Înaltpreasfințitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a rostit joi, 25 septembrie, după Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, o cuvântare despre viețile Cuvioasei Eufrosina, ale tatălui său Pafnutie Egipteanul și ale Cuviosului Serghie de la Radonej, subliniind puterea rugăciunii și a râvnei în calea mântuirii.
Pilda Cuvioasei Eufrosina și a tatălui său Pafnutie
Arhiepiscopul a evocat viața Cuvioasei Eufrosina, fiica unui om bogat care, dorind să fie mireasă a lui Hristos, a refuzat căsătoria și s-a ascuns într-o mănăstire de călugări sub numele de Smarald. A dus o viață de asceză aspră, hrănindu-se doar cu pâine și apă, și covârșindu-și frații prin post și rugăciune.
După 38 de ani, pe patul de moarte, Eufrosina i s-a descoperit tatălui său, Pafnutie, spunându-i: „Eu sunt fiica ta, Eufrosina. M-am rugat mereu pentru tine și mulțumesc lui Dumnezeu că te-a adus aici să mă vezi înainte de plecarea mea din viața aceasta.”
Înaltpreasfințitul Teodosie a arătat că prin râvna fiicei sale, Pafnutie a ajuns la pocăință, și-a lăsat averea mănăstirii și a rămas acolo, devenind pustnic vestit. „Vedem cum râvna fiicei duhovnicești aduce mântuirea chiar și părintelui”, a subliniat ierarhul.
Viața și nevoința Sfântului Serghie de la Radonej
Arhiepiscopul Tomisului a vorbit apoi despre Sfântul Serghie, născut Bartolomeu, care încă din copilărie a iubit postul și rugăciunea. La 24 de ani a fost tuns în monahism și a primit numele de Serghie.
„Era foarte rugător și râvnitor să facă toate cele plăcute lui Dumnezeu și astfel a devenit luminător pentru frații săi. Vindeca pe bolnavii care veneau la mănăstire, iar rugăciunile lui erau ascultate”, a spus ierarhul.
Sfântul Serghie s-a făcut cunoscut în toată lumea creștină pentru viața sa de asceză, pentru darurile de vindecare și pentru puterea rugăciunii. Pe patul de moarte și-a îndemnat ucenicii: „Să nu vă opriți niciodată din rugăciune! Nu este stare mai plină de bucurie și de comuniune cu Dumnezeu decât rugăciunea făcută cu credință, cu nădejde și cu toată dragostea.”
Chemare la rugăciune și viețuire curată
În încheiere, ÎPS Teodosie i-a îndemnat pe credincioși să se roage cu credință și să ia exemplu de la sfinții prăznuiți: „Ne rugăm Sfintei Eufrosina, Sfântului Pafnutie și Sfântului Serghie să ne fie și nouă rugători și ajutători în viața aceasta.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, joi, 25 septembrie, după Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, oficiată de Arhiepiscopul Tomisului în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța:
”Preacuvioși, preacucernici părinți, preacuvioase maici, iubiți credincioși,
Astăzi prăznuim trei Sfinți aleși și alții împreună cu ei.
Cea dintâi pomenită este Cuvioasa Eufrosina. Era fiica unui om bogat, cu multă cinste în popor și ea din copilărie a iubit rugăciunea, l-a iubit pe Dumnezeu, iar la 18 ani tatăl său a vrut să o căsătorească. Dar ea a refuzat, pentru că a făgăduit să fie mireasa lui Hristos. Era foarte râvnitoare, rugătoare, iar tatăl său nu o înțelegea. De aceea a gândit să folosească o mare ascundere a ei, ca să își împlinească dorul după Dumnezeu.
Simțea că îl iubește mai mult pe Dumnezeu decât pe tatăl său și dorul după Dumnezeu o mistuia atât de mult. De aceea a gândit pe ascuns să iasă din casa tatălui său, să nu știe tatăl ei și să plece la o mănăstire de călugări.
S-a îmbrăcat bărbătește și a mers la o mănăstire de călugări și s-a recomandat cu numele de Smarald și a fost primită acolo. Ducea o viață atât de aspră; nu mânca decât pâine și apă, iar miercurea și vinerea nu mânca nimic. Pâine și apă gusta puțin, doar cât să trăiască. A slăbit atât de mult încât chipul ei frumos și plin de curăție era admirat de ceilalți călugări. Dar atât de mult s-a uscat trupul său încât nu se mai vedea frumusețea chipului ei.
Ea era bucuroasă să nu fie cunoscută. Tatăl său, venind acasă și negăsind-o, a umblat peste tot să o caute. Știa că dorul ei este după Dumnezeu și voia să meargă la mănăstire.
El voia însă ca averea lui să nu se piardă, să fie moștenită de fiica sa și de cel care se va căsători cu ea. S-a zbuciumat foarte mult, a căutat-o peste tot și nu a găsit-o nicăieri. Dar niciodată nu și-a oprit dorul de a-și găsi fiica.
Eufrosina, numită Smarald, în acea mănăstire unde a intrat, a covârșit prin pravila sa, prin postirea sa, pe toți călugării din acea obște. După 38 de ani de ședere în acea mănăstire, s-a îmbolnăvit. Toți se mirau cum un călugăr care se roagă atât de mult s-a îmbolnăvit atât de grav. A simțit nevoia să se mărturisească. Se mărturisise și până atunci, dar nu spusese cum și-a schimbat firea ca să poată să stea într-o mănăstire și să se roage.
Tocmai atunci a venit și tatăl său, Pafnutie, la mănăstire. El nu putea să o cunoască, dar ea a venit înaintea lui și i-a mărturisit: „Eu sunt fiica ta, Eufrosina. Știu că te-ai zbuciumat și m-ai căutat. Eu am vrut, pentru dorul de Dumnezeu, să vin aici și iată, m-am rugat mereu pentru tine, tată, și mulțumesc lui Dumnezeu că te-a adus aici să mă vezi măcar înainte de a pleca din viața aceasta.”
Eufrosina cu adevărat și-a descoperit adevărul față de tatăl său. Tatăl ei s-a minunat când a auzit aceste cuvinte și, recunoscând glasul, a căzut ca mort, dar n-a murit. Eufrosina însă cu adevărat a trecut la Domnul.
Atunci au aflat toți părinții cine era Smarald: era de fapt Eufrosina, o doritoare să fie cât mai aproape de Dumnezeu. S-au minunat de viața ei de jertfă. Ea n-a dorit să-și păstreze frumusețea chipului celui văzut, ci a vrut ca Dumnezeu să o ajute să-și înnoiască chipul cel din lăuntru și cu adevărat l-a înnoit, căci toți călugării de acolo se minunau de nevoința ei: cât de puțin mânca, cât de mult se ruga, cât de mult îi ajuta pe toți în mănăstire.
Tatăl său a avut parte, la sfârșitul vieții fiicei sale, să o cunoască. Părinții, auzind despre tatăl lui Smarald, de fapt Eufrosina, l-au primit și el a continuat să rămână în chilia fiicei sale.
Toată averea pe care o avea a dăruit-o mănăstirii și s-a nevoit acolo. Auzind de la părinții din acea obște cum se nevoia fiica sa, a căutat să se nevoiască și el. A ajuns un pustnic vestit, el care fusese un om bogat și cinstit între ceilalți oameni. Dar a înțeles de la fiica sa, care încă de la 18 ani îi dădea sfaturi și îi spunea: „Bogăția pentru mine nu este o zestre, și nici căsătoria nu este pentru mine un viitor. Eu îl iubesc pe Dumnezeu cel mai mult.” Și-a adus aminte de cuvintele fiicei sale, a rămas acolo și a fost foarte râvnitor. Iată cum și părintele se mântuiește prin râvna fiicei sale. De aceea este pomenit Pafnutie Egipteanul și fiica sa, Eufrosina.
Mai avem un sfânt: Cuviosul Serghie de la Radonej. Acesta s-a născut într-o familie credincioasă; avea un frate mai mare care s-a dus la o mănăstire, dar a râvnit și el să meargă la mănăstire. Bartolomeu, așa cum fusese numit din botez, cel de-al doilea fiu, s-a dus la mănăstirea fratelui său.
Și aici, la 15 ani deja miercurea și vinerea nu mânca nimic, iar în celelalte zile postea. Și-a dorit din copilărie să fie aproape de Dumnezeu și a ajuns la mănăstire. Aici era foarte râvnitor. Și iată, fratele său a plecat la o altă mănăstire. Iar Bartolomeu, la 24 de ani, a fost călugărit și a primit numele de Serghie. Era foarte rugător și râvnitor să facă toate cele plăcute lui Dumnezeu și împlinea voia Lui întru toate. De aceea Dumnezeu i-a rânduit să fie luminător celorlalți frați din această mănăstire.
Era atât de râvnitor, iar toți ascultau de el, pentru că mulți frați se adunaseră în mănăstirea aceasta. Serghie pe toți îi povățuia frumos. După o vreme, Serghie, fiind atât de dăruit de Dumnezeu cu multe haruri, îi vindeca pe bolnavii care veneau acolo.
Astfel el s-a făcut cunoscut în toată lumea creștină și mulți veneau să-l întâlnească, fiindcă auziseră de faptele lui. Rugăciunile lui erau ascultate și bolnavii se vindecau. De aceea rămânea mereu cu cei ce aveau nevoie de ajutor.
Sfântul Serghie ducea o viață de asceză atât de aspră încât nu lăsa pe niciun bolnav să sufere. La rugăciunile lui mulți se vindecau. Sfântul Serghie a ajuns să facă minuni, să cunoască suferințele oamenilor și pe toți să-i cheme la Dumnezeu.
Mulți veneau la Dumnezeu în mănăstirea unde el era egumen, se adunau oameni din toate părțile și primeau vindecare. De aceea, el a fost învrednicit de Dumnezeu să-și cunoască și ceasul sfârșitului. Le-a spus tuturor să fie cu luare-aminte, să trăiască viață curată, ca să poată ajunge înaintea lui Dumnezeu, mereu în rugăciune și dragoste.
Sfârșitul său a fost atât de frumos: i-a chemat pe toți frații, și-a luat rămas bun de la ei și le-a spus: „Să nu vă opriți niciodată din rugăciune! Nu este stare mai plină de bucurie și de comuniune cu Dumnezeu decât rugăciunea făcută cu credință, cu nădejde și cu toată dragostea.”
Astfel, Sfântul Serghie a ajuns să fie iubit de tot poporul și, sfârșindu-se, a primit cu adevărat bucuria de a fi rugător înaintea lui Dumnezeu cât a trăit pe pământ. Iar după trecerea sa la Domnul, a rămas rugător înaintea lui Dumnezeu în toată vremea.
De aceea ne rugăm Sfintei Eufrosina, Sfântului Pafnutie și Sfântului Serghie să ne fie și nouă rugători și ajutători în viața aceasta.”
