Duminică, 24 august 2025, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a resfințit Biserica „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” din localitatea Eforie Sud, județul Constanța. După slujba de resfințire, ierarhul a oficiat Sfânta Liturghie pe un podium special amenajat și a rostit un cuvânt de învățătură, tâlcuind pericopa evanghelică a datornicului nemilostiv.
Pilda celor zece mii de talanți – imaginea datoriilor noastre către Dumnezeu
ÎPS Teodosie a subliniat că parabola rostită de Mântuitorul are o puternică semnificație simbolică:
„Zece mii de talanți, pentru vremea aceea, era o sumă care nici nu se pronunța, nici nu se folosea. De ce a folosit această imagine Mântuitorul? Pentru că sufletul nostru este mai scump decât întregul univers. Toate cele materiale sunt mai ieftine decât sufletul unui singur om. Cu acest suflet, care este viața noastră, suntem toți datori lui Dumnezeu, Cel care ne-a dat această zestre.”
Iubirea – chipul lui Dumnezeu în om
Arhiepiscopul Tomisului a arătat că omul poartă chipul dumnezeiesc, dar păcatul l-a întunecat:
„Mintea, voința și simțirea din sufletele noastre reprezintă chipul lui Dumnezeu – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Chipul nostru, prin păcat, a fost știrbit. De aceea Fiul a coborât pe pământ, S-a întrupat din Fecioara Maria și ne-a răscumpărat prin pătimirea Sa, pentru că numai El putea să ne aducă din nou la Tatăl.”
Iertarea – fiica iubirii lui Dumnezeu
ÎPS Teodosie a insistat asupra importanței iertării în viața creștină:
„Răfuiala de aici, dintre noi, este ieftină și păguboasă. Nu noi trebuie să plătim celor ce ne greșesc, ci Dumnezeu plătește celor ce greșesc. Judecata este numai a lui Dumnezeu. Să nu ne judecăm unii pe alții, pentru că niciunul dintre noi nu este fără de păcat. De aceea, să ne iertăm unii pe alții. Iertarea este cea mai mare faptă, este fiica iubirii. Dacă numele lui Dumnezeu este iubire, prima fiică a iubirii este iertarea.”
Numai iubind pe semeni putem să-L iubim pe Dumnezeu
În încheiere, Arhiepiscopul Tomisului a îndemnat pe credincioși să arate iubire față de aproapele:
„El ne îndeamnă că nu putem să-L iubim pe El dacă nu-i iubim pe semenii noștri. Numai iubind pe semenii noștri putem să-L iubim pe Dumnezeu. Iubirea față de semeni – și de cei ce ne iubesc, și de cei ce ne urăsc, și de cei ce ne fac bine, și de cei ce ne fac rău – aduce dragostea lui Dumnezeu în sufletele noastre. Ei sunt treptele urcușului către Dumnezeu. Iertând pe toți, iubind pe toți, împlinim voia lui Dumnezeu și ne învrednicim de raiul făgăduit celor care se pocăiesc și se întorc la El.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, duminică, 24 august, după slujba de resfințire și Sfânta Liturghie oficiate de Arhiepiscopul Tomisului la Biserica ”Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” din localitatea Eforie Sud, județul Constanța:
”Preacucernice Părinte Protopop, preacucernice Părinte Paroh, preacuvioși și preacucernici părinți, cinstiți ctitori, iubiți credincioși,
Înainte de molitfă m-am socotit să vă țin un cuvânt despre Evanghelia de astăzi, poate cea mai folositoare Evanghelie pentru sufletele noastre, căci toți avem nevoie de învățătura ei.
Mântuitorul ne pune în Evanghelia Sa o pildă. Un stăpân a cerut socoteală slugilor sale și a fost adus cel mai datornic dintre slujitori: zece mii de talanți. Aceasta însemna pe vremea aceea o avere atât de mare, încât întrecea valoarea tuturor bogățiilor lumii, pentru că un talant era un ban de aur foarte prețios.
Acesta, când i s-a cerut socoteala, a zis: „N-am cu ce să plătesc”. Atunci stăpânul a hotărât să-l vândă pe el, pe femeia sa, pe copiii săi și tot ce avea. Dar omul acela a zis: „Doamne, mai îngăduiește-mă, fie-Ți milă de mine și-Ți voi plăti. Acum n-am cu ce să plătesc.”
Fiindu-i milă, pentru că și-a cerut iertare, stăpânul i-a iertat toată datoria și l-a eliberat. Dar trebuie să spunem că acest stăpân nu este un oarecare, ci Însuși Dumnezeu, Care cere socoteală slugilor Sale. Noi toți suntem slugile lui Dumnezeu, căci El ne-a făcut, și suntem datori numai pentru faptul că ne-a creat din dragostea Sa.
Acela a plecat, dar ieșind din casa stăpânului, a văzut pe un alt slujitor, care îi datora o sută de dinari. Și a început să-l strângă de gât, zicându-i: „Plătește-mi tot ce-mi ești dator!” Acela i-a spus și el: „Mai îngăduiește-mă și-ți voi plăti”, dar acesta n-a avut milă, ci l-a dat pe mâna judecătorilor până când îi va plăti datoria de o sută de dinari, care erau ca o sută de lei de astăzi.
Slugile celelalte, martore la mila stăpânului față de cel cu zece mii de talanți, s-au dus și i-au spus: „Doamne, acel om, cel mai datornic, căruia i-ai iertat datoria, n-a avut milă de un altul asemenea lui și l-a dat pe mâna judecătorilor.”
Atunci stăpânul a zis: „Aduceți-l la mine!” Și, fiind adus, i-a spus: „Toată datoria aceea ți-am iertat-o pentru că m-ai rugat. Nu se cuvenea să ai și tu milă de cel împreună slugă cu tine?” Apoi a poruncit: „Luați-l, legați-l de mâini și de picioare și aruncați-l în temnița cea aspră până ce va plăti toată datoria.”
De fapt, acest om cu zece mii de talanți ne reprezintă pe fiecare dintre noi. Zece mii de talanți, pentru vremea aceea, era o sumă care nici nu se pronunța, nici nu se folosea. De ce a folosit această imagine Mântuitorul? Pentru că sufletul nostru este mai scump decât întregul univers, decât întreaga lume.
De aceea spune Domnul: „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” Nimic nu poate da în schimb. Toate cele materiale sunt mai ieftine decât sufletul unui singur om.
Cu acest suflet, care este viața – că în suflet este viața noastră – suntem toți datori lui Dumnezeu, Cel care ne-a dat această zestre. De aceea, să luăm aminte: pilda aceasta se adresează fiecăruia dintre noi. Nu este om dator cu mai puțin decât zece mii de talanți, căci toți avem un suflet nemuritor și sufletul nostru poartă chipul lui Dumnezeu.
Mintea, voința și simțirea din sufletele noastre reprezintă chipul lui Dumnezeu – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. De aceea, să luăm aminte cât de datori suntem lui Dumnezeu și cum trebuie să-I mulțumim. Și nu numai atât: nu ne-a dat doar sufletul. Pentru că omul cel dintâi, prin soția sa Eva – de care a ascultat – a călcat porunca lui Dumnezeu, a căzut și a rămas departe de El. Eva a ascultat de cel viclean, care i-a spus: „Dacă v-a zis Dumnezeu că veți muri mâncând din pomul oprit, să știți că nu veți muri, ci veți cunoaște și voi, ca și El, binele și răul.”
A stat Eva și s-a gândit: „Dacă binele este așa de frumos, dar mai există și răul, ce-o fi și răul? Dacă Dumnezeu cunoaște binele și răul, vreau și eu să le cunosc.” S-a uitat la pomul oprit, a văzut roadele lui, i s-au părut mai frumoase decât celelalte din care avea voie să mănânce și a zis: „Dacă pomul acesta aduce știință, cum să nu mănânc?” Și a luat și a mâncat. Apoi i-a dat și lui Adam: „Mănâncă și tu, că pomul acesta aduce știință.” Adam n-a mai întrebat de unde e fructul acesta. A mâncat și, deodată, a tresărit, căci s-a văzut gol. Până atunci nu era gol, ci era îmbrăcat în har. Și Eva s-a văzut goală și s-au dus amândoi să se ascundă.
Din acest păcat al neascultării, oamenii au pierdut raiul și legătura cu Dumnezeu, cine ne-a răscumpărat? Fiul lui Dumnezeu, Cel născut din veci din Tatăl, care S-a întrupat din Fecioara Maria și S-a făcut om și a vorbit cu oamenii ca un egal cu ei.
Astăzi, prin această pildă, ni se arată cea mai înaltă și mai folositoare învățătură: Dumnezeu este înfățișat de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ca iubirea supremă. Iubirea curată și deplină este Însuși numele lui Dumnezeu, căci „Dumnezeu este iubire”.
De aceea Tatăl L-a născut pe Fiul din veci și L-a purces pe Duhul Sfânt, ca să rămână iubire pentru totdeauna. Chipul Său, Dumnezeu, nu l-a dăruit decât oamenilor; îngerilor nu le-a dat acest chip.
Noi suntem datori lui Dumnezeu pentru că purtăm acest chip. Dar chipul nostru, prin păcat, a fost știrbit, a fost întunecat. Și Tatăl a zis: „Îmi pare rău de omul pe care l-am făcut. Dacă mai întâi a căzut Lucifer și L-am trimis în iad, acum a căzut și omul, făcut după chipul Meu și al Fiului și al Duhului Sfânt. Ce voi face?”
Atunci Fiul a zis: „Părinte, voi coborî Eu pe pământ să fac voia Ta, Dumnezeule, și să-i aduc din nou pe cei căzuți la Tine.”
Astfel, cum spune Sfântul Vasile cel Mare, Fiul a adunat în rugăciunea Sa voia Tatălui și a hotărât să Se întrupeze. Pentru că Lucifer, cu ceata lui, a fost alungat din cer și s-a dus sub pământ, cum zice Mântuitorul și mărturisește Sfântul Evanghelist Luca: ”Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer”, pentru că, nemaivând ascultare de Dumnezeu, harul nu s-a mai înnoit și a căzut, pierzând harul, în cele de jos.
În cele de jos au căzut și oamenii, atunci când n-au ascultat de porunca lui Dumnezeu. Însă la oameni a coborât Fiul lui Dumnezeu, întrupându-Se din Fecioara Maria, pentru că ei n-au căzut de la sine, ci prin mijlocirea celui viclean.
De aceea, Fiul lui Dumnezeu a hotărât să-l întoarcă pe om din cădere, din nou la Părintele Ceresc, din a Cărui dragoste și milă a căzut. Și astfel, Fiul lui Dumnezeu împlinește voia Tatălui.
Astăzi, prin pilda Evangheliei, ni se dă cea mai înaltă și folositoare învățătură.
Fiecare dintre noi, prin cădere, am rănit frumusețea, bunătatea și iubirea lui Dumnezeu, care este nemărginită. Dumnezeu este iubire, căci din iubire i-a creat și pe îngeri, și pe oameni.
Această iubire a lui Dumnezeu a fost rănită de păcatele noastre și este mereu rănită de orice păcat pe care îl săvârșim. De aceea, Fiul lui Dumnezeu a venit să ne răscumpere, pentru că nimeni altcineva nu putea să o facă.
Noi am rănit bunătatea lui Dumnezeu Cel infinit și nemăsurat. Numai Fiul, luând trup omenesc, fiind și El Fiul Tatălui din veci, născut ca Lumină din Lumină și întrupându-Se, pătimind cu trupul, a putut să ne răscumpere.
Prin pătimirea trupului Său, al cărui subiect nu era omul, ci Dumnezeu, Cel care Și-a însușit trupul din Fecioara Maria, rămânând Dumnezeu și om, El este Cel ce ține și firea omenească. Pătimind cu firea omenească, Fiul lui Dumnezeu, Cel prin care toate au fost făcute, ne-a răscumpărat.
Toți am primit prin chipul lui Dumnezeu o zestre mai presus de orice altă zestre, mai mare decât toate averile materiale ale lumii acesteia.
De aceea, numai iertarea ne poate întoarce la Dumnezeu. Dumnezeu l-a iertat pe cel dator, dar el a uitat îndată iertarea primită de la Dumnezeu și s-a răfuit cu cel împreună-slugă cu el.
Așa suntem și noi: dacă cineva nu ne-a plătit o datorie, sau ne-a jignit, sau ne-a lovit, sau ne-a defăimat, ne supărăm pe el. Oare de ce să ne supărăm? Că ne-a ponegrit? Dar pe Dumnezeu toți Îl ponegrim. Și iată, când a fost răstignit pe Cruce, Cel ponegrit și batjocorit de cei ce L-au răstignit, de cei ce L-au bătut cu picioarele, de cei ce L-au adăpat cu fiere și cu oțet, după ce El îi hrănise cu pâine și cu pește, ce a zis? „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac.”
Căci omul fără Dumnezeu are conștiința adormită, nu știe ce face. Numai omul care Îl păstrează pe Dumnezeu în mintea și în inima sa are conștiința trează și se poate întoarce la Dumnezeu. Răfuiala de aici, dintre noi, este ieftină și păguboasă. Nu noi trebuie să plătim celor ce ne greșesc, ci Dumnezeu plătește celor ce greșesc, cum spune Apostolul: „Dacă cineva îți face rău, fă-i bine. Că dacă îi vei face bine, vei aduna cărbuni aprinși asupra capului lui, dacă el nu te va ierta și nu se va întoarce de la răutatea lui.”
Judecata este numai a lui Dumnezeu. Să nu ne judecăm unii pe alții, pentru că nu avem măsura judecății. Niciunul dintre noi nu este fără de păcat. De aceea, să ne iertăm unii pe alții. Iertarea este cea mai mare faptă, este fiica iubirii. Dacă numele lui Dumnezeu este iubire, prima fiică a iubirii este iertarea.
De aceea, și Mântuitorul Hristos n-a scris altceva trăind pe pământ, ci doar a propovăduit. Căci prin Cuvântul Său, de la începutul zidirii, cerurile, pământul și toate celelalte s-au făcut de Tatăl prin Fiul Său. Dar pe pământ a scris de trei ori un singur cuvânt: „Iertare, iertare, iertare.”
Această iertare să rămână în mintea și în inima noastră. Niciodată să nu ținem minte răul. Cine ține minte răul se împovărează. Cine judecă pe altul va fi judecat și el mai aspru. De aceea, să lăsăm judecata lui Dumnezeu, să-L iubim pe Dumnezeu cel mai mult, căci El este Creatorul nostru, Răscumpărătorul păcatelor noastre și Purtătorul nostru de grijă.
El ne îndeamnă că nu putem să-L iubim pe El dacă nu-i iubim pe semenii noștri. Numai iubind pe semenii noștri putem să-L iubim pe Dumnezeu. Iubirea față de semeni, față de toți – și de cei ce ne iubesc, și de cei ce ne urăsc; și de cei ce ne fac bine, și de cei ce ne fac rău – aduce dragostea lui Dumnezeu în sufletele noastre.
Și iubind pe semeni, crezând în Dumnezeu, iubindu-L pe Dumnezeu, făcând bine, vom avea trepte de urcuș către Dumnezeu. Cum spune un Sfânt Părinte: treptele de urcuș către cer sunt alcătuite din iubirea lui Dumnezeu, dar, mai ales, din iubirea semenilor noștri. Ei sunt treptele urcușului către Dumnezeu.
Iertând pe toți, iubind pe toți, făcând bine și celor ce ne fac bine, și celor ce ne fac rău, împlinim voia lui Dumnezeu. Pilda de astăzi își găsește tălmăcirea prin fiecare dintre noi.
Să rugăm pe Bunul Dumnezeu să nu ne lase în întuneric, că lipsa iubirii este întuneric. Diavolul, din invidie, a pizmuit pe om pentru fericirea lui, pentru că primea chipul lui Dumnezeu, și nemaiaducând mulțumire lui Dumnezeu, a căzut ca fulgerul din cer și s-a dus în iad, să nu fim și noi asemenea cu cel viclean, care a căzut din lumina cea mai apropiată de Dumnezeu și s-a dus în iadul cel de jos, ci să fim ca femeia păcătoasă, ca vameșul, ca tâlharul, ca toți cei ce s-au căit și au primit iertarea păcatelor și raiul ca locuință pentru veșnicie, pentru sufletele și trupurile lor, de care să ne învrednicim și noi cu toții.
Amin.”
