Înalpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a slujit marți, 10 februarie, Sfânta Liturghie în parohia „Sfântul Haralambie” din Constanța, împreună cu Preasfințitul Părinte Macarie de Glavinitsa (Mitropolia de Ruse), rostind la final un cuvânt de învățătură despre mărturisirea credinței în vreme de prigoană, puterea rugăciunii și sensul încercărilor îngăduite în viața oamenilor.
„Mulți se îndoiesc, se sperie de necazuri. Necazurile trebuie să vină, pentru că sunt pricinuitе de păcatele noastre ale tuturor”, a spus ierarhul, îndemnând la trezvie, pocăință și încredere în ajutorul lui Dumnezeu.
Sfânta Liturghie, „bucurie, comuniune și arvună”
În debutul predicii, ÎPS Teodosie a arătat că prăznuirea Sfântului Haralambie cheamă comunitatea la statornicie și la întărire sufletească, indiferent de greutăți: „Anul acesta a fost mai răcoros decât anii trecuți, dar iată, noi trebuie să înfruntăm toate și să ajungem la Dumnezeu. Sfânta Liturghie pe care am trăit-o împreună aici trebuie să ne fie cu adevărat bucurie, comuniune și arvună pentru viața cea viitoare”.
Cuvintele au fost așezate în contextul cinstirii „unui mare sfânt, Sfântul Ierarh Mucenic Haralambie din Magnezia”, descris ca „mare mărturisitor al dreptei credințe”.
Vremea prigoanelor și puterea mărturisirii
Ierarhul a rememorat epoca împăraților persecutori și presiunea exercitată asupra creștinilor, arătând cum mărturisirea lui Hristos a rămas, încă din primele veacuri, axul vieții Bisericii. A amintit că, la începuturi, creștinii se rugau „sub pământ”, fiind primejdie pentru cei care chemau numele Domnului.
În acest cadru, predica a urmărit firul vieții și pătimirilor Sfântului Haralambie, ierarh în Magnezia, chemat la judecată pentru că aduna credincioșii la rugăciune și propovăduia pe Hristos ca „Dumnezeu Cel adevărat”.
Minuni care au întors inimile către Hristos
Relatarea a inclus momentele în care, în timpul chinurilor, prigonitorii au fost atinși de lucrarea minunată a lui Dumnezeu, iar Sfântul Haralambie, prin rugăciune, a adus vindecare și schimbare sufletească.
ÎPS Teodosie a subliniat că minunea nu se oprește la uimire, ci cheamă la convertire: cei care au cerut vindecare au fost îndemnați să rămână în credință, iar mulți, văzând puterea lui Dumnezeu, s-au apropiat de Hristos.
„Necazurile sunt din pricina păcatelor, dar cel ce se căiește se izbăvește”
În partea aplicativă, ierarhul a legat încercările din viața oamenilor de nevoia unei întoarceri lăuntrice, arătând că frica și tulburarea se vindecă prin pocăință și întărire în credință.
„Asupra noastră vin greutățile, iar aceste necazuri sunt din pricina păcatelor noastre. De aceea, să nu ne întristăm pentru necazul care vine asupra noastră”, a spus Arhiepiscopul Tomisului, subliniind că exemplul Sfântului Haralambie arată limpede că suferința poate deveni mărturie și biruință: sfântul „n-a greșit”, însă a rămas păstor adevărat, iar „viața sa curată” a fost mărturie înaintea oamenilor.
Îndemnul final a fost la lupta cu înșelarea și la păstrarea discernământului duhovnicesc: credincioșii sunt chemați „să se izbăvească de cel viclean”, care „aduce mereu asupra oamenilor minciuna ca adevăr”.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, marți 10 februarie, după Sfânta Liturghie oficiată alături de Preasfințitul Părinte Macarie de Glavinitsa în parohia „Sfântul Haralambie” din Constanța:
”Preasfințite Părinte Macarie, de la Glavinitsa, din Mitropolia de Ruse,
preacucernice părinte paroh, preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși,
Iată, în fiecare an, de Sfântul Haralambie, sunt aici, pentru că facem pomenirea unui mare sfânt, Sfântul Ierarh Mucenic Haralambie din Magnezia.
Anul acesta a fost mai răcoros decât anii trecuți, dar iată, noi trebuie să înfruntăm toate și să ajungem la Dumnezeu. Sfânta Liturghie pe care am trăit-o împreună aici trebuie să ne fie cu adevărat bucurie, comuniune și arvună pentru viața cea viitoare. Pentru că Sfântul Haralambie, pe care îl cinstim, a fost un mare ierarh și un mare mărturisitor al dreptei credințe.
Era vremea împăraților persecutori, închinători la idoli, cei care cinsteau, după o tradiție nefericită, idolii și spuneau că aceia sunt zei sau dumnezei. Erau împărații Sever, Alexandru și Septimiu Sever, și ei aveau dregători pe care îi trimiteau ca să țină această cinstire a idolilor trează în conștiința oamenilor.
Dar erau și creștinii care, încă din primul veac după Nașterea lui Hristos, după prima propovăduire a apostolilor, Îl aveau pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, și Lui I se închinau, în El credeau, pe El Îl mărturiseau.
La începuturile Bisericii, lăcașurile de cult erau sub pământ, pentru că acolo se puteau ruga creștinii; deasupra era pericol, pentru că păgânii îi pedepseau pe cei care chemau numele lui Hristos.
Și de data aceasta, împărații Alexandru Sever și Septimiu Sever au trimis dregătorii lor să vadă dacă mai sunt închinători ai lui Hristos, dacă mai sunt în imperiu oameni care nu cinstesc așa-zișii zei, idolii care erau plăsmuiri omenești și îi închipuiau fie ca pe niște împărați care au murit și fuseseră dregători, fie ca pe niște patimi personificate. Acești așa-ziși zei, plăsmuiri ale mâinilor omenești, trebuiau cinstiți de toți oamenii.
Sfântul Haralambie a slujit în toată viața sa lui Hristos. Era ierarh în Magnezia și îi chema pe creștini la biserică și se ruga acolo necontenit. Ajunsese la adânci bătrâneți, dar avea o tinerețe spirituală, pentru că nu obosea slujind, ci tot timpul slujea și chema pe Hristos în ajutor.
Au aflat trimișii împăratului Sever că Sfântul Haralambie se roagă cu mulți creștini în biserică și au venit. Fiind îmbrăcat în veșminte, pentru că era timpul slujirii, l-au luat și l-au dus la judecată. Au fost trimiși doi ighemoni, Luchie și Luchian, ca să-l judece aspru.
Unul dintre ei a început să-i spună să nu mai cheme numele lui Hristos, că este poruncă împărătească să cinstească zeii lor, pe care îi moșteniseră de la părinții, moșii și strămoșii lor.
Dar Sfântul Haralambie a răspuns: „Eu nu pot să cinstesc decât pe Dumnezeu Cel adevărat. Aceștia sunt închipuiri și născociri omenești. Dumnezeul adevărat a coborât din cer, S-a întrupat din Fecioara Maria, S-a făcut om, a pătimit, a murit, a fost îngropat și a înviat și ne-a dat răscumpărarea păcatelor noastre.”
Atunci Luchie l-a lovit pe Sfântul Haralambie și, lovindu-l, mâinile sale au rămas atârnate de trupul mucenicului. A venit apoi Luchian și i-a zis: „De ce ai pedepsit pe cel care era împreună cu mine, trimis de împărat?”, și l-a scuipat. Iar capul lui s-a întors la spate și erau chinuiți amândoi.
Din mulțime se auzeau glasuri: „Ai milă de ei și vindecă-i!” Iar Luchie striga: „Mâinile mele mă îngreunează, dă-mi drumul!”
S-a rugat lui Dumnezeu și i-a vindecat pe amândoi, dar le-a spus: dacă vreți să rămâneți sănătoși, trebuie să slujiți lui Hristos. Luchie a venit, a cerut Botezul și a primit Botezul, iar Luchian s-a făcut și el creștin, dar a fost nevoit să meargă la împărat ca să-i spună cele ce s-au petrecut.
Împăratul a poruncit ca Sfântul Haralambie să fie dus la Antiohia, unde se afla el, de aici, din Magnezia, cale de 150 de stadii.
Doi creștini care au mărturisit și au crezut în Hristos au spus: „Hristos este Dumnezeu adevărat”. Mai erau însă și păgânii care voiau să-i pedepsească pe creștini. Și i-au întrebat: „Voi nu veniți să cinstiți pe zei?” Iar ei au răspuns: „Noi cinstim pe Dumnezeu Cel viu, pe Care Îl mărturisește ierarhul Haralambie.” Atunci li s-au tăiat capetele; aceștia erau Porfiriu și Vaptos. Încă trei fecioare au venit și au mărturisit că și ele cred în Hristos.
Mulți au crezut în Hristos. După ce Luchian a mers la împărat, au venit 300 de ostași trimiși de împărat ca să-l ducă pe Haralambie la Antiohia, căci acolo urma să fie judecat, unde se afla împăratul.
La început l-au dezbrăcat, l-au chinuit, l-au lovit și a fost pus în temniță. Dar în temniță, Hristos i S-a arătat și i-a spus: „Rabdă, că Eu sunt cu tine.” Și Sfântul Haralambie s-a umplut de putere. L-au legat de barbă, că era lungă, și l-au legat de niște cai, târându-l prin cetatea Magnezia, apoi l-au dus la Antiohia. Cu toate că era vârstnic, Dumnezeu îi dăduse o tinerețe spirituală, iar această tinerețe îl ajuta să fie mereu proaspăt la minte, la inimă și bucuros de tot ceea ce făptuia.
Sfântul Haralambie, târât de cai, a fost dus la Antiohia. El se ruga, iar Dumnezeu îl întărea. Acolo împăratul a voit să-l judece aspru pe Sfântul Haralambie. Întrebat cum îl cheamă, a zis: „Eu sunt creștin și sunt numit Haralambie.” Și a întrebat împăratul: „De ce nu cinstești pe zei, după cum este porunca împărătească?” Iar el a spus: „Eu cinstesc pe Împăratul Cel veșnic, Iisus Hristos, cu Care permanent trăiesc, cu El mă împărtășesc; El este viața mea și bucuria mea.”
Împăratul s-a mâniat foarte tare și a poruncit să fie bătut Sfântul Haralambie. Dar, fiind bătut, un glas din cer s-a auzit: „Bucură-te, Haralambie, luminător al pământului și strălucitor al cerului! Toți cei care se vor ruga ție să aibă parte de sănătate, de înțelepciune, de bucurie și de mântuire.”
Împăratul s-a minunat de acest glas. Iar Sfântul Haralambie a început să mărturisească și mulți păgâni au început să creadă în Hristos. Dar sfetnicii împăratului au spus: „Dacă îl vei mai ține pe acesta, mulți vor crede în el și zeii noștri vor fi făcuți de rușine.”
Sfântul Haralambie se ruga necontenit și, deși fusese bătut și rănit, rănile sale se vindecau. Împăratul însuși l-a luat la judecată și l-a întrebat: „Câți ani ai?” Iar Sfântul Haralambie a răspuns: „Am 113 ani.” Și a zis împăratul: „Până la acești ani n-ai cunoscut pe zeii noștri, care ne țin pe noi și ne asigură viața?”
Sfântul Haralambie a răspuns: „Aceștia pe care îi cinstiți voi nu sunt zei, ci sunt demoni. Eu cinstesc pe Dumnezeu Cel viu și de Acesta nu mă voi lepăda niciodată. Orice ne-ați face, eu rămân cu Dumnezeul meu, Iisus Hristos.”
Atunci împăratul a poruncit să-l bată, să-l chinuiască, și a poruncit unei slugi să aducă foc ca să-i dea în barbă, să-i ardă barba. Dar focul s-a întors asupra celor care îl huleau și a ucis 70 de păgâni.
Focul care fusese adus să ardă barba Sfântului Haralambie nu i-a vătămat nici măcar un fir. Atunci s-au gândit să facă un foc mare și să-l arunce acolo, dar nici acest foc nu i-a ars nimic, nici măcar un fir din barbă. Dimpotrivă, s-a auzit glas din cer: „Cine va chema numele tău va primi sănătate, iar cine se va împotrivi ție, iubitorule de Dumnezeu Cel viu, va fi grabnic și aspru pedepsit.”
Pentru că l-au chinuit astfel, Dumnezeu a trimis din cer fulgere și tunete și a stârnit o mare vijelie și furtună. Împăratul și dregătorii săi au fost ridicați în văzduh și s-au înspăimântat. Îl rugau pe Sfântul Haralambie să-i slobozească din această frică în care se aflau.
Sfântul Haralambie s-a rugat pentru ei și furtuna s-a potolit, iar ei s-au închis în palatele lor. Dar după aceea s-au întors să-l pedepsească din nou pe Sfântul Haralambie. Nu aveau însă cum să-l biruiască, pentru că Dumnezeu era cu el în permanență. De aceea mulți au crezut în Hristos, văzând aceste minuni.
Împăratul a făgăduit că va crede în Hristos, dar diavolul l-a împiedicat, aducându-i din nou gândurile cele dinainte, ca să rămână biruitor asupra împăratului, care nu a vrut să-L cunoască pe Hristos, adevăratul Dumnezeu.
Sfântul Haralambie a fost pedepsit, dar pedeapsa lui s-a transformat în victorie și în bucurie. El s-a rugat lui Dumnezeu și a zis: „Doamne, dacă voiești să vin la Tine, ajută-i și pe cei ce Te cinstesc și Te iubesc; fă-i să fie și ei miluiți și ajutați de Tine.”
Și s-a auzit glas din ceruri: „Rugăciunile tale vor rămâne vii peste cei de acum și peste cei ce te vor chema după ce vei veni la Mine.”
Sfântul Haralambie, rugându-se, și-a dat sufletul, iar Dumnezeu i l-a primit și a fost înălțat la ceruri. Mulți păgâni au venit la credință.
Mărturisirea lui a rămas o vie pecete în sufletele creștinilor care L-au iubit și L-au căutat și au cerut ajutorul în toate momentele de cumpănă ale vieții.
Și noi avem astfel de momente. Mulți se îndoiesc, se sperie de necazuri. Necazurile trebuie să vină, pentru că sunt pricinuitе de păcatele noastre ale tuturor. Asupra noastră vin greutățile, iar aceste necazuri sunt din pricina păcatelor noastre. De aceea, să nu ne întristăm pentru necazul care vine asupra noastră.
Sfântul Haralambie nu a greșit, dar a trebuit să fie un păstor adevărat, care să cheme harul lui Dumnezeu, iar viața sa curată să fie mărturie înaintea oamenilor, ca să înțeleagă că necazurile sunt din pricina păcatelor, dar cel ce se căiește se izbăvește.
Și noi să ne izbăvim de cel viclean, pentru că diavolul nu doar atunci a adus înșelăciune, ci aduce mereu asupra oamenilor minciuna ca adevăr și vicleșugul ca o cale de izbăvire.”
