După slujba Pavecerniței Mari și a Canonului Sfântului Andrei Criteanul, oficiate luni, 23 februarie, în Catedrala Arhiepiscopală „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Constanța, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a vorbit credincioșilor despre începutul Postului Mare ca timp de cercetare lăuntrică, pocăință și pregătire pentru Judecata de apoi, arătând că această perioadă deschide o lucrare profundă de curățire sufletească.
„Iată, încheiem prima zi de post din anul acesta, 2026. Suntem sub duhul rugăciunilor ce s-au făcut. Am citit prima parte din Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, care începe atât de sugestiv: «De unde voi începe a plânge păcatele mele cele multe?»”, a spus ierarhul, subliniind că Postul Mare este momentul în care fiecare credincios trebuie să privească în interiorul său și să-și evalueze viața și relația cu Dumnezeu și cu semenii.
Canonul cel Mare — oglindă a conștiinței
Potrivit Arhiepiscopului Tomisului, Canonul Sfântului Andrei Criteanul aduce înaintea credincioșilor exemple de oameni drepți și de oameni păcătoși, chemând la discernământ și la asumarea responsabilității personale pentru viața duhovnicească.
„Cel dintâi mare păcătos este Cain, care și-a ucis fratele, pe Abel, din invidie, pentru că jertfa lui Abel era primită, fiind o jertfă curată. Iată, și noi să luăm acest exemplu. Când venim la biserică să aducem lui Dumnezeu o jertfă, principala jertfă este jertfa sufletului nostru”, a afirmat ierarhul.
El a arătat că, prin harul primit în Hristos, credincioșii sunt chemați să aducă lui Dumnezeu gânduri curate și o lucrare zilnică de rugăciune și îndreptare, iar rugăciunea Sfântului Efrem Sirul sintetizează lupta dintre virtuți și patimi.
„Postul cel Mare are rânduielile rugăciunilor celor mai aspre, dar și cele mai adevărate. În aceste zile lăsăm cele lumești și luăm cele duhovnicești”, a spus acesta.
Pregătirea pentru sfârșitul veacurilor
În continuarea predicii, ierarhul a legat mesajul Canonului de Evanghelia serii, subliniind caracterul eshatologic al Postului Mare și responsabilitatea fiecărui om în perspectiva judecății.
„Aceste cuvinte ale Sfintei Evanghelii trebuie să le luăm aminte, deoarece trebuie să ne pregătim pentru cele viitoare. Niciun om nu va scăpa de judecată”, a afirmat ÎPS Teodosie, explicând că semnele istoriei și ale lumii trebuie citite în cheie duhovnicească.
El a amintit cuvintele Mântuitorului despre smochin și semnele vremurilor, arătând că judecata universală trebuie purtată permanent în minte și în inimă ca motiv de pocăință și trezvie.
„Acest ceas al judecății universale trebuie să-l purtăm în minte și în inimă tot timpul. Noi să trăim în această căință pentru păcatele noastre, în preamărirea lui Dumnezeu și în oprirea de la păcate, pentru a fi pregătiți pentru veacul cel viitor”, a spus ierarhul.
Pocăința — lucrare concretă, nu idee
Arhiepiscopul Tomisului a insistat asupra faptului că pocăința nu este doar o conștientizare intelectuală, ci o experiență lăuntrică profundă, însoțită de lacrimi, schimbare și luptă împotriva păcatelor.
„Căința este cea mai adâncă stare de plângere a păcatelor noastre. Nu trebuie doar prin minte să ne treacă această părere de rău, ci și prin inimă; lacrimile lovesc în porțile cerului, iar Dumnezeu primește căința noastră”, a spus ierarhul, enumerând păcatele de care credincioșii sunt chemați să se ferească și îndemnând la îndreptare concretă.
El a subliniat că fiecare cântare a Canonului trebuie primită personal, ca un apel direct la schimbarea vieții și la înlocuirea păcatului cu trezvie, bucurie și iubire.
„Fără iubire nu există mântuire, iar credința și iubirea trebuie să fie împreună. Dacă crezi, dar nu faci ceea ce crezi, ești gol pe dinăuntru”, a afirmat ÎPS Teodosie.
Postul — drum spre înnoirea vieții
În final, ierarhul a arătat că Postul Mare este o lucrare continuă de bine, rugăciune și solidaritate, orientată spre vindecarea sufletului și redobândirea comuniunii cu Dumnezeu.
„Să ținem postul până la capăt, să ne rugăm neîncetat, să facem binele în fiecare zi, să ne ajutăm unii pe alții și să uităm orice rău din partea semenilor noștri”, a îndemnat acesta.
În încheiere, Arhiepiscopul Tomisului a subliniat că lucrarea postului conduce la umplerea sufletului de har și la întărirea legăturii cu Dumnezeu și cu semenii.
„Astfel, făcând binele neîncetat, cu rugăciune stăruitoare și trezvie, să ducem tot postul, care să ne fie de mare folos pentru sufletele noastre, pe care să le răscumpărăm din robia păcatului și a morții și să le umplem de har”, a spus ÎPS Teodosie.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, luni, 23 februarie, după slujba Pavecerniței Mari și a Canonului Sf. Andrei Criteanul, oficiată de Arhiepiscopul Tomisului în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Preacuvioși, preacucernici părinți, iubiți credincioși,
Iată, încheiem prima zi de post din anul acesta, 2026. Suntem sub duhul rugăciunilor ce s-au făcut. Am citit prima parte din Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, care începe atât de sugestiv: „De unde voi începe a plânge păcatele mele cele multe?”
Cu adevărat, noi suntem în perioada Postului Mare, când trebuie să privim înlăuntrul nostru: ce venin am adunat, ce păcate am săvârșit, cum ne-am dus viața, în ce legătură suntem cu Dumnezeu și cu semenii.
Canonul acesta este cel mai frumos și cel mai sugestiv și este atât de inspirat de Dumnezeu, încât Sfântul Andrei, iată, s-a rugat el pentru sine însuși, dar îi era milă și de popor, că era ierarh: a fost episcopul Cretei. Și iată, a adus în acest canon toate pildele de oameni buni, drepți, dar și de oameni păcătoși. A adus din Vechiul Testament pe Avraam, pe Iov, pe ceilalți drepți și iată, a adus și pe cei păcătoși, de care să ne ferim.
Cel dintâi mare păcătos este Cain, care și-a ucis fratele, pe Abel, din invidie, pentru că jertfa lui Abel era primită, fiind o jertfă curată: aducea jertfă din ce era mai bun și mai frumos. Iar jertfa lui Cain nu era primită, pentru că aducea ce nu-i trebuia.
Iată, și noi să luăm acest exemplu. Când venim la biserică să aducem lui Dumnezeu o jertfă, principala jertfă care este? Nu cea materială. Cei din Vechiul Testament aduceau jertfe materiale. Însă principala jertfă este jertfa sufletului nostru.
Oamenii, de la început, după păcat, n-au putut să se mai roage din suflet și s-au rugat mai mult exterior. De aceea rugăciunea lor era unită mai ales cu jertfele de animale, mai ales. Dar iată, noi, fiindcă am primit harul Duhului Sfânt prin răscumpărarea lui Iisus Hristos, trebuie să aducem gândurile noastre cele mai curate, pline de dragoste de Dumnezeu și de semeni. Și această jertfă s-o aducem zilnic.
De aceea, iată, Biserica a așezat rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, în care se cuprind virtuțile și păcatele cele mai importante: pe unele să le facem — pe cele bune — iar de cele rele să ne păzim, să ne ferim.
De aceea, iată, Postul cel Mare are rânduielile rugăciunilor celor mai aspre, dar și cele mai adevărate. Pentru că, iată, noi, în aceste zile, în prima săptămână, lăsăm cele lumești și luăm cele duhovnicești.
Lumea materială, care a fost atât de mult pătată de păcatele oamenilor, nu mai are valoare în sine, pentru că materia aceasta, grea, este provizorie. De aceea noi să ne legăm de hrana pentru suflet, că sufletul este veșnic. Cine nu-și hrănește sufletul, acel suflet cade.
Așa cum, fără hotărâre și fără rânduială, cum fac sportivii cu hrana lor, nu pot să facă acel sport, tot așa și noi. Și Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creștini să ia seama cum sportivii se pregătesc și luptă pentru o cunună trecătoare; dar creștinii luptă pentru o cunună netrecătoare, iar cununa netrecătoare este a vieții veșnice.
Sfânta Evanghelie din seara aceasta, după ce Canonul ne-a arătat la cine să luăm aminte și ce pilde să urmăm, Sfântul Evanghelist Luca, prin Evanghelia din seara aceasta, ne cheamă la înțelepciune. Este Evanghelia prin care se vestesc toate relele care vor veni peste lume, iar relele au început să vină chiar din veacul întâi. În anul 70, atunci a fost cucerit Ierusalimul de romani și au fost dărâmate toate, inclusiv templul. După aceea, până în secolul al IV-lea, până la Sfântul Împărat Constantin cel Mare și Sfânta Elena, Ierusalimul a fost o dărăpănătură. Acestea le-a vestit Mântuitorul în Sfânta Evanghelie de astăzi, dar, totodată, a vestit și ceasul sfârșitului veacului acestuia. De aceea trebuie să ne pregătim, pentru că la sfârșitul veacurilor se va sfârși lumea aceasta — pământul și cerul material, din care cel mai important este Soarele, care dă lumină, prin satelitul său, și noaptea, prin Lună.
Aceste cuvinte ale Sfintei Evanghelii trebuie să le luăm aminte, deoarece trebuie să ne pregătim pentru cele viitoare. Niciun om nu va scăpa de judecată. De aceea, înainte de judecată vor fi semnele cele mari ale Judecății celei de apoi.
Și ne spune Mântuitorul: „Priviți smochinul și toți copacii: când fac muguri, vă dați seama că vara este aproape. Așa și voi, când veți vedea aceste semne împlinite, să știți că sfârșitul este aproape, la uși.”
Și iată, acest ceas al judecății universale — judecată care are o sentință definitivă — trebuie să-l purtăm în minte și în inimă tot timpul. Noi să trăim în această căință pentru păcatele noastre, în preamărirea lui Dumnezeu și în oprirea de la păcate, pentru a fi pregătiți pentru veacul cel viitor.
Aceste seri cu Sfintele Evanghelii — veți vedea că și celelalte trei Evanghelii — ne aduc învățături atât de valoroase.
Ce este căința? Căința este cea mai adâncă stare de plângere a păcatelor noastre. Când ne pare rău de ce am făcut, nu trebuie doar prin minte să ne treacă această părere de rău, ci și prin inimă; să vărsăm lacrimi, pentru că lacrimile, cum spune un Sfânt Părinte, lovesc în porțile cerului, iar Dumnezeu primește căința noastră.
Atâția sfinți au avut darul lacrimilor, pentru că se căiau foarte profund de păcatele pe care le-au săvârșit. Dar nu numai atât. Trebuie să luptăm ca să împuținăm păcatele, să nu mai greșim cu păcate grele, precum desfrâul, beția, fumatul, hoția, lenevirea, minciuna, răutatea, pisma și ura. Aceste păcate să ni le amintim: dacă le-am făcut, să le regretăm din adâncul sufletului nostru.
A-ți plânge păcatele, în calitate de creștin, este lucrul cel mai necesar, pentru că cine nu cere iertare nu primește. Și veți vedea, într-o Evanghelie unde se vorbește despre aceasta, că noi trebuie să simțim fiecare cântare a acestui canon ca adresându-se nouă personal. Nouă ni se adresează acest canon și este atât de actual.
Petrecând cele patru părți ale Canonului în cele patru seri, până joi seara, trebuie să avem în mintea și în inima noastră aceste cântări, cu cuvintele atât de tăioase la adresa păcatelor noastre. Să ne lepădăm de toate acestea, dar nu doar să ne lepădăm, ci să înlocuim starea de păcat cu o stare de trezvie, de bucurie și de iubire față de Dumnezeu și față de semenii noștri.
Fără iubire nu există mântuire, iar credința și iubirea trebuie să fie împreună. Dacă crezi, dar nu faci ceea ce crezi, ești gol pe dinăuntru. Mintea are ideea despre cele bune, dar nu vine și fapta. Fără să făptuim binele, nu avem cale către ceruri.
De aceea, Sfinții Părinți ne-au arătat cum este suișul către ceruri pe treptele virtuților. Pentru cei nepăsători, necredincioși și dedați păcatelor grele, calea este ușoară, dar dureroasă, pentru că, nefăcând binele prin care se urcă la cer și făcând răul, coboară mereu în adânc.
De aceea să luptăm împotriva răului, să-l împuținăm și să biruim răul prin bine. Când binele este deasupra, răul este rușinat.
Să ne sârguim, așadar, să tipărim în mintea și în inima noastră cuvintele Sfintei Evanghelii și cuvintele Canonului celui Mare, care este cu adevărat un îndreptar pentru toți oamenii care au greșit. Este cineva care nu a greșit? Nu este niciunul, nici măcar unul, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Toți ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut; am păcătuit și pe Dumnezeu, prin păcat, L-am înfruntat, iar pe semeni, fără iubire față de ei, ne-am depărtat și de Dumnezeu. Cine nu-și iubește semenii și nu îi ajută pe cei care au nevoie de ajutor nu Îl iubește pe Dumnezeu.
De aceea, aceste cuvinte generale pentru prima seară a Canonului, care nu sunt de la mine, ci sunt adunate din Sfintele Scripturi, din Canonul Sfântului Andrei și din celelalte scrieri ale Sfinților Părinți, să le puneți la inimă: să rămâneți credincioși, dar și făptuitori ai binelui și mereu să plângem pentru păcatele noastre, pentru că plânsul pentru păcate folosește cel mai mult. Este cel care ne ajută să dobândim coroana cea neveștejită a vieții celei veșnice.
Să fim cu toții cu luare-aminte, să ținem postul până la capăt, să ne rugăm neîncetat, să facem binele în fiecare zi, să ne ajutăm unii pe alții, să uităm orice rău din partea semenilor noștri, dar să ne aducem aminte de binele făcut de toți cei care ne-au făcut bine și sunt pildă pentru noi.
Cu Dumnezeu trebuie să petrecem în minte, în inimă și în tot timpul zilei, deoarece Dumnezeu este Stăpânul și Părintele nostru, iar El L-a trimis pe Fiul Său să ne cheme la mântuire, ne-a răscumpărat prin jertfa Sa de păcate și ne-a izbăvit de moartea cea veșnică.
Să-L rugăm pe Mântuitorul Hristos, Care este mereu prezent cu noi și în mijlocul nostru, să ne ajute pe toți; să-L rugăm să ne ajute să ne căim, să ne plângem păcatele și să uităm orice rău din partea semenilor noștri.
Astfel, făcând binele neîncetat, cu rugăciune stăruitoare și trezvie, să ducem tot postul, care să ne fie de mare folos pentru sufletele noastre, pe care să le răscumpărăm din robia păcatului și a morții și să le umplem de har. Prin har dobândim cunoașterea adevărului, legătura cu Dumnezeu și cu semenii noștri și facem un legământ cu veșnicia vieții de dincolo, de care să avem cu toții parte. Amin. Dumnezeu să ne ajute.”
