Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a participat marți, 2 iunie, la sărbătoarea închinată Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, la Catedrala Arhiepiscopală din Suceava, unde a săvârșit Sfânta Liturghie împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, Preasfințitul Părinte Ieronim, Episcopul Daciei Felix, și Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților.
În cuvântul de învățătură rostit după slujbă, ierarhul Tomisului a evidențiat modelul de credință, rugăciune și jertfelnicie oferit de Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, subliniind că acesta a unit iubirea de Dumnezeu cu iubirea față de aproapele și a rămas neclintit în mărturisirea credinței până la moarte.
Sfântul Ioan cel Nou, negustorul care și-a transformat câștigul în milostenie
ÎPS Teodosie a amintit că Sfântul Ioan cel Nou s-a născut în Trapezunt și a fost un negustor care nu urmărea îmbogățirea personală, ci ajutorarea celor aflați în nevoie.
„A fost crescut atât de frumos, încât să împartă tot ce avea cu ceilalți. Așa făcea mereu. Dragostea de Dumnezeu o mărturisea neîncetat, fiind tot timpul în rugăciune. Dar, pentru că Dumnezeu a poruncit să ne iubim și aproapele ca pe noi înșine, a căutat să nu piardă această bucurie de a împlini ambele porunci. De aceea, tot câștigul său nu era pentru el, ci pentru cei care nu aveau”, a spus Arhiepiscopul Tomisului.
Ierarhul a arătat că Sfântul Ioan a devenit ținta unei acuzații mincinoase după ce a mărturisit cu îndrăzneală credința în Hristos în fața căpitanului corabiei cu care călătorea.
„Rugăciunea este cea mai mare putere pe care o are creștinul”
În predica sa, ÎPS Teodosie a subliniat că puterea Sfântului Ioan în timpul persecuțiilor a venit din rugăciunea neîncetată și din credința sa vie.
„Rugăciunea este cea mai mare putere pe care o are creștinul, că în rugăciune noi vorbim cu Dumnezeu și, dacă rămânem mereu în această vorbire, auzită sau tainică, această vorbire cu Dumnezeu, care este rugăciunea, ne și întărește, ne și luminează, ne și aduce multe daruri și bucurii, chiar dacă pătimim și ne jertfim pentru credință”, a afirmat ierarhul.
Totodată, acesta a evidențiat faptul că Sfântul Ioan a rămas statornic în fața tuturor încercărilor, refuzând să se lepede de Hristos și acceptând cu răbdare temnița, bătăile și chinurile la care a fost supus.
Cinstirea pătimirii Sfântului Ioan cel Nou
Arhiepiscopul Tomisului a remarcat importanța liturgică a zilei de 2 iunie, în care este comemorată pătimirea Sfântului Ioan cel Nou, apreciind inițiativa Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților de a acorda o atenție deosebită acestei zile.
„Astăzi se reface începutul cinstirii pătimirii Sfântului Ioan, că până acum era înscrisă în calendar, dar nu se făcea o slujbă solemnă, în sobor de arhierei, pentru cinstirea, așa cum se cuvine, a Sfintelor sale Moaște”, a explicat ierarhul.
În acest context, ÎPS Teodosie a adresat un cuvânt de apreciere Înaltpreasfințitului Părinte Calinic pentru promovarea acestei sărbători.
„De aceea sunt deosebit de emoționat și de bucuros că Înaltpreasfințitul Părinte Calinic a pus în valoare această zi a pătimirii Sfântului Ioan, care a ajuns aici, la Suceava, venind din Trapezunt.”
„Să fie ca un testament”
În încheiere, Arhiepiscopul Tomisului a exprimat dorința ca această sărbătoare să fie păstrată și cinstită an de an de cler și credincioși.
„Să fie ca un testament ca această sărbătoare să fie ținută în fiecare an, pentru că cel care și-a primit sfârșitul mucenicesc în această zi stă înaintea lui Dumnezeu cu multă dragoste, cu mult curaj și cu multă bucurie, Îl slăvește pe Dumnezeu și se roagă pentru toți cei care aduc cinstire sfârșitului său mucenicesc.
De acest sfârșit mucenicesc să fim legați și noi cu toții, pentru că este Sfântul nostru. Așa a vrut Sfântul să vină aici, să fie iubit și cinstit și să fie de folos tuturor credincioșilor de aici.
Să-L rugăm pe Sfântul Ioan cel Nou, mucenicul prăznuit aici pe 2 iunie, să ne fie tuturor mijlocitor și rugător pentru iertarea păcatelor noastre și să simțim dragostea și mijlocirea lui, să ne întărim credința, dorința de a face binele și de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu”, a spus ÎPS Teodosie.
ADEVARULBISERICII.RO publică predica rostită de ÎPS Teodosie, marți, 2 iunie, după Sfânta Liturghie în cinstea Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, săvârșită de Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, Preasfințitul Părinte Ieronim, Episcopul Daciei Felix, și Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, la Catedrala Arhiepiscopală din Suceava:
„În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi!
Înaltpreasfințite Părinte Arhiepiscop Calinic, gazda noastră de astăzi, la a cărui invitație am poposit aici, Preasfințite Părinte Episcop Ieronim, Preasfințite Părinte Episcop Damaschin, preacuvioase părinte exarh, preacuvioși părinți stareți, preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși,
Astăzi este o sărbătoare atât de importantă pentru Suceava, pentru că astăzi prăznuim pătimirea celui care ne-a adus atâta balsam, mângâiere, bucurie duhovnicească și, de multe ori, tămăduire: Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, care s-a născut în Trapezunt și care era negustor, dar un negustor care voia să câștige nu pentru el, ci pentru cei săraci, lipsiți și pentru cei care aveau nevoie de ajutor.
A fost crescut atât de frumos, încât să împartă tot ce avea cu ceilalți. Așa făcea mereu. Dragostea de Dumnezeu o mărturisea neîncetat, fiind tot timpul în rugăciune. Dar, pentru că Dumnezeu a poruncit să ne iubim și aproapele ca pe noi înșine, cele două porunci – porunca iubirii de Dumnezeu, cea mai mare, și cea de-a doua, a iubirii aproapelui –, iar, după cum spune Mântuitorul, iubirea aproapelui este egală cu prima, a căutat să nu piardă această bucurie de a împlini ambele porunci. De aceea, tot câștigul său nu era pentru el, ci pentru cei care nu aveau.
A avut ocazia să vorbească despre credință cu oameni de altă credință. Căpitanul vasului cu care călătorea l-a ispitit, întrebându-l ce credință are.
El a răspuns:
– Eu cred în Hristos, pentru că El este Fiul lui Dumnezeu, Stăpânul lumii, și El ne-a adus răscumpărarea păcatelor noastre. Iar pătimirea, moartea și Învierea Lui grăiesc până astăzi despre minunile săvârșite de Cel prin Care toate s-au făcut, cele văzute și cele nevăzute.
Văzând că vorbește cu atâta însuflețire, acel comandant s-a gândit să-i taie elanul și aripile cuvântului. Și, când a ajuns în cetate, l-a pârât, spunând că ar vrea să devină musulman. Acolo religia dominantă era islamul, însă nici vorbă de așa ceva. Dar diavolul l-a inspirat pe acel comandant de corabie, pentru că acesta s-a simțit umilit de vorbirea, de entuziasmul și de tot ceea ce dăruia prin cuvântul său Ioan.
S-a trezit deodată chemat înaintea judecătorului și a pașei, ca să-și mărturisească credința și să aducă jertfă idolilor.
A refuzat cu desăvârșire și a spus:
– Eu am o credință pe care o trăiesc din plin, în Dumnezeul Cel adevărat și unic. Această credință nu pot să mi-o schimb, orice aș avea de pătimit.
Au căutat, prin diferite vorbe amăgitoare, să-l întoarcă de la credință, spunându-i să nu moară, că este tânăr, ci să păstreze credința despre care ei pretindeau că ar fi vrut să se lipească.
Aceasta a fost minciuna comandantului: ca, prin minciună, să-l facă pe cel care era atât de credincios și își trăia credința cu atâta putere să se lepede de ea. Dar el se ruga neîncetat.
Rugăciunea este cea mai mare putere pe care o are creștinul, că în rugăciune noi vorbim cu Dumnezeu și, dacă rămânem mereu în această vorbire, auzită sau tainică, această vorbire cu Dumnezeu, care este rugăciunea, ne și întărește, ne și luminează, ne și aduce multe daruri și bucurii, chiar dacă pătimim și ne jertfim pentru credință.
Credința este cea dintâi virtute care se naște în cel ce este botezat, prin taina harului, prin Taina Mirungerii, cum este acum, care la început se săvârșea prin punerea mâinilor.
Avea o credință atât de vie, pe care o ținea aprinsă, iar din această flacără a credinței vorbea Ioan Negustorul. Era atât de bucuros că putea să ajute, prin meseria sa, pe mulți oameni nevoiași, bolnavi, lipsiți, copii, bătrâni și văduve. Pe toți îi ajuta și era bucuros că simțea că face voia lui Hristos și că în aceștia Însuși Hristos Se ascunde. De aceea făcea cu bucurie toată milostenia sa.
Dar iată, au hotărât, pentru că eparhul și judecătorul au crezut ceea ce spusese căpitanul, care era de credință islamică.
I-au zis:
– De ce te întorci? De ce ai spus una și acum faci alta? Ține cuvântul pe care l-ai spus, că vrei să fii ca noi.
Și el a răspuns răspicat:
– N-am spus eu aceasta. Nu știu de unde a născocit acest comandant această minciună.
Dar minciuna este ușor de înțeles la cel viclean, iar Sfântul Evanghelist Ioan îl numește pe diavol „tatăl minciunii”.
De aceea, prin minciună, unii se învoiesc cu el și se îndulcesc. Alții se învoiesc cu el și se amăgesc. Și iată, cine nu ascultă de Dumnezeu și nu împlinește poruncile Lui greu va pătimi, pentru că aici, pe pământ, cui slujim, aceluia ne încredințăm și acolo ne ducem, după sfârșitul vieții vremelnice, la cel căruia i-am slujit.
Și atunci, nemaiputând judecătorul să hotărască ceva, l-a trimis în temniță, legat în lanțuri. Acolo s-a rugat intens și, iată, a avut mare bucurie, că Dumnezeu a trimis îngerii Săi să-l întărească.
A fost scos din nou la judecată și a rămas dârz în mărturisirea dreptei credințe. Cu toate amenințările, judecătorul și cei din jurul său n-au putut să-l clatine.
De aceea, cu cât se ruga mai mult și cu cât era întrebat mai insistent, cu atât sufletul său se bucura mai mult, gândind că este voia lui Dumnezeu să mărturisească adevărul, să pătimească și să moară.
La început a fost bătut amarnic, crezându-se că bătaia îi va schimba gândul, dar nicidecum. L-au pus a doua oară în temniță, plin de răni, dar el se ruga ca și cum nimic nu ar fi pătimit. Apoi l-au adus din nou la judecată. Cu atâta curaj vorbea și atât de mult îl ascultau cei din jur, încât se minunau cum poate răbda și cum nu își schimbă nici gândul, nici credința.
De aceea au hotărât să-l chinuiască și mai aspru și l-au legat de coada unui cal sălbatic, care îl târa pe drumurile cetății. Se umplea de răni, dar el vorbea cu Dumnezeu și se ruga mai departe. Și iată, astfel, vorbind cu Dumnezeu, un iudeu, care nu mai răbda să-l audă mărturisindu-L pe Hristos, a gândit să-i taie capul cu sabia, ca să nu i se mai audă glasul. Și i-a tăiat capul cu sabia, iar astfel a murit.
S-a dat poruncă să rămână și trupul, și capul acolo, spre priveliște, să-l mănânce fiarele sălbatice sau câinii. Dar, iată, nimic nu s-a atins de el. Și noaptea s-a văzut în acel loc o lumină, un stâlp de lumină ca de foc, din cer până la locul unde se afla trupul său.
Se minunau toți ce poate fi aceasta și au cerut să-l îngroape. Dar unul dintre iudei a gândit să arunce o săgeată asupra acelui stâlp de lumină. Și, aruncând, a rămas încremenit, nemaiputând să se miște sau să vorbească.
Și iată, după aceea, nu știa cum să scape de această urgie. Atunci l-au sfătuit cei care fuseseră mai înainte impresionați de pătimirea Sfântului Ioan, care vorbise despre Botez și despre cât de important este acesta, că Botezul iartă păcatele și că mulți dintre cei bolnavi s-au vindecat prin Botez, pentru că iertarea păcatelor aduce și vindecare.
De aceea, iată, cel care rămăsese încremenit a fost sfătuit și a primit Botezul. Iar eparhul, până la urmă, a dat voie ca trupul și capul Sfântului Ioan să fie luate de creștini și să fie îngropate. Și au fost îngropate, dar la mormântul său se săvârșeau multe minuni.
De aceea, iată, după șaptezeci de ani de la acea pătimire, a fost voia Sfântului să ajungă aici, la Suceava. Și a ajuns aici și a bucurat cetatea Sucevei.
Este cel mai scump odor pe care îl are cetatea Sucevei: moaștele Sfântului Ioan, care a pătimit și a mărturisit credința și care sunt aducătoare de sănătate pentru cei bolnavi, de întărire în credință pentru cei îndoielnici, de dragoste pentru cei care urăsc, schimbându-li-se, prin rugăciune, firea lor. Toate darurile cele bune și sfinte se pot primi de la Dumnezeu prin mijlocirea Sfântului Ioan.
Astăzi se reface începutul cinstirii pătimirii Sfântului Ioan, că până acum era înscrisă în calendar, dar nu se făcea o slujbă solemnă, în sobor de arhierei, pentru cinstirea, așa cum se cuvine, a Sfintelor sale Moaște, fiind socotită doar sărbătoarea aducerii Sfintelor Moaște. Este cea mai mare sărbătoare care a coincis cu sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. Și aceea este o mare sărbătoare, dar nu poate fi socotită mică sărbătoare nici această pătimire a Sfântului Ioan, care s-a petrecut pe 2 iunie.
De aceea sunt deosebit de emoționat și de bucuros că Înaltpreasfințitul Părinte Calinic a pus în valoare această zi a pătimirii Sfântului Ioan, care a ajuns aici, la Suceava, venind din Trapezunt. El a fost un mare negustor și ne arată că omul care are credință, orice ar lucra, din lucrul său poate dărui și altora.
Oricine poate fi credincios și milostiv. Pentru că cine este credincios doar cu mintea, dar nu și cu fapta, credința lui nu este deplină, după cum spune Sfântul Iacob, ruda Domnului:
„Arată-mi credința ta fără fapte, iar eu îți voi arăta, din faptele mele, credința mea.”
De aceea, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, care a fost negustor și se ostenea mult, rodul ostenelii sale îl dăruia prin milostenie săracilor. El era postitor, rugător și iubitor de Dumnezeu, dar și iubitor de semeni.
Nu putem să-L iubim pe Dumnezeu fără să ne iubim semenii.Tocmai de aceea Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan accentuează:
„Dacă spune cineva că-L iubește pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăște, mincinos este.”
Nu poți să-L iubești pe Dumnezeu, pe Care nu-L vezi, iar pe fratele tău, pe care îl vezi, să nu-l iubești. Înseamnă că nu împlinești voia lui Dumnezeu.
De aceea, cu toții, în fiecare zi, să avem rugăciune stăruitoare, rugăciune cu lacrimi și cu multă stăruință, că cine stăruie în rugăciune își împlinește cererea pe care o dorește.
Sfântul Ioan cel Nou, de când este aici, a mângâiat mulțimea credincioșilor, a adus atâtea daruri și vindecări.
Sărbătoarea de astăzi se va continua în fiecare an și vor cunoaște toți creștinii că acest Sfânt Ioan este un mare mărturisitor. A vorbit atât de înțelept, pentru că și-a adus aminte de cuvintele Mântuitorului:
„Veți fi duși înaintea împăraților și a dregătorilor. Să nu vă gândiți mai dinainte ce veți răspunde sau ce veți zice, că vi se va da vouă în ceasul acela ce să spuneți. Tatăl vostru vă va trimite vouă gândul și cunoștința cea mai bună, ca să răspundeți cu credința voastră.”
Și iată, a răspuns cu multă credință și, după el, au mai venit și alții la credință. Nu au fost mărturisitori atât de puternici, dar el a semănat, prin cuvintele, răbdarea și jertfa sa, multă credință în locul în care a mărturisit-o.
Și noi, prin viața noastră, trebuie să mărturisim credința, nu atât cu cuvântul, cât cu fapta. Iar credința este mereu înnoită și întărită la fiecare Sfântă Liturghie a Bisericii, la Vecernii și la toate celelalte momente de rugăciune. Credința noastră se înnoiește, se întărește și se îmbogățește de fiecare dată când ascultăm cuvântul lui Dumnezeu.
Noi, slujitorii, ierarhii, preoții și chiar diaconii, suntem datori să mărturisim această credință prin cuvânt și prin faptă.
Mulțumesc pentru acest privilegiu pe care mi l-a oferit Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, să fiu astăzi aici, la această sărbătoare care se înnoiește de astăzi pentru toți anii ce vor urma.
Să fie ca un testament ca această sărbătoare să fie ținută în fiecare an, pentru că cel care și-a primit sfârșitul mucenicesc în această zi stă înaintea lui Dumnezeu cu multă dragoste, cu mult curaj și cu multă bucurie, Îl slăvește pe Dumnezeu și se roagă pentru toți cei care aduc cinstire sfârșitului său mucenicesc.
De acest sfârșit mucenicesc să fim legați și noi cu toții, pentru că este Sfântul nostru. Așa a vrut Sfântul să vină aici, să fie iubit și cinstit și să fie de folos tuturor credincioșilor de aici.
Să-L rugăm pe Sfântul Ioan cel Nou, mucenicul prăznuit aici pe 2 iunie, să ne fie tuturor mijlocitor și rugător pentru iertarea păcatelor noastre și să simțim dragostea și mijlocirea lui, să ne întărim credința, dorința de a face binele și de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu.
Amin.”
