Luni, 9 februarie, după săvârșirea Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur, oficiată în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a rostit un cuvânt de învățătură dedicat încheierii sărbătorii Întâmpinării Domnului și pildei Sfântului Mucenic Nichifor, subliniind că neiertarea este una dintre cele mai grave piedici în calea mântuirii.
În debutul predicii, ierarhul a arătat că ziua de 9 februarie marchează încheierea praznicului Întâmpinării Domnului, început prin Înainteprăznuire la 1 februarie și întins pe durata a nouă zile, perioadă în care credincioșii au contemplat taina întâlnirii dintre Pruncul Iisus și Dreptul Simeon.
Întâmpinarea Domnului, pildă a credinței statornice
Înaltpreasfințitul Teodosie a evocat figura Bătrânului Simeon, care a așteptat cu răbdare împlinirea făgăduinței dumnezeiești, arătând că Dumnezeu împlinește dorințele celor care Îl caută cu credință.
„Prin această sărbătoare am cunoscut taina lui Dumnezeu, Care, atunci când Își iubește – și totdeauna îi iubește pe cei ce Îl caută pe El – le împlinește și gândurile, și dorințele și le aduce bucuriile cele neașteptate”, a spus ierarhul.
Tot în această zi sunt pomeniți mai mulți sfinți, între care Sfântul Mucenic Nichifor, a cărui viață a constituit centrul cuvântului de învățătură.
Pilda Sfântului Nichifor și drama neiertării
Arhiepiscopul Tomisului a relatat viața Sfântului Nichifor din Antiohia și a prietenului său, preotul Sapriciu, legați inițial printr-o profundă prietenie duhovnicească. Ispitiți de diavol, cei doi s-au învrăjbit, iar Nichifor, cuprins de pocăință, a cerut în repetate rânduri iertare, fără a o primi.
În contextul persecuțiilor împotriva creștinilor, preotul a fost arestat și torturat pentru credința sa. În timp ce Nichifor îl ruga stăruitor să-l ierte, acesta a rămas neînduplecat. În cele din urmă, în fața morții, Sapriciu s-a lepădat de Hristos, în timp ce Nichifor și-a mărturisit public credința și a primit moarte mucenicească în locul lui.
„Neiertarea este un păcat care anulează toate virtuțile pe care le-a împlinit cineva. Cine nu iartă nu poate fi iertat. Neiertarea niciodată nu ne poate duce la Hristos. Hristos a venit să ne ierte pe toți și ne-a îndemnat pe toți să ne iertăm și noi unul pe altul”, a subliniat Înaltpreasfinția Sa.
Ierarhul a arătat că, deși Sapriciu suferise chinuri cumplite și era aproape de a primi cununa muceniciei, neiertarea l-a lipsit de această slavă, în timp ce Nichifor, prin pocăință și dragoste, a dobândit cununa vieții veșnice.
Chemare la cercetarea conștiinței
În încheiere, Arhiepiscopul Tomisului i-a îndemnat pe credincioși să-și cerceteze zilnic cugetul și să nu lase nicio supărare neîmpăcată.
„Să ne gândim: ne-am supărat cu cineva? Am ținut minte un rău pe care ni l-a făcut cineva? Dacă am făcut aceasta, să uităm, să iertăm. Și dacă n-am apucat să ne cerem iertare în ziua în care am greșit, a doua zi așa să începem lucrul nostru, cerând iertare de la cel căruia i-am greșit”, a spus ierarhul.
Mesajul central al predicii a fost unul categoric: neiertarea rupe legătura cu Dumnezeu și anulează roadele faptelor bune, în timp ce iertarea deschide calea către pace, dragoste și viața veșnică.
Cuvântul rostit în Catedrala Arhiepiscopală din Constanța s-a înscris în seria predicilor dedicate pregătirii duhovnicești pentru perioada premergătoare Postului Mare, cu accent pe pocăință, împăcare și întoarcere la Hristos.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, luni, 9 februarie, după Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, oficiată de Arhiepiscopul Tomisului în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța:
”Preacuvioși, preacucernici părinți, iubiți credincioși,
Astăzi este ziua în care se încheie sărbătoarea Întâmpinării Domnului la Ierusalim de către Bătrânul Simeon, în vârstă de 360 de ani, care a așteptat împlinirea acestei taine pe care nu a înțeles-o atunci când a tradus Sfânta Scriptură din limba ebraică în limba greacă. Această sărbătoare a avut Înainteprăznuirea, pe 1 februarie, și astăzi, pe 9 februarie, se încheie sărbătoarea; așadar, a ținut nouă zile această sărbătoare atât de frumoasă și atât de plină de daruri, pentru că prin aceasta am cunoscut taina lui Dumnezeu, Care, atunci când Își iubește – și totdeauna îi iubește pe cei ce Îl caută pe El –, le împlinește și gândurile, și dorințele și le aduce bucuriile cele neașteptate, atât de frumoase și atât de pilduitoare.
Bătrânul Simeon este pentru noi o pildă prin care Dumnezeu ne arată că toate cele pe care le descoperă El sunt adevărate. Iată, a rânduit Dumnezeu ca în această zi să se prăznuiască mai mulți sfinți, între care Sfântul Nichifor este atât de important.
Sfântul Nichifor era din Antiohia. Din Antiohia era și prietenul său, Sapriciu, și acela era preot. Era între ei o prietenie atât de mare, încât toți credeau că ei sunt frați de trup, de aceea se iubeau atât de mult. Nichifor voia să învețe mai adânc tainele credinței de la prietenul său, care era preot, dar acest preot slujea lui Dumnezeu, iar diavolul, pentru că mulți se mirau de prietenia lor – era o prietenie duhovnicească, curată și frumoasă –, a hotărât să-i ispitească pe cei doi, ca să se urască.
Și a început această distanță între cei doi și atât de mult s-au distanțat unul de altul la început, dar Nichifor și-a revenit foarte repede și a venit iarăși la prietenul său, preotul, și i-a cerut iertare și a vrut să fie mai departe în prietenie cu el, dar preotul nu i-a primit niciodată rugămintea de a fi iertat.
De aceea, a venit vremea – pentru că erau împărați păgâni în vremea aceea – care au dat poruncă: cine nu se închină așa-zișilor zei, care erau idoli, să primească mari pedepse și, dacă nu se leapădă de Hristos, să primească și moartea. Și l-au luat pe acest preot ca să aducă jertfă idolilor, dar el n-a voit și a spus că aduce jertfă numai lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, Căruia Îi slujește necontenit.
Au început să-l tortureze și îl chinuiau atât de aspru. A aflat despre aceasta și cel ce i-a fost prieten și apropiat, Nichifor. Acest Nichifor, văzând că este chinuit, a venit să-i ceară iertare, dar n-a voit să-i dea iertare.
La început a trimis mai mulți prieteni ai săi, prin care voia să-și ceară iertare; n-a voit nicicum. A trimis a doua oară alți prieteni, cunoscuți de preotul acela, și pe aceștia i-a respins. A trimis a treia oară și pe aceia i-a respins.
Aflând că este în chinuri din cauza mărturisirii credinței, Nichifor a ieșit în calea preotului care îi fusese prieten și i-a cerut iertare, dar nu i-a dat iertare. S-a dus pe altă cale și a ieșit în fața lui și a zis: „Mucenicule al lui Hristos, te rog să mă ierți, că așa ne spune Hristos în Sfânta Evanghelie: cel ce nu iartă nu va fi iertat, că de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta greșelile voastre”.
Nichifor era însetat după această iertare pe care prietenul său, de la început, nu voia nicicum să i-o dea. Acum era condamnat la moarte. Și preotul a primit condamnarea la moarte; era la locul unde trebuia să-și primească pedeapsa.
A venit Nichifor și iarăși a cerut iertare și nu l-a iertat. Dar, când au vrut să-i taie capul, a zis: „De ce să-mi tăiați capul? Iată, voi mărturisi ceea ce voiți voi. Voi aduce și eu jertfă celor pe care spuneți că îi aveți drept zeii voștri”.
Și astfel s-a învoit cu călăii, după ce a suportat multe bătăi și batjocuri, să se lepede de Hristos. Nichifor era acolo și a zis călăilor: „Eu sunt creștin. Dacă n-a vrut acesta să primească moartea pentru numele și dragostea lui Hristos, faceți-mi mie această bucurie. Eu sunt creștin. Dacă vreți să mă ascultați, să vă vorbesc despre Hristos, ca să vă întoarceți și voi la Hristos, aș fi bucuros. Dar dacă nu vreți să primiți cuvântul lui Hristos, pe care Îl voi mărturisi cât voi trăi, atunci pedepsiți-mă cum vreți”.
Și au îngăduit călăii ca, în locul preotului, să-l mucenicească pe acest mărturisitor al dreptei credințe, atât de hotărât să moară pentru dreapta credință. Și astfel, acest creștin hotărât, care a dorit ca cel care îi fusese la început chiar dascăl și învățător, Sapriciu, să primească cununa muceniciei, a primit el moartea mucenicească.
Și astfel noi îl prăznuim și, alături de el, prăznuim și alți trei mărturisitori: Pangratiu, Filagriu și Marcel.
Iubiți credincioși, trebuie să învățăm din această pildă. Neiertarea niciodată nu ne poate duce la Hristos. Hristos a venit să ne ierte pe toți și ne-a îndemnat pe toți să ne iertăm și noi unul pe altul, să ne iubim toți ca frații și ca fiii aceluiași Dumnezeu.
Neiertarea este un păcat care anulează toate virtuțile pe care le-a împlinit cineva. Cine nu iartă nu poate fi iertat. De aceea, sfântul de astăzi, Nichifor, ne arată prin stăruința sa de a fi iertat de preotul pe care l-a iubit – și preotul îl iubea, și erau ca doi frați – că satana i-a despărțit.
Neiertarea este un îndemn al celui viclean, care trezește orgoliu în sufletele celor care sunt cuceriți de el, care nu se pot lepăda de ei înșiși și nu pot să iubească nici pe Dumnezeu, nici pe semeni. Așa cum spune Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan: cel ce nu-și iubește semenii săi nu poate să iubească pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede; pe semenii săi îi vede.
De aceea învățăm din pilda sfântului de astăzi, Nichifor, învățătura prin exemplu, cea mai puternică: că neiertarea este cea mai mare piedică în calea mântuirii noastre.
Preotul Sapriciu a suferit multe dureri și răni. Mai trebuia să primească o lovitură cu sabia și ar fi luat cununa vieții. Dar, pentru că n-a iertat, satana atât de mult l-a îndârjit, după ce a mărturisit pe Hristos și a fost în fața morții și își împletise cununa muceniciei cu toate chinurile, încât n-a putut s-o primească, pentru că satana l-a legat cu legături puternice și a ascultat mai mult de cel viclean decât de Dumnezeu, Care ne-a iertat pe toți și ne-a dat poruncă și nouă să ne iertăm unii pe alții.
Astfel, Sfântul Nichifor, deși era un simplu creștin, după o scurtă perioadă de dezbinare adusă de cel viclean, s-a întors la Dumnezeu, la dragostea lui Dumnezeu, și dragostea lui Dumnezeu l-a adus și la această mucenicie.
Și noi să ne cercetăm cugetul în fiecare zi și, când ne apropiem de ceasul rugăciunii de seară, să ne gândim: ne-am supărat cu cineva? Am ținut minte un rău pe care ni l-a făcut cineva? Dacă am făcut aceasta, să uităm, să iertăm. Și dacă n-am apucat să ne cerem iertare în ziua în care am greșit, a doua zi așa să începem lucrul nostru, cerând iertare de la cel căruia i-am greșit. Poate l-am jignit, l-am nedreptățit sau l-am disprețuit. Să cerem iertare totdeauna când avem acest păcat care ne leagă de cel viclean și ne desparte de Dumnezeu.
Să rămânem cu Dumnezeu, cu pacea, cu dragostea și cu iertarea, ca să avem bucuria vieții prin care Dumnezeu ne cheamă de la iertare la viața cea veșnică, de care să avem toți parte.”
