de lumină, l-a întrebat cum a trăit și s-a uimit acest Cuvios Pafnutie de strălucirea vieții Cuviosului Onufrie.
Și i-a spus Cuviosul Onufrie: „Mai rămâi cu mine, că Dumnezeu mi-a descoperit că trebuie să plec din această viață; să ai grijă de trupul meu, pentru că nu am pe nimeni, doar pe Dumnezeu și pe îngerii Săi care m-au cercetat mereu.” Și iată, Sfântul Pafnutie a fost martor la plecarea sa și a văzut sufletul plecând ca o lumină. Apoi a avut grijă să-l așeze în locul acesta, unde, mai târziu, a venit un vânător și l-a găsit și l-a dus într-un loc de cinste, iar sfintele lui moaște fac multe minuni.
Prăznuim și unul din sfinții de la Durostorum, unde mulți mucenici au pătimit: Sfântul Isihie. Aceștia care au pătimit acolo erau, în cea mai mare parte, soldați, iar alții erau creștini care, văzând credința acestora, au crezut și ei, pentru că acești soldați propovăduiau credința. Și iată, între ultimii care a pătimit a fost Sfântul Isihie.
El a văzut pătimirea multora cu care a stat în temniță: Iuliu Veteranul, Pasicrat și Valentin și alții. Îi ruga pe toți: „Vă rugați pentru mine să pot și eu să rabd chinurile”, căci atât de mult iubea pe Hristos și dorea să nu piardă viața cea viitoare. Se ruga necontenit și i s-a propus să scape, chiar să fie premiat, dacă se va închina idolilor, dar el a avut o mărturisire atât de puternică și de vie și L-a mărturisit pe Hristos, nefiind amăgit de dulcețile cele trecătoare.
De aceea, cu bucurie a primit multe chinuri. Și când a venit vremea să vadă sabia cu care i se va tăia capul, s-a bucurat mult și a zis: „Iată, mă bucur că vin la Tine, Hristoase; acești călăi îmi pricinuiesc mie apropierea mai repede de Tine și de cetatea aceasta a cerului. Îți mulțumesc că mă chemi la Tine. Ajută-mă să rabd cea din urmă durere a trupului meu, ca să mă încununezi cu bucuria de a veni la Tine, Doamne.”
Și așa, rugându-se, zicând pentru cei ce l-au bătut și l-au chinuit: „Doamne, iartă-i pe aceștia că sunt în întuneric, de este cu putință dă-le și lor lumină, că nu-i mai mare bucurie decât a Te cunoaște pe Tine și a dori să venim la Tine. Iartă-i și ajută-i să vină și ei la Tine.” Și așa, tăindu-i-se capul și bucurându-se, a luat cununa muceniciei și a mers la Hristos.
Iubiți credincioși, acești sfinți cuvioși și mucenici, care ne sunt nouă pildă, dar ne sunt și rugători înaintea lui Dumnezeu, trebuie să ne ajute pe noi să înțelegem cât de importantă este viața cea viitoare, că este bucuria pe care nu o putem cuprinde nici cu mintea, nici cuvântul și nici cu timpul, că bucuria acea viitoare n-are un timp, este o veșnicie.
Având aceste încredințări, să ne bucurăm și noi și să fim mai râvnitori, mai credincioși, mai rugători, mai postitori, mai aproape de Dumnezeu, dar și de semenii noștri. Că semenii noștri, dacă avem dragoste de ei, cum spune și Sfântul Ioan Scărarul, sunt niște scări de suiș către cer. Dacă îi iubim pe semenii noștri și îi ajutăm, așa să ne ajute bunul Dumnezeu. Să-L iubim pe El din toată inima și pe semenii noștri să-i iubim ca pe noi înșine, ca și noi să dobândim cununa vieții celei veșnice.
Și ca să avem mai multă putere și să-l biruim pe cel viclean, să ne plecăm genunchii și, cu ajutorul rugăciunilor Sfinților Vasile și Ioan și cu rugăciunile Sfinților Onufrie și Isihie, să avem mai mare ușurință de a birui pe cel rău, ca să suim neabătut calea noastră până la Dumnezeu. Amin.”
