Duminică, 22 februarie, la Catedrala Arhiepiscopală „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Constanța, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a rostit un amplu cuvânt de învățătură după Slujba Vecerniei Iertării, marcând intrarea credincioșilor în perioada Postului Sfintelor Paști.
Ierarhul a vorbit despre pocăință ca stare fundamentală a vieții creștine și despre necesitatea unei cercetări lăuntrice sincere înainte de începutul postului.
Întrebările conștiinței înaintea postului
În debutul predicii, Arhiepiscopul Tomisului a subliniat că Postul Mare începe cu o chemare la introspecție și responsabilitate personală:
„Cine dintre noi a fost mereu cu mintea și cu inima la cer? Cine dintre noi nu și-a depărtat mintea în timpul rugăciunii? Cine a făcut toate laudele și rugăciunile către Dumnezeu în toată ziua?”
Aceste întrebări, a explicat ierarhul, arată lipsurile duhovnicești care lasă un gol în suflet și care pot fi vindecate prin rugăciune, căință și mulțumire aduse lui Dumnezeu.
Pocăința – începutul urcușului spre Înviere
ÎPS Teodosie a arătat că pocăința este starea cea mai plăcută lui Dumnezeu atunci când este trăită sincer și concret, iar începutul postului presupune îndreptarea vieții și lepădarea gândurilor pătimașe, a urii și a neiertării.
Ierarhul a amintit că, potrivit învățăturii apostolice, timpul trebuie răscumpărat, deoarece lupta duhovnicească se intensifică tocmai atunci când omul începe să se roage și să facă binele.
„În căință nu suntem niciodată singuri, ci suntem cu Dumnezeu. Începem căința ca fiul cel risipitor și, întorcându-ne spre Dumnezeu, Dumnezeu vine spre noi”, a spus Arhiepiscopul Tomisului.
Rânduiala începutului de post
Predica a evidențiat și rânduiala concretă a primelor zile din Postul Mare, caracterizate prin ajunare și intensificarea rugăciunii, cu iconomie pentru cei bolnavi sau dependenți de tratament.
ÎPS Teodosie a explicat că postul nu este doar o practică alimentară, ci o jertfă care unește trupul și sufletul și pregătește credinciosul pentru viața veșnică.
De asemenea, ierarhul a insistat asupra legăturii dintre bucurie și rugăciune, citând îndemnul apostolic: „Bucurați-vă pururea, rugați-vă neîncetat”.
Lupta cu patimile și sensul postului
Arhiepiscopul Tomisului a avertizat asupra pericolului minimalizării păcatului și asupra tendinței omului de a-și justifica slăbiciunile, subliniind că orice păcat reprezintă o împotrivire față de Dumnezeu.
În acest context, ierarhul a arătat că postul este o poruncă veche, prezentă încă din Rai, și o cale de întoarcere la comuniunea cu Dumnezeu.
El a vorbit despre rolul trezviei și al rugăciunii continue, oferindu-l drept exemplu pe Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, model de viețuire ascetică și de căutare a harului.
Post sufletesc și post trupesc
Un accent important al cuvântului a fost pus pe distincția dintre postul sufletesc și cel trupesc. Potrivit ierarhului, postul sufletesc — adică rămânerea în comuniune cu Dumnezeu — trebuie trăit permanent, în timp ce postul trupesc se unește cu acesta în perioadele rânduite de Biserică.
Credincioșii au fost îndemnați să privească postul ca pe un urcuș duhovnicesc continuu, orientat spre dobândirea bucuriei lăuntrice și spre pregătirea pentru Înviere.
Chemarea la început hotărât
În încheiere, ÎPS Teodosie a subliniat că Postul Mare este rânduiala cea mai vie a vieții liturgice, deoarece pregătește întâlnirea cu sărbătoarea Învierii Domnului.
Ierarhul a îndemnat credincioșii să înceapă postul cu hotărâre, în trezvie și rugăciune, pentru a transforma această perioadă într-un adevărat urcuș interior.
Mesajul central al predicii a fost că pocăința, rugăciunea și trezvia redau sensul postului și deschid drumul spre lumina Învierii.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, duminică, 22 februarie, după Slujba Vecerniei, oficiată de Arhiepiscopul Tomisului în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța.
”Preacuvioși, preacucernici părinți, iubiți credincioși,
Iată, a sosit vremea cea mai sfântă de pocăință. Pocăința este starea cea mai plăcută lui Dumnezeu, dacă vine din partea noastră sincer și este trăită.
Noi, cu adevărat, având această vreme atât de prielnică sufletelor noastre, trebuie să trăim pocăința din plin, pentru că avem motive foarte întemeiate să ne căim.
Cine dintre noi a fost mereu cu mintea și cu inima la cer? Cine dintre noi nu și-a depărtat mintea în timpul rugăciunii? Cine a făcut toate laudele și rugăciunile către Dumnezeu în toată ziua? Acestea sunt câteva întrebări pe care trebuie să ni le punem ca să constatăm cât de multe lipsuri avem.
Toate aceste lipsuri duhovnicești ne lasă un gol mare în suflet și trebuie, cu adevărat, ca sufletele noastre să le înnoim, să le întărim, să le umplem de laudă adusă lui Dumnezeu și de căință pentru păcatele noastre. Rugăciunea de laudă, rugăciunea de căință și rugăciunea de mulțumire sunt cele mai puternice și cele care ne înnoiesc sufletul și ne arată pe noi a fi mai puternici în viața aceasta vremelnică, dar folositoare dacă ne pregătim pentru viața cea veșnică.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă atât de stăruitor și ne spune: „Luați aminte să nu treacă zilele și anii voștri în zadar. Răscumpărați zilele, că timpul este scurt și vremurile sunt grele.” Iar vrăjmașul nostru, diavolul, tot timpul este la pândă la fiecare dintre noi, că sunt mulți cei răi și ne înconjoară atunci când începem să ne rugăm și să facem binele. Acolo se năpustesc. Îi lasă pe cei împătimiți, iar pe cei ce vin la căință spre mărturisirea păcatelor, pe aceștia îi îmbulzesc și îi amăgesc, dacă găsesc amăgire în sufletul celor ce se roagă și se căiesc. Îi îndeamnă să li se pară prea greu, prea mult și de neîndeplinit.
În căință, în rugăciunea de laudă și de mulțumire, nu suntem niciodată noi singuri, ci suntem cu Dumnezeu. Începem căința ca fiul cel risipitor și, întorcându-ne spre Dumnezeu, Dumnezeu vine spre noi. Când începem căința cu adevărat, trebuie să simțim că scoatem din noi toate gândurile pătimașe, toate faptele cele rele, toată ura, ținerea de minte a răului, neiertarea și toate celelalte.
De aceea, Postul Mare începe cu această rânduială: să ne rugăm cu rugăciunile hărăzite pentru aceste zile de început ale postului și să începem rânduiala de cu seară, ca noi să fim cu adevărat pregătiți pentru ziua de mâine, care este începutul postului. În seara aceasta încă se mai poate gusta ceva, dar mâine și poimâine, cine vrea să țină rânduiala, bea agheasmă și, eventual, apă. Sunt două zile de postire totală, așa cum a rânduit Sfânta Biserică. Cei neputincioși, cei care depind de medicamente, au o excepție, dar tot cu jertfă: să guste cât mai puțin, doar pentru a putea rezista, să meargă mai departe și să se roage intens tot timpul.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă atât de direct: „Bucurați-vă pururea, rugați-vă neîncetat.” Bucuria este legată de rugăciune. Nu există bucurie fără Dumnezeu. Există așa-zise bucurii întunecate, de patimi: cei ce păcătuiesc greu își pun patimile la loc de cinste, iar păcatele le socotesc dezmierdări. Câtă înșelăciune este în această gândire! Te-ai despărțit de Dumnezeu? Ești al nimănui. Dar nu te lasă diavolul să fii al nimănui, că vrea să fii al lui.
De aceea trebuie să ne păzim de toate uneltirile diavolești, pentru că Apostolul ne spune: „Luați seama cum trăiți și vegheați la sufletul vostru, căci vrăjmașul este prezent mereu și vine asupra voastră, căutând pe cine să înghită.” Ce vrea să înghită vrăjmașul? Vrea să ne înghită sufletul, nu la propriu; vrea să-l cucerească, să-i slujească lui. Pentru că cel care a adus răul în creație — și răul vine de la cel viclean, de la Lucifer și ceata lui — este nesățios să continue acest rău.
Cu răul se hrănește diavolul și ne amăgește și pe noi să ne hrănim cu răul. Și, de multe ori, stau de vorbă cu oameni care sunt cuprinși de patimi și spun: „Am și eu un necaz, dar în rest sunt bun, nu fac rele.” Cine se autoproclamă bun se înșală foarte mult.
Care sunt cei care motivează cel mai mult răul? Fumătorii spun: „Nu pot să mă las, am și eu un viciu, dar în rest fac numai bine.” Pentru un singur păcat pe care îl fac oamenii, spune Mântuitorul, dacă ai păcătuit cu un păcat, ești vinovat de toată legea lui Dumnezeu. De aceea, să nu vă mângâiați cu niciun păcat. Orice păcat este împotrivire față de Dumnezeu și de legea Lui.
Mântuitorul Hristos ne-a adus legea vieții veșnice, iar veșnicia începe de aici, de pe pământ. Veșnicia trebuie pregătită. De aceea ne îndeamnă Apostolul să răscumpărăm timpul.
Iată, postul acesta este cel mai lung și cel mai aspru. Sigur, începe cu două zile de ajunare, în care nici Sfânta Liturghie nu se săvârșește și nu ne putem împărtăși în primele două zile ale postului, pentru că sunt zile de post aspru și de căință.
Împărtășania este moment de bucurie. Cum să ne bucurăm când trebuie să ne plângem păcatele? Nu o tristețe dusă la extrem, ci un regret adânc pentru păcatele noastre sunt aceste zile. Pentru că cine se întristează peste măsură cade în deznădejde. Trebuie să fim în echilibru sufletesc când ținem postul.
Postul este o mare legătură cu Dumnezeu, pentru că este jertfa și prima poruncă dată de Dumnezeu strămoșilor noștri. Prin post au stat strămoșii noștri o vreme în Rai, când i-a așezat Dumnezeu acolo, și erau fericiți, nimic nu le lipsea, iar din zi în zi aveau bucurii și daruri duhovnicești tot mai mari.
Dar Satana, cel invidios pe omul pe care Dumnezeu l-a făcut cu mai multe daruri decât pe îngeri, din care făcea și el parte, a pizmuit bucuria, fericirea și podoaba spirituală aleasă a omului. De aceea nu putea să se apropie în chip văzut, căci el este nevăzut și ia diferite chipuri, și s-a apropiat să-i vorbească omului în limbaj spiritual, căci așa vorbeau strămoșii noștri în Rai.
Mulți s-au întrebat ce limbă au vorbit Adam și Eva cu Dumnezeu în Rai. Nu au vorbit o limbă ca toate limbile de după amestecarea lor. Sigur, la început a existat o limbă, și aceasta articulată, dar limba duhovnicească din Rai a fost vorbirea cea mai înaltă, pentru că vorbeau cu Dumnezeu prin harul Lui, pe care îl aveau și înlăuntru, și în afară.
Ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, ca să vestesc popoarelor mântuirea. Nu sunt eu vrednic de acest har. Harul lui Dumnezeu vorbește prin mine și mulțumesc lui Dumnezeu că m-a chemat din adâncul păcatului ca să-I fiu slujitor la neamurile la care voi ajunge, căci prin har toate sunt cu putință; este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu.”
De aceea și noi să luăm aminte că harul este cel pe care trebuie să-l căutăm mereu. Rugăciunea continuă prin trezvie, iar Sfinții Părinți, cuvioșii care au reușit să-și stăpânească mintea și inima și uneau mereu mintea cu inima, o făceau prin harul lui Dumnezeu.
Avem atâția cuvioși părinți, inclusiv din neamul nostru. Iar cel mai frumos exemplu din neamul nostru este Sfântul Ioan Iacob, care a fost originar din Horodiștea, călugăr la Mănăstirea Neamț, apoi a plecat în Țara Sfântă, a stat la Ierusalim, a fost trimis la Iordan și de acolo a mers la Hozeva, unde a trăit o viață atât de aspră și plină de înțelepciune și frumusețe duhovnicească. El este pentru noi o pildă de viețuire, de rugăciune, de trezvie și de bucurie spirituală.
Bucuriile spirituale sunt mult mai adevărate și mai folositoare. Bucuriile spirituale înseamnă o jertfă neîntreruptă. Dacă întrerupem această jertfă a rugăciunii și a trezviei, își face loc cel viclean în mintea și în inima noastră și ne înșală, făcându-ne să credem că putem, fără Dumnezeu, să ne îndulcim viața.
Orice îndulcire a unui post lipsit de rugăciune și trezvie este păguboasă. Nu trebuie să îndulcim rugăciunea, să o rărim ori să o facem superficial. Când ne rugăm, ne spune Sfântul Vasile cel Mare, nu trebuie să se roage doar limba, ci și mintea, și inima, și tot trupul nostru: mâna, piciorul, ochii, urechile — toate ale noastre să se roage.
Atunci, rugăciunea ne cuprinde și ne face vrednici să stăm înaintea lui Dumnezeu, pentru că Îl vedem în taină prin credință, iar rugăciunea se adresează lui Dumnezeu cu conștiință vie și știm că nu suntem singuri într-o astfel de rugăciune.
De aceea, tot postul acesta să ținem căința, să ținem rugăciunea, să ținem trezvia. Sfinții Părinți ne arată că există post sufletesc și post trupesc. Postul sufletesc trebuie ținut și în afara postului, pentru că postul sufletesc înseamnă să rămânem în legătură, în comuniune cu Dumnezeu, cu Maica Domnului și cu sfinții. Această legătură nu trebuie să o pierdem niciodată.
Postul trupesc se referă la cele materiale, la mâncare și băutură. Acest post trupesc se unește cu postul sufletesc în timpul perioadelor de postire. De aceea avem nevoie să fim înțelepți, să ne răscumpărăm păcatele, să ne răscumpărăm sufletele, să ne ridicăm sufletele către Dumnezeu, pentru că de acolo ne vine ajutorul.
Cum spune psalmistul: „Ridicat-am ochii mei la munți, de unde vine ajutorul.” Când vorbește aici despre munți, nu se referă la munții cu copaci și pietre, ci la munții duhovnicești. Trebuie să urcăm necontenit, pentru că trebuie să ne pregătim pentru viața cea viitoare, care este un urcuș neîntrerupt. Sfinții urcă neîncetat în viața cea de dincolo și se bucură în fiecare zi mai mult decât în ziua precedentă.
De aceea și noi, în post, trebuie să realizăm această bucurie a sufletului, această jertfă a sufletului unită cu jertfa trupului. Pentru că, așa cum la rugăciune trebuie să postească mâinile, picioarele, ochii și urechile, tot astfel și în post trebuie să se roage toate acestea. Toate aceste mădulare ale trupului nostru trebuie să se abțină de la orice desfătare trupească trecătoare.
Așadar, să începem postul hotărâți. Toți avem nevoie de post. Este rânduiala cea mai sfântă și cea mai vie a perioadei Postului Mare, pentru că ne pregătim pentru cea mai mare sărbătoare — sărbătoarea Învierii Domnului, care este sărbătoarea sărbătorilor și la această sărbătoare trebuie să fim mereu treji. Să ne ajute Dumnezeu să rămânem treji pentru toate cele pe care le avem de făcut.”
