În predica rostită marți, 3 februarie, după Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, oficiată în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța, ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a vorbit despre răbdare ca virtute fundamentală a vieții creștine, arătând că aceasta este temelia care susține toate celelalte virtuți și calea prin care omul se pregătește pentru viața veșnică.
Răbdarea, legată de rugăciune și de făgăduința lui Dumnezeu
Pornind de la sărbătoarea închinată Sfinților Simeon și Ana, ierarhul a amintit că Sfântul Simeon a trăit 360 de ani, iar Sfânta Ana ajunsese la aproximativ 120 de ani, ambii fiind modele de răbdare, credință și așteptare a împlinirii făgăduinței dumnezeiești. ÎPS Teodosie a subliniat că Simeon a primit făgăduința că nu va muri până nu Îl va vedea pe Hristosul Domnului și a rămas în rugăciune timp de aproape trei secole, arătând că răbdarea unită cu rugăciunea „nu are capăt”.
„Aici vedem că răbdarea, dacă este unită cu rugăciunea și cu Dumnezeu, nu are capăt”, a spus ierarhul, explicând că Sfântul Simeon nu a măsurat anii, ci a trăit în așteptarea mântuitoare, până la întâlnirea cu Pruncul Iisus la Templu.
Virtutea care ține laolaltă viața duhovnicească
În cuvântul său, Arhiepiscopul Tomisului a arătat că răbdarea este liantul tuturor virtuților: credința, nădejdea, dragostea, înțelepciunea, dreptatea, curajul și cumpătarea. Pierderea răbdării duce, în mod inevitabil, la destrămarea întregii construcții duhovnicești.
„Răbdarea este virtutea care leagă celelalte virtuți. Dacă se pierde răbdarea, se destramă și celelalte virtuți”, a avertizat ierarhul, adăugând că această virtute trebuie să însoțească omul „până la ușa raiului, până la capătul vieții acesteia”.
Modele de statornicie și mărturisire
În aceeași predică, ÎPS Teodosie a amintit și de mucenicii Adrian și Euvul, care au refuzat să se lepede de Hristos și au primit moarte martirică, precum și de Sfântul Nicolae, ierarhul Japoniei, misionar originar din Rusia, care a vestit Evanghelia în Japonia și a rămas model de jertfelnicie, rugăciune și discernământ în vremuri de război.
Prin aceste exemple, ierarhul a arătat că răbdarea nu este pasivitate, ci statornicie în credință, putere de a rămâne fidel lui Hristos în încercări și capacitatea de a vedea lucrarea lui Dumnezeu dincolo de suferință și timp.
Chemare la trăirea răbdării până la sfârșit
În încheiere, Arhiepiscopul Tomisului a îndemnat credincioșii să rămână statornici în credință, răbdare, nădejde și dragoste, mărturisindu-L pe Hristos în viața de zi cu zi, pentru a deveni părtași vieții celei veșnice.
„Răbdarea trebuie să ne însoțească până la ușa raiului”, a subliniat ÎPS Teodosie, arătând că aceasta nu este doar o virtute morală, ci o cale mântuitoare, care îl unește pe om cu Dumnezeu și îi dă sens întregii existențe creștine.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, marți, 3 februarie, după Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, oficiată de Arhiepiscopul Tomisului în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța:
”Preacuvioși, preacucernici părinți, iubiți credincioși,
Iată, astăzi îi prăznuim pe cei doi bătrâni sfinți aleși: Sfântul Simeon, care s-a sfârșit la 360 de ani de viață, și Sfânta Ana, prorocița, care, așa cum spune evanghelistul Marcu, trăise șapte ani cu bărbatul său de la căsătoria ei, iar de 84 de ani era văduvă; așadar, avea și ea vreo 120 de ani. Acești doi bătrâni au venit să-L întâmpine pe Pruncul Iisus la 40 de zile.
Simeon mergea greu la vârsta lui, dar Duhul Sfânt i-a spus: „Mergi să vezi așteptarea ta”. Atunci când el a vrut să corecteze pe prorocul Isaia, care a zis că Se va naște Fiul lui Dumnezeu dintr-o fecioară, el întâi a corectat, că nu poate să nască o fecioară, ci numai o femeie; și apoi îngerul l-a oprit să mai falsifice. Iar el a vrut să corecteze iarăși, crezând că altcineva i-a schimbat corectura lui, dar nu o schimbase decât Însuși Dumnezeu. Și i-a spus îngerul: „Pentru că n-ai crezut că o fecioară poate să nască, vei trăi până vei vedea pe acel Fiu al lui Dumnezeu, născut ca om din fecioară”.
Și iată, a trăit și a venit din îndemnul Duhului la templu, și aici a văzut minunea cea mare. Pe Fecioara care ținea Pruncul în brațe a văzut-o strălucind de sfințenie și pe bătrânul Iosif. După ce Zaharia a luat în brațe pe Pruncul Iisus, a cerut și bătrânul Simeon, văzând atâta strălucire și atâta lumină, iar Duhul Sfânt i-a șoptit: „Acesta este Cel pe care Îl așteptai; acesta este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Fiul Omului dintr-o fecioară”.
Și atunci bătrânul a cerut să i se dea Pruncul și L-a primit în brațe și a rostit acele cuvinte inspirate, iar Duhul Sfânt i-a spus: „Acum slobozești pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei au văzut mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău, Israel”.
Cu adevărat, primul care a spus că Fiul lui Dumnezeu este lumină a fost bătrânul Simeon. Însuși Fiul Se va proclama și va zice: „Eu sunt Lumina lumii”, dar primul care vorbește că Cel întrupat din Fecioara Maria este lumină este bătrânul Simeon, care a vorbit sub inspirația Duhului Sfânt.
Spunând această rugăciune și ca semn de iertare că s-a îndoit că o fecioară ar putea să nască, iată, după rostirea rugăciunii, a cerut să ia cineva Pruncul și L-a luat înapoi bătrânul Zaharia, iar el a căzut chiar acolo și a murit, mulțumindu-I lui Dumnezeu că s-a împlinit prorocia prorocului Isaia, că o fecioară poate să nască, și și-a cerut iertare că n-a crezut de la început.
Sigur, acest bătrân a trăit în multe rugăciuni, în multă căință și într-o așteptare atât de îndelungată. Este cel care a așteptat cel mai mult și se ruga lui Dumnezeu să-l țină să vadă făgăduința pe care a primit-o. Aici vedem că răbdarea, dacă este unită cu rugăciunea și cu Dumnezeu, nu are capăt.
A așteptat aproape trei secole. 70 de ani avea când a primit această făgăduință că nu va muri până nu va vedea pe Hristosul Domnului. Și iată, a trăit până când a venit Iisus, având 360 de ani la această întâmpinare a Pruncului Iisus.
Iată, prin această vârstă, prin această așteptare, prin această rugăciune continuă, Sfântul Simeon ne îndeamnă pe toți să nu măsurăm niciodată anii și să nu măsurăm nici răbdarea. Răbdarea este virtutea care leagă toate virtuțile: credința, nădejdea, dragostea, înțelepciunea, dreptatea, curajul, cumpătarea; le leagă între ele pe aceste virtuți virtutea răbdării.
Prorocița Ana, iată, și ea nu se desprindea de templu. De când a murit bărbatul, a rămas în rugăciune și în curăție. Și pentru că era credincioasă și asculta citirile de la templu, Dumnezeu a întărit-o să trăiască atâția ani, să fie părtașă cu bătrânul Simeon la această minune a venirii Pruncului Iisus, Dumnezeu și om, la templu, cu Maica Sa, Fecioara Maria, și cu bătrânul Iosif. Și iată, și prorocița Ana rămâne pomenită pentru totdeauna împreună cu bătrânul Simeon.
Astăzi îi mai cinstim și pe doi mucenici, Adrian și Euvul. Aceștia erau creștini îndrăzneți. Și atunci când s-a pus interdicție să nu mai vorbească nimeni despre Hristos, ei au îndrăznit și au vorbit.
Au fost chemați la judecată: primul a fost chemat Adrian, apoi și Euvul. Și li s-a spus să nu mai vorbească în numele lui Hristos, despre Care ei spuneau că este Dumnezeu, căci noi avem zeii noștri, la care a poruncit împăratul să ne închinăm și să aducem jertfe acestora.
Ei au refuzat cu totul. Atunci au slobozit un leu fioros într-o cușcă și, în acea cușcă, într-un țarc, l-au pus pe Adrian, ca leul să-l sfâșie. Dar Adrian s-a luptat cu leul și n-a pățit nimic.
Atunci au hotărât să-i taie capul, pentru că vorbise prea mult către păgâni și mulți păgâni îl ascultaseră. De asemenea, l-au pus și pe Euvul. Și la fel și acesta, având darul lui Hristos, s-a luptat cu leul și n-a pățit nimic. Și amândurora li s-au tăiat capetele. Așa au ajuns mucenici.
Tot astăzi îl prăznuim și pe Sfântul Nicolae, ierarhul Japoniei. Acesta era originar din Rusia. S-a dus și a făcut misiune între păgânii din Japonia. Și aceștia s-au adunat; s-au adunat cam la o mie de oameni. El a fost hirotonit preot în 1875, iar după aceea a fost hirotonit și episcop. Și s-a adunat în jurul lui o ceată de creștini dintre acei păgâni.
În 1905 a fost războiul ruso-japonez. Sigur, creștinii japonezi au voit să se roage pentru a avea izbândă împotriva rușilor. El le-a spus: „Duceți-vă și vă rugați, că Dumnezeu este Cel Care vă ajută la biruință. Eu nu pot să vin, pentru că luptați împotriva celor care sunt din neamul meu. Dar Dumnezeu va alege”.
Au mulțumit că le-a dat această posibilitate. El s-a rugat din biserică și a zis: „Doamne, facă-se voia Ta, că înaintea Ta toți sunt ai Tăi, toate neamurile”.
S-a sfârșit în anul 1912, în ziua de 3 februarie. Iar creștinii toți l-au cinstit de la început. Era un om curat, jertfelnic, postitor, rugător. L-au pus în mormânt, dar veneau toți la mormânt și se rugau. Și, pentru că Dumnezeu l-a chemat în locașurile Sale, la trupul său nestricăcios se făceau multe minuni și vindecări.
De aceea, iată, următorul ierarh care a fost în Japonia, tot din Rusia, a dat poruncă să fie pus trupul în biserică, fără să se proclame printr-un sinod. Sfințenia s-a proclamat mai târziu, dar, văzând trupul nestricăcios, plin de mireasmă și dătător de daruri, a îndrăznit și a chemat pe creștini să-l cinstească pe primul ierarh al Japoniei.
Dumnezeu să ajute ca toți, auzind aceste pilde de credință, de rugăciune, de răbdare și de dragoste, să ne întărim și noi în credință, să întărim virtuțile și să nu socotim niciodată răbdarea ca fiind relativă. Răbdarea este virtutea care leagă celelalte virtuți. Dacă se pierde răbdarea, se destramă și celelalte virtuți.
Răbdarea trebuie să ne însoțească până la ușa raiului, până la capătul vieții acesteia, cu care putem ajunge la ușa raiului. Să ne ajute Dumnezeu să rămânem în credință, în răbdare, în nădejde, în dragoste, în bucuria de a-L mărturisi pe Hristos în viața de acum, ca să fim părtași și vieții celei veșnice.
Amin.”
