Arhiepiscopul Tomisului, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, a rostit joi, 12 iunie, după Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, o predică dedicată prăznuirii a doi mari cuvioși ai Bisericii: Sfântul Onufrie cel Mare și Sfântul Petru Atonitul.
Viața jertfelnică a Sfântului Onufrie
ÎPS Teodosie a evocat viața Sfântului Onufrie, pustnicul din Egipt, care încă din copilărie a dorit o viață plină de rugăciune și nevoință. După o scurtă perioadă petrecută la o mănăstire de obște, a ales să se retragă în pustie, unde, în liniștea munților, s-a desăvârșit în rugăciune continuă, renunțând la orice confort lumesc. Aici l-a cunoscut pe Pafnutie din Tebaida, care a devenit martor al nevoințelor sale aspre.
Sfântul Onufrie a fost prezentat ca un model de viață aproape îngerească, hrănindu-se cu puțin și dedicându-se neîncetat rugăciunii, purtând în inimă întreaga lume și rugându-se pentru toți oamenii. La sfârșitul vieții, fiind slăbit de post și nevoință, a fost îngrijit de Pafnutie, care i-a fost alături până la trecerea sa la cele veșnice.
Petru Atonitul – mărturisitor și pustnic
În continuare, Arhiepiscopul Tomisului a relatat viața Sfântului Petru Atonitul, de neam grec, care, căzut rob într-un război, a refuzat să jertfească idolilor și a fost aruncat în temniță. Prin rugăciunile către Sfântul Nicolae, a fost eliberat din închisoare și călăuzit spre monahism.
După primirea tunderei monahale la Roma, Petru a fost povățuit de Maica Domnului și Sfântul Nicolae să meargă în Muntele Athos, „muntele ales al Maicii Domnului”. Acolo, viețuind singur într-o peșteră, a îndurat greutăți, lipsuri și nevoințe aspre, hrănindu-se la început cu verdețuri, iar mai apoi fiind hrănit de îngeri, din mila Maicii Domnului, la fiecare 40 de zile.
Ultima binecuvântare și cinstirea sfintelor moaște
La sfârșitul vieții, un vânător l-a găsit în peșteră, trimis de Dumnezeu, pentru a-i îngriji trupul după adormire. Moaștele sale au fost așezate lângă Marea Neagră, devenind izvor de minuni și vindecări. „Viața trăită în jertfă unește jertfa omului cu jertfa lui Dumnezeu”, a subliniat ÎPS Teodosie, arătând că prin nevoință sfinții dobândesc harul vindecător al Mântuitorului Hristos.
Îndemn la rugăciune și pregătire duhovnicească
În încheiere, Înaltpreasfințitul i-a îndemnat pe credincioși să urmeze exemplul acestor mari nevoitori, să nu întrerupă rugăciunea, să se pregătească zilnic pentru viața veșnică și să rămână statornici în comuniunea cu Dumnezeu.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris integral predica rostită de ÎPS Teodosie după Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, oficiată de Arhiepiscopul Tomisului, în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța, joi, 12 iunie:
”Preacuvioși, preacucernici părinți, iubiți credincioși, iată, noi astăzi prăznuim doi mari sfinți, doi sfinți cuvioși cu o viață atât de jertfelnică, dăruită total lui Dumnezeu, din multă credință, din dorința de a fi cu Dumnezeu mereu. Nu numai în viața de acum, ci și în viața viitoare.
Sfântul Onufrie cel Mare, pe care îl pomenim astăzi, este din Egipt. El a dorit să aibă o viață plăcută lui Dumnezeu. De aceea, din copilărie a dorit și a început viața de rugăciune perpetuă.
Ajungând matur, a mers să se suie într-un munte, să stea acolo să se roage. Și s-a suit cuviosul. Întâi s-a dus la o mănăstire de obște și a stat acolo puțină vreme. După aceea, a ieșit și s-a dus în munte ca să petreacă acolo. Aici a găsit o mare mângâiere, pentru că iată, a putut să se roage în tihnă, dar a dorit să cunoască și viața altor trăitori și a plecat în locuri pustii să vadă cum trăiesc și alți pustnici, să ia pildă de trăire de la aceștia. Și iată, a ajuns să-l cunoască și pe Pafnutie din Tebaida și, mergând 17 zile în pustiu, iată, a rămas acolo. Aici ducea viață foarte aspră.
Pafnutie din Tebaida, pe care l-a cunoscut în treacăt și nu știa ce poate să întâlnească, dorind și el să găsească viață îmbunătățită, să învețe virtuțile sfinților care trăiesc în pustiu, a plecat după o vreme în pustiul Egiptului să găsească pe pustnicii de acolo.
Sfântul Onufrie trăia o viață atât de simplă, dar plină de rugăciune, de jertfă, de dragoste și iubea să vorbească cu Dumnezeu și să se roage pentru toți cei din lume. Simțea nevoia ca dragostea de Dumnezeu să fie o jertfă adevărată: să se roage pentru cei ce n-au posibilitatea să fie mereu în rugăciune, să-i pomenească și pe aceia.
De aceea, Sfântul Pafnutie, pornind într-o călătorie prin locurile pustii, iată, a ajuns și în locul unde acest cuvios Onufrie l-a vizitat cândva. Pafnutie era în vârstă. Onufrie, iată, a venit și s-a sălășluit în pustiu și, acolo locuind, se hrănea cu puțină hrană, dar rugăciunea sa era neîncetată. De aceea, Pafnutie l-a găsit pe el în ultima vreme a vieții sale, când, iată, rugându-se, nu mai avea putere și anii i se împuținaseră.
A rămas cu Sfântul Pafnutie, a cules cuvinte de nevoință și de la alți părinți ai pustiei, Pafnutie de Tebaida. Văzând că acest pustnic Onufrie, numit cel Mare pentru nevoința lui, pentru rugăciunile lui pentru toată lumea, a rămas lângă acesta și, văzându-l că este în neputință, s-a rugat lângă el până când s-a sfârșit.
Sfântul Pafnutie îl descrie pe Sfântul Onufrie ca având o viață aproape îngerească, pentru că nu mânca aproape deloc, doar foarte puțin, și trupul lui era atât de firav, dar rugăciunea nu se oprea niciodată. De aceea, iată, îl avem pe Sfântul Onufrie un rugător pentru noi și în vremurile noastre, pentru că sfinții care s-au mutat la ceruri nu încetează a se ruga pentru cei din lume.
Cel de-al doilea este Petru Atonitul. Acesta era de neam grec. El a fost soldat, dar, fiind un război, a ajuns să fie învins, să fie luat rob de către cei de altă credință, de credința păgână. Și fiind luat rob, iată, pentru că el era un om credincios, că trăise în credință din copilăria sa și pe Hristos Îl iubea atât de mult, a fost pus să aducă jertfă idolilor, dar n-a voit și atunci a fost închis într-o închisoare foarte aspră.
El avea mare nădejde la Sfântul Ierarh Nicolae, care pe mulți i-a izbăvit de necaz când erau în chinuri sau închiși. Și, rugându-i-se Sfântului Ierarh Nicolae în temnița cea întunecoasă, i s-a arătat noaptea Sfântul Nicolae și l-a scos din temniță. Și scoțându-l din temniță, a plecat și Sfântul Nicolae, prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, l-a dus la Roma.
Aici, ierarhul Romei l-a chemat să fie monah și a primit să fie monah, dar iată, a dorit să meargă să ducă viață pustnicească și nu știa unde să meargă. Și s-a rugat Sfântului Ierarh Nicolae și i s-a arătat Maica Domnului și Sfântul Ierarh Nicolae. Iar Maica Domnului i-a spus: „În muntele Meu să mergi, în Muntele Athos, că acolo Mi-am ales Eu locul să străjuiesc.”
Sfântul Petru, care era făcut monah de episcopul Romei, a mers în Sfântul Munte Athos. Nu avea la cine să se adreseze. A găsit o chilie și a bătut la ușa chiliei și a zis: „Binecuvântează-mă, părinte.” O peșteră era, de fapt. Iar acela i-a răspuns: „Să fii bine venit, fiule.”
Dar, după câteva zile, i-a spus bătrânul din acea peșteră: „Te voi duce în altă peșteră unde să locuiești singur.” L-a dus la acea peșteră. În acea peșteră era o mulțime de târâtoare veninoase.
Sfântul Petru obișnuise să nu-și întrerupă rugăciunea niciodată și nu-i era frică de nimic. S-a rugat îndelung, încât toate fiarele acelea au dispărut prin rugăciunea lui și a rămas în tihnă în peșteră să se roage. Și s-a rugat în această peșteră, iar rugăciunea lui era atât de puternică, încât Dumnezeu îi primea rugăciunile și se ruga pentru toată lumea.
Aici, în peștera din Sfântul Munte Athos, unde Maica Domnului stăpânea, el s-a hrănit la început cu verdeața din jurul peșterii, dar, după aceea, și aceasta s-a uscat. Și a întrebat pe Maica Domnului: „Maica Domnului, știu că stăpânești acest munte. Oare trebuie să mă sfârșesc de foame?”
Și Maica Domnului a trimis, prin îngeri, o hrană la 40 de zile. Și iată, cu această hrană, învrednicindu-se să se întărească, a rămas aici mulți ani, nu foarte mulți, până la 53 de ani. Și iată, fiind în slăbiciune, a venit un vânător și l-a găsit în această peșteră.
Sfântul Petru i-a spus vânătorului: „Vezi că este aproape sfârșitul meu. N-ai venit întâmplător. Până acum n-a venit nimeni la mine. Am stat cu Maica Domnului. Dacă ai venit, Maica Domnului te-a trimis.”
Și iată, s-a rugat, iar vânătorul se minuna cum se roagă și vedea lumină atunci când se ruga. Și, în scurt timp, sufletul său, trimițând Maica Domnului îngerii, a fost luat la ceruri.
Iar vânătorul a luat trupul acestui sfânt și l-a dus într-un loc frumos de lângă Marea Neagră și acolo l-a dăruit unei mănăstiri. Și iată, la moaștele acestui sfânt mereu s-au făcut minuni, iar Sfântul Petru Atonitul este vestit pentru minunile sale, că multe vindecări se fac la sfintele lui moaște.
Și iată ce însemnează viața trăită în jertfă: că viața trăită în jertfă unește jertfa omului cu jertfa lui Dumnezeu. De aceea, trupul omului ia din arvuna trupului Mântuitorului Hristos, cel nestricăcios, și aduce daruri de vindecare celor care au nevoie.
Și noi să ne rugăm acestor sfinți, Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare și Sfântul Petru Atonitul, care ne sunt mijlocitori în toată vremea, și să ne rugăm să aibă milă de noi și să ne primească și rugile noastre. Iar noi să nu întrerupem rugăciunea, ci să gândim la viața cea viitoare, pentru care să ne pregătim în fiecare zi, că fără pregătire nu vom avea parte de această viață.
Noi trebuie să rămânem cu Dumnezeu și în viața aceasta, ca să avem parte de viața viitoare. Rugăm pe bunul Dumnezeu ca, pentru rugăciunile Sfântului Cuvios Onufrie cel Mare și ale Sfântului Cuvios Petru Atonitul, care astăzi sunt pomeniți și se roagă pentru noi, să primească și doririle noastre, să-i urmăm pe aceștia, să ne pregătim pentru viața viitoare pe care să o dobândim și să ne bucurăm cu sfinții și aleșii lui Dumnezeu în împărăția cea cerească. Amin.”
