Marți, 26 august, după Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, oficiată de Arhiepiscopul Tomisului în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie a rostit un cuvânt de învățătură despre mucenicia sfinților Adrian și Natalia, chemând credincioșii la o dragoste neclintită față de Dumnezeu.
Sfinții Adrian și Natalia – pildă de mărturisire în fața persecuțiilor
Arhiepiscopul Tomisului a evocat viețile sfinților soți mucenici Adrian și Natalia din Nicomidia, care au mărturisit credința în Hristos în timpul împăratului persecutor Maximian Galeriu.
„Împăratul a trimis să fie descoperiți toți creștinii care se rugau în ascuns. Au fost găsiți 23 de bărbați care mărturiseau pe Hristos și au fost aduși la judecată. Între notari era și Adrian, cel care trebuia să scrie numele celor osândiți. Văzând însă bucuria și lumina fețelor celor răniți, el a mărturisit și a zis: «De acum sunt și eu creștin împreună cu voi»”, a spus ierarhul.
Curajul Nataliei și tăria lui Adrian
ÎPS Teodosie a arătat cum Natalia, soția lui Adrian, l-a sprijinit și l-a întărit în credință:
„Natalia s-a rugat mereu ca soțul ei să cunoască adevărul și atunci când Adrian a fost dus în temniță, ea l-a încurajat: «Nu te teme, Dumnezeu te-a chemat la o mare cinste, să fii mărturisitor al Lui». Ea a îngrijit rănile mucenicilor și a rămas lângă ei până la sfârșit.”
Arhiepiscopul a subliniat că mucenicia lui Adrian a fost înfricoșătoare: i-au fost tăiate mâinile, picioarele și a fost lovit cu ciocanul, dar el continua să mărturisească: „Hristoase, primește sufletul meu!”.
Natalia și-a urmat soțul nu doar cu rugăciunea, ci și cu propria jertfă, dorind să fie părtașă muceniciei lui. În cele din urmă, ea și-a dat sufletul rugându-se la moaștele soțului său și ale celor 23 de mucenici.
Îndemnul Arhiepiscopului Tomisului
„Iubiți credincioși, iată ce înseamnă dragostea de Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu depășește dragostea de soți, de copii, de părinți, pentru că Dumnezeu trebuie să fie iubit cel mai mult. El este viața noastră, El este nădejdea noastră, El este Cel care ne dă cele necesare pentru viața noastră, ca să nu trăim doar vremelnic aici pe pământ, ci să trăim și în viața cea cerească, în împărăția lui Dumnezeu, în ceruri”, a spus Înaltpreasfințitul Teodosie.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, marți, 26 august, după Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, oficiată de Arhiepiscopul Tomisului în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța:
”Preacuvioși, preacucernici părinți, iubiți credincioși,
Astăzi prăznuim trei sfinți și alții împreună cu dânșii. Cei ce strălucesc atât de mult prin sfințenia lor și prin pilda vieții lor sunt sfinții soți mucenici Adrian și Natalia.
Aceștia erau din Nicomidia și împăratul persecutor Maximian Galeriu făcea a treia călătorie în imperiu cu dorința de a-i extermina pe toți cei ce nu se închină idolilor și se închină lui Hristos. Venind aici, s-a interesat dacă există închinători la Hristos și a trimis pe soldații săi să caute, să vadă, pentru că începuseră să se ascundă creștinii în peșteri, departe de capitala Bitiniei, care era Nicomidia și nu se mai auzeau glasurile creștinilor
Un păgân înfocat, după credința cea strâmbă, păgână, s-a dus să asculte. Și creștinii se rugau în ascuns, în adânc, în case. A venit la împărat și i-a spus: „Am auzit pe unii care se rugau în numele lui Hristos. De aceea, iată, împărate, ai pe mulți care nu spun adevărul, căci ei nu cinstesc pe zei, ci se închină altui Dumnezeu”.
Atunci, împăratul a dat poruncă să fie căutați toți cei ce în ascuns se rugau lui Hristos, pe Care Îl socoteau, cum era adevărat, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii. Ducându-se într-o peșteră, au descoperit soldații 23 de bărbați care se rugau în numele lui Hristos. Au fost aduși la împărat și acesta a poruncit să-i bată cu cruzime și să-i ducă în temniță.
Înainte de a-i duce în temniță, împăratul a poruncit să fie scrise numele tuturor și locul de unde erau aceia care mărturiseau pe Hristos în ascuns. Între notari era și Adrian. Acesta îi nota cu numele și cu locul de unde erau pe cei ce mărturiseau pe Hristos.
Văzându-i atât de bucuroși, că întâi fuseseră bătuți și acum urmau să fie duși în temniță plini de răni, a început să-i întrebe: „Dar cum puteți să suferiți atâtea răni, atâtea prigoniri, atâta durere? Voi, care iată, sunteți chemați acum să fiți duși în temniță, după ce aveți atâtea răni?”
Și i-au răspuns cei 23: „Noi credem în Hristos, pe Care Îl mărturisim că este Fiul lui Dumnezeu. El S-a născut dintr-o Fecioară și, cu adevărat, prin El s-au făcut și cerul, și pământul și noi am simțit aceasta și Îl purtăm în sufletele noastre. De aceea nu ne temem de moarte, căci moartea ne este ușă către Împărăția cea cerească, unde nădăjduim să ajungem.”
Auzind aceste cuvinte, văzând rănile lor, dar și fețele lor luminoase și pline de bucurie cu care mărturiseau, Adrian a fost copleșit de mărturisirea celor 23 de bărbați și a zis: „Dacă așa este și văd că spuneți adevărul, căci cine ar putea răbda, fără un motiv serios, atâtea răni și dureri? De aceea, iată, și eu sunt creștin de acum, împreună cu voi.”
Un păgân s-a dus și i-a spus împăratului că notarul Adrian s-a făcut și el creștin. A poruncit împăratul Maximian să fie legat, să fie bătut și el și dus în temniță cu ceilalți. Și au fost duși în temniță cu toții.
Natalia, soția lui Adrian, era o femeie creștină și tot timpul se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, m-am căsătorit cu un păgân, nici n-am căsătorie adevărată, că nu poate fi căsătorie între un păgân și un creștin, dar totuși el este numit soțul meu.”
De aceea se ruga tot timpul să cunoască și el adevărul. Natalia mergea și se împărtășea. Ei erau căsătoriți, dar n-au trăit împreună, ci doar își mărturiseau cuvinte de prețuire unul față de altul.
Și iată, Adrian acum era dus în temniță. Aflând Natalia că a ajuns în temniță, a luat haine frumoase și s-a dus și ea în temniță la soțul ei, Adrian, care în acte era căsătorit cu ea. Ducându-se acolo, ea l-a încurajat și i-a spus: „Adrian, nu te teme. Dumnezeu te-a chemat la o mare cinste, să fii mărturisitor al Lui.”
Erau acolo și cei 23 de bărbați care au mărturisit cum Îl iubesc pe Hristos. Natalia i-a rugat pe aceștia: „Rugați-vă pentru soțul meu Adrian să nu slăbească în credință.”
Și apoi i-a spus lui Adrian: „Dacă va fi hotărâtă vreo zi de mucenicie în care să fii și tu chemat să mărturisești pe Hristos, anunță-mă și pe mine, să fiu și eu părtașă la mărturisirea credinței tale.”
Natalia s-a dus acasă și s-a rugat pentru soțul său, după ce i-a rugat pe ceilalți bărbați să se roage și ei pentru el, căci el abia Îl cunoscuse pe Hristos prin mărturisirea lor, dar nu ajunsese să se împărtășească cu Trupul și Sângele Lui și să se boteze, ca să fie mai puternic.
Natalia i-a spus lui Adrian: „Te rog să mă anunți dacă voi fi chemat la mucenicie.” Și a aflat că va fi ziua muceniciei lor. De aceea, având niște galbeni la el – căci era notar și avea bani –, a dat paznicilor temniței și le-a spus: „Pe mine vă rog să mă învoiți, că mă întorc la timp și nu veți avea de pătimit.” Și s-a dus acasă la Natalia, să o anunțe că a doua zi va fi pătimirea lui.
Natalia, când l-a văzut, a socotit că a fugit din temniță ca să scape de chinuri. El bătea la ușă, dar ușa era închisă, iar Natalia îi spunea: „De ce ai fugit de chinuri și de mărturisirea lui Hristos? Eu voiam să fiu soția unui mucenic. Voiam să fiu lângă tine când vei fi mucenicit.”
Adrian a strigat către ea: „Draga mea Natalia, mi-ai spus să te anunț când va fi suferința mea. De aceea am venit, n-am fugit! Am venit doar să te anunț că mâine va fi mucenicia mea. Am venit pentru acest lucru: să te bucuri, căci dacă voi fi mucenic, Hristos mă va chema la cer. Roagă-te pentru mine să rabd toate câte vor veni asupra mea.”
Atunci, Natalia i-a deschis ușa, l-a îmbrățișat și i-a spus: „Dragul meu, iată Dumnezeu mi-a împlinit rugăciunile, că m-am rugat să mergem împreună în patria cerească. De aceea voi veni cu tine la temniță.”
Și a luat Natalia pânze albe și tot felul de leacuri ca să aline suferințele celor din temniță. Au ajuns amândoi la temniță și Natalia a început să spele rănile celor ce se aflau acolo, să le șteargă cu pânză albă curată, să le dea cu alifie ca să le aline durerile, căci din trupurile lor curgea sânge.
A doua zi a fost judecata. Primul pe care l-au luat la judecată a fost Adrian și i-au spus: „Tu ai fost dregător al nostru. Cum ai ajuns să fii între cei condamnați, că nu aduci jertfă zeilor?”
Și Adrian a mărturisit: „M-am convins că cei pe care îi numiți zei nu sunt zei, căci sunt lucruri făcute de mâini omenești. Adevăratul Dumnezeu este Cel pe Care Îl mărturisesc creștinii. De aceea și eu am devenit creștin și, dacă este vremea să mor pentru Hristos, primesc această moarte cu bucurie.”
Toți ceilalți, iată, au mărturisit la fel. Dar împăratul crud a poruncit ca primul care să fie chinuit să fie Adrian. Adrian mărturisea pe Hristos, iar călăii i-au zis: „Nu ți-e frică? Că iată vei fi mutilat.”
A poruncit împăratul să-i taie mâinile, să-i taie picioarele, iar el încă Îl lăuda pe Hristos Dumnezeu, pentru că Hristos era cu el și îl întărea. A venit o altă poruncă: să fie chinuiți și omorâți, bătându-i cu ciocanul pe fluierile picioarelor, pe toți ceilalți, și în felul acesta să moară în dureri cumplite.
Natalia era acolo și i-a rugat pe călăi, după ce s-au adus nicovale și ciocane, ca primul să fie luat soțul ei, Adrian. Natalia a privit la această mucenicie, pentru că i-au tăiat mâinile, n-au apucat să-i taie picioarele, și cu ciocanul spărgeau fluierile picioarelor, bătând pe o nicovală de fier dedesubt. Adrian se ruga și zicea: „Hristoase, primește sufletul meu.” Și după el au urmat toți ceilalți 23. Și s-a hotărât să-i pună împreună, să aprindă un foc mare și să le dea foc tuturor, ca să nu rămână urmă de ei, căci știau păgânii că cei ce sunt creștini nu iubesc numai pe Hristos, ci se iubesc și între ei și cinstesc trupurile celor morți pentru Hristos.
De aceea, iată, toți au fost puși în acest foc mare. Dar Dumnezeu a rânduit să vină peste ei o ploaie puternică, cu fulgere și trăsnete. Sfinții, care încă nu muriseră, căci n-au murit deodată, ci doar erau în suferință, se rugau și ziceau: „Doamne, această ploaie care a venit asupra trupurilor noastre socotește-o ca botezul nostru, căci noi pentru Tine am mărturisit.” Iar fulgerele și trăsnetele i-au atins pe mulți păgâni și i-au omorât.
Apoi un bătrân a luat trupurile sfinților, le-a pus într-un sicriu și, urcându-le într-o corabie, le-a dus într-un loc ferit, ca să le înmormânteze acolo. Nataliam a aflat de acel loc.
Natalia, care mărturisea pe Hristos, a fost silită de călăi să fie pusă într-o corabie și cu acea corabie ea a plecat și a ajuns la locul unde erau sfintele moaște ale soțului său Adrian și ale celorlalți mucenici. Natalia s-a rugat și a zis: „Doamne, și eu sunt creștină. N-am apucat să fiu ucisă, dar mari dureri m-au străpuns pentru suferința soțului meu Adrian și a tuturor celor ce au murit nevinovați doar pentru că au avut credința cea adevărată în Tine, Hristoase Dumnezeule. Cu adevărul Tău pătrunde-mă și pe mine, Doamne.”
Rugându-se la moaștele soțului său Adrian și ale celorlalți 23 de mucenici, Natalia și-a dat și ea sfârșitul și astfel nu s-a despărțit de soțul ei, care a murit martir. A suferit și ea durerea pe care a văzut-o la soțul ei și la ceilalți mucenici.
Astfel, Sfânta Natalia și-a împlinit visul de a fi împreună cu soțul ei și de a merge împreună în împărăția cea cerească. Amin.
Iubiți credincioși, iată ce înseamnă dragostea de Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu depășește dragostea de soți, de copii, de părinți, pentru că Dumnezeu trebuie să fie iubit cel mai mult. El este viața noastră, El este nădejdea noastră, El este Cel care ne dă cele necesare pentru viața noastră, ca să nu trăim doar vremelnic aici pe pământ, ci să trăim și în viața cea cerească, în împărăția lui Dumnezeu, în ceruri. Amin.
