Credința lui Avraam, temelia ascultării desăvârșite
„Cât de minunate, cât de frumoase și cât de pline de lumină au fost acatistele din seara aceasta!”, a spus Înaltpreasfințitul Teodosie la începutul cuvântului său de învățătură.
Arhiepiscopul Tomisului a vorbit despre credința neclintită a patriarhului Avraam, părintele neamului evreiesc, „care, chemat de Dumnezeu, a lăsat totul și a plecat în pământul făgăduinței, fără să se îndoiască nicio clipă de voia Domnului”:
„Dumnezeu l-a chemat și i-a spus că din el va ridica un popor mare și că, prin el și prin seminția lui, se vor binecuvânta toate neamurile pământului. Deși avea o vârstă înaintată, el și soția sa, Sara, nu au pus la îndoială nimic. Au crezut în făgăduința lui Dumnezeu, știind că El nu poate să mintă.”
ÎPS Teodosie a amintit și episodul cutremurător al jertfei lui Isaac, arătând că Avraam „a fost gata să-l aducă jertfă pe propriul fiu, convins fiind că Dumnezeu poate să-l învie”:
„Când Isaac a întrebat: «Tată, jertfa o pregătim, dar unde e oaia pentru jertfă?», Avraam i-a răspuns: «Se va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale». Iar Îngerul Domnului l-a oprit, spunând: «Am văzut credința ta». Berbecul adus în locul fiului său preînchipuie pe Mântuitorul Hristos, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.”
„De aceea, Avraam rămâne cel mai credincios om din toate timpurile. Raiul este numit Sânul lui Avraam, căci prin credința sa a pregătit coborârea Fiului lui Dumnezeu, Care S-a jertfit nu în chip simbolic, ci real, pentru mântuirea lumii”, a adăugat ierarhul.
Sfânta Pelaghia – din păcat, la sfințenie
În continuare, Arhiepiscopul Tomisului a vorbit despre Sfânta Pelaghia, o femeie păcătoasă care s-a convertit prin pocăință adâncă și a devenit una dintre cele mai puternice modele de viață sfântă:
„Pelaghia se numea altfel înainte — era o actriță, o comediantă vestită, pe nume Mădălina. Umbla împodobită, plină de miresme, și a venit într-o zi la biserica din Calcedon, unde se afla un sinod ecumenic. A intrat într-o ținută nepotrivită, cu capul descoperit și haine sumare. Toți episcopii și-au întors privirea, dar episcopul Non s-a apropiat de ea și i-a vorbit atât de pătrunzător, încât cuvintele lui au fost ca o sabie care a străpuns inima și mintea acelei femei.”
După acea întâlnire, Pelaghia „s-a căit, a părăsit viața păcătoasă, a devenit călugăriță și, pentru a nu mai fi ispitită, a îmbrăcat haine bărbătești, viețuind sub nume monahal”:
„Ea nu se oprea niciodată din rugăciune, dormea rugându-se, se trezea rugându-se. Postea aspru și era foarte smerită. La sfârșitul vieții s-a descoperit că acest monah era, de fapt, o femeie. Pelaghia a devenit o sfântă ascultată de Dumnezeu, un exemplu de căință radicală și deplină.
De aceea spune Mântuitorul: Când spui da, să fie da; când spui nu, să fie nu. Pelaghia a fost fierbinte în dragostea ei față de Dumnezeu. De la o viață rușinoasă a ajuns la cea mai înaltă sfințenie. A trăit în întunericul unei peșteri, dar a fost luminată de Soarele Dreptății, Hristos.”
Căința – jertfa cea mai primită de Dumnezeu
„Cea mai importantă lucrare a noastră este căința”, a spus Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, subliniind valoarea duhovnicească a rugăciunii izvorâte din inimă zdrobită:
„Rugăciunea de căință este cea mai primită de Dumnezeu, pentru că în ea se cuprind toate virtuțile: smerenia, credința, nădejdea și dragostea. Căința le cuprinde pe toate. De aceea și noi să învățăm de la Sfânta Pelaghia adevărata pocăință, că avem pilde vii în viețile sfinților despre cum trebuie să trăim ca să ajungem la Dumnezeu.”
Arhiepiscopul Tomisului a încheiat cu un îndemn plin de forță duhovnicească:
„Dumnezeu primește întotdeauna jertfa noastră, pentru că Fiul Său S-a jertfit pentru noi, iar noi trebuie să ne jertfim pentru păcatele noastre. El, deși a fost fără de păcat, a fost Cel mai îndurerat dintre toți oamenii, căci durerile Sale au fost nemăsurate. El a luat în trupul Său rănile păcatului, ca să le vindece, și ne-a vindecat pe noi prin durerea Sa cea mare.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, sâmbătă, 11 octombrie, după Acatistele Invierii Domnului, Sf. si Dreptului Patriarh Avraam si al Sf. Pelaghia, oficiate de Arhiepiscopul Tomisului în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța:
”Preacuvioși, preacucernici părinți, iubiți credincioși,
Cât de minunate, cât de frumoase și cât de pline de lumină au fost acatistele din seara aceasta!
Sfântul Avraam, părintele neamului evreu, a fost chemat de Dumnezeu și era atât de credincios, încât tot ceea ce îi spunea Dumnezeu credea, fără să pună la îndoială nimic. A ieșit din pământul său, a mers acolo unde i s-a poruncit, luând cu sine pe fiul fratelui său, pe Lot, nepotul său, și au ajuns în pământul făgăduinței.
Dumnezeu l-a chemat și i-a spus că din el va ridica un popor mare și că, prin el și prin seminția lui, se vor binecuvânta toate neamurile pământului.
Deși avea o vârstă înaintată, el și soția sa, Sara, nu au pus la îndoială nimic. Doreau copii, însă Sara era stearpă, nu putea să aibă urmași. Dar Avraam a crezut în făgăduința lui Dumnezeu, știind că Domnul nu poate să mintă, fiind singurul desăvârșit.
A petrecut multe încercări. Locul unde s-a așezat, la stejarul Mamvri, era aproape de cetățile Sodoma și Gomora. Acolo s-a dus Lot, căci pământurile erau mănoase și dădeau roade bogate.
După o vreme, Îngerul Domnului a venit și i-a spus lui Avraam că acele cetăți vor fi pierdute, pentru păcatele locuitorilor lor. Avraam a stat de vorbă cu Dumnezeu și a zis: „Doamne, dacă vor fi acolo o sută de drepți, vei pierde cetatea?” – „Nu o voi pierde.”
„Dar dacă vor fi cincizeci?” Și tot așa a micșorat numărul până la unul singur. Iar Domnul a zis: „Chiar dacă va fi un singur drept, nu o voi pierde.”
Lot, care era străin printre ei, a fost avertizat să plece cu soția și cu fiicele sale și să nu se uite înapoi, ca să nu fie pedepsiți.
Dar soția lui Lot, ca orice femeie curioasă, a zis: „Trebuie să mai văd o dată cât de bine am trăit aici.” Și, uitându-se înapoi, s-a prefăcut într-o stâncă de sare.
Lot a rămas doar cu fiicele sale. A fost însă ispitit și a căzut în păcatul greu al incestului, plângând apoi mult și socotind că nu va mai fi iertat niciodată de Dumnezeu.
Se spune că i s-a dat semn să adune vreascuri din lemnul pomului cunoștinței binelui și răului, iar dacă, udându-le cu lacrimi și cu apă din mare, vor prinde lăstari în patruzeci de zile, va fi semn că iertarea lui e primită.
Și s-au făcut lăstari. Din acel lemn a crescut pomul vieții, iar din el a fost făcută Crucea Domnului. De aceea Sfânta Cruce este noul Pom al Vieții, pentru că, deși este din lemnul cunoștinței binelui și răului, nu poartă roade materiale, ci roade duhovnicești — aduce iertarea păcatelor tuturor, căci pe acel lemn S-a răstignit Hristos.
Avraam a primit și vestea că va avea un fiu. Când? Când el avea o sută de ani, iar soția sa, nouăzeci. Sara a râs și a zis: „Cum să am eu un copil la această vârstă?” De aceea copilul s-a numit Isaac, adică „râs”.
Și, înainte de aceasta, Sara îi îngăduise lui Avraam să aibă un fiu cu slujnica Agar, iar din ea s-a născut Ismael.
Sigur, așa cum spune și acatistul, Sara, după ce l-a avut pe Isaac, era necăjită pentru că slujnica îi făcea supărări. Atunci Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Trimite-o pe slujnică și pe copilul ei, să nu mai stea cu Sara, căci voi face și din copilul acelei slujnice un popor mare.” Și așa, Ismael a devenit strămoșul poporului arab. Așadar, arabii și evreii au același tată – pe Avraam.
Iată, Avraam a fost un om tare credincios. Mare bucurie a avut când l-a primit pe Isaac ca pe un dar, la vârsta de o sută de ani.
Isaac era un copil ascultător și înțelept, iar Avraam a primit de la Dumnezeu poruncă să-l aducă jertfă, să-l omoare. Nu s-a împotrivit, căci știa că Dumnezeu este credincios și împlinește tot ceea ce spune. Credea că, dacă îl va omorî, Dumnezeu are puterea să-l învie.
A plecat cu copilul să-l aducă jertfă pe muntele Moria. Pe drum, copilul, care ducea lemnele în spate, a întrebat:
„Tată, jertfa ne pregătim, dar unde este oaia pentru jertfă?”
Iar Avraam i-a răspuns: „Se va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale.”
Nu putea să-i spună copilului că el însuși era jertfa. Apoi l-a legat, l-a așezat pe altar, a scos cuțitul ca să-l înjunghie, dar atunci Îngerul Domnului l-a oprit:
„Nu, Avraame, lasă copilul să trăiască! A zis Dumnezeu: ”Am văzut credința ta!” Iată, un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiș, pe acela să-l aduci jertfă.”
Berbecul adus jertfă preînchipuie pe Mântuitorul Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.
Astfel, Avraam rămâne cel mai credincios om din toate timpurile, iar credința lui, cum spune Scriptura, i s-a socotit ca dreptate. Cât de frumos a fost acatistul care a istorisit toate acestea!
Cu adevărat, pentru că Avraam a fost cel mai credincios, Raiul este numit „Sânul lui Avraam”, căci el, prin credința sa, a pregătit coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ. El avea să se jertfească aievea, nu precum fiul lui Avraam, Isaac, căci El a primit de bunăvoie să se jertfească, ca să ne mântuiască.
Și iată, acatistul Sfintei Pelaghia ne învață că orice păcate pot fi iertate și că orice om păcătos poate deveni un om virtuos. Pelaghia se numea altfel înainte – era o actriță, o comediantă vestită, pe nume Mădălina.
Umbla cu mulți după ea, plină de miresme, își pregătea trupul și a mers la biserica din Calcedon, unde se afla atunci un sinod ecumenic și mulți episcopi slujeau. A venit într-o ținută nepotrivită, cu pieptul descoperit, capul neacoperit și haine sumare.
Toți episcopii și-au întors privirea, dar episcopul Non s-a apropiat de ea și i-a vorbit atât de pătrunzător i-a vorbit, cu cuvinte pline de rugăciune și insuflate de Dumnezeu, încât acele cuvinte au fost ca o sabie care a străpuns inima și mintea acelei femei.
Atunci Pelaghia s-a căit, a părăsit viața păcătoasă, a devenit călugăriță și, pentru a nu mai fi ispitită, a îmbrăcat haine bărbătești.
Și iată, după moartea episcopului Non, diaconul acestuia a căutat-o mult pe Pelaghia, neștiind că ea se nevoia în chip tainic, sub nume de bărbat. Se făcuse călugăr, luându-și un nume monahal bărbătesc, și mulți o căutau, folosindu-se de pilda și nevoința ei.
Ea nu se oprea niciodată din rugăciune: dormea rugându-se, se trezea rugându-se. Postea aspru, era foarte slabă, iar toți se minunau de statornicia și râvna ei. Abia la sfârșit s-a aflat că acest monah era, de fapt, o femeie.
Astfel, Pelaghia a devenit cu adevărat o sfântă ascultată de Dumnezeu și un exemplu desăvârșit de căință — o căință radicală, deplină.
De aceea Mântuitorul spune: „Când spui da, să fie da; când spui nu, să fie nu”, pentru că nu trebuie să fim căldicei, ci ori reci, ori fierbinți. Iar Sfânta Pelaghia a fost fierbinte în dragostea ei față de Dumnezeu. De la o viață rușinoasă și păcătoasă, a ajuns la cea mai înaltă sfințenie.
A intrat în peșteră, în întuneric, unde a stat în rugăciune și a fost luminată de Soarele Dreptății, Hristos. Căci Hristos primește jertfa curată, iar cea mai importantă lucrare a noastră este căința.
Rugăciunea de căință este cea mai primită de Dumnezeu, pentru că în ea se cuprind toate virtuțile: smerenia, credința, nădejdea și dragostea. Căința le cuprinde pe toate.
De aceea și noi să învățăm de la Sfânta Pelaghia adevărata pocăință. Avem pilde vii în viețile sfinților despre cum trebuie să trăim ca să ajungem la Dumnezeu.
Dumnezeu primește întotdeauna jertfa noastră, pentru că Fiul Său S-a jertfit pentru noi, iar noi trebuie să ne jertfim pentru păcatele noastre.
El a fost străin de păcat, dar a fost Cel mai îndurerat dintre toți oamenii care au trăit pe fața pământului, căci durerile Sale au fost nemăsurate.
Născut mai presus de fire, Hristos nu a avut afecte de plăcere ca noi, oamenii firești, căci plăcerile omenești diminuează durerea. El a avut numai afecte de durere, luând în trupul Său rănile păcatului, ca să le vindece. Și iată, ne-a vindecat pe noi prin durerea Sa cea mare.”
