Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a rostit duminică, 22 martie, un amplu cuvânt de învățătură după săvârșirea Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur, în Catedrala Arhiepiscopală „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Constanța.
Predica ierarhului a fost centrată pe credință, post și urcușul duhovnicesc, pornind de la Evanghelia vindecării copilului demonizat și ajungând la învățătura Sfinților Părinți despre virtuți și mântuire.
„Cred, Doamne, ajută necredinței mele”
În debutul cuvântului, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie a evocat episodul evanghelic al tatălui care își aduce fiul bolnav la Mântuitorul Hristos, subliniind lupta dintre credință și îndoială.
„Iată, aduc la Tine pe fiul meu, care este mut. Și iată, ucenicii Tăi n-au putut să-l ajute. De poți ceva, ajută-ne nouă”, a spus tatăl îndurerat, iar Mântuitorul i-a răspuns: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.”
Răspunsul părintelui devine, potrivit ierarhului, rugăciunea fiecărui credincios aflat în încercare: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele.”
ÎPS Teodosie a explicat că puterea credinței este nelimitată atunci când este unită cu Dumnezeu, arătând că vindecarea copilului s-a făcut prin cuvântul lui Hristos: „Ieși din copilul acesta și să nu mai intri în el niciodată.”
Postul, „maica virtuților”
În continuare, ierarhul a vorbit despre rostul postului, evidențiind caracterul său fundamental în viața creștină.
Postul este, potrivit Arhiepiscopului Tomisului, cea mai veche rânduială dată omului încă din Rai, fiind temelia curățirii sufletești și trupești: oprirea de a mânca din pomul cunoștinței a reprezentat primul act de ascultare și de post.
Totodată, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie a arătat că Mântuitorul Hristos a întărit această rânduială prin propriul exemplu, postind 40 de zile și 40 de nopți, iar biruința asupra răului se realizează prin post și rugăciune, după cum a spus Însuși Hristos: „Acest neam de diavoli nu este decât cu rugăciune și cu post.”
Credința adevărată se vede în fapte
Un punct central al predicii a fost legătura indisolubilă dintre credință și fapte, ierarhul reluând învățătura Sfântului Apostol Iacob.
„Credința fără fapte este moartă”, a amintit Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, subliniind că autenticitatea credinței se verifică în comportamentul zilnic al omului.
Cine are credință trebuie să se poarte frumos, să fie calm, să ajute pe alții, să-i povățuiască, să nu se supere, să nu jignească, să facă bine, a subliniat ierarhul, arătând că aceasta este expresia concretă a credinței adevărate.
În același context, Arhiepiscopul Tomisului a atras atenția asupra pericolului interpretării individualiste a Scripturii, amintind episodul în care un cititor al Scripturii mărturisea: „Cum voi înțelege, dacă nu voi avea tălmăcitor?”
Ortodoxia și plinătatea vieții liturgice
Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie a evidențiat rolul Bisericii în păstrarea credinței curate, arătând că învățătura s-a limpezit prin Sinoadele Ecumenice și prin lucrarea Duhului Sfânt.
„Cu adevărat, mare este taina credinței: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a propovăduit în lume, S-a crezut de către mulți, S-a înălțat întru slavă și ne-a trimis nouă pe Duhul Sfânt”, a fost citat în predică imnul care sintetizează adevărul credinței.
Ierarhul a subliniat că viața liturgică deplină, postul și rânduiala Bisericii sunt elemente definitorii ale Ortodoxiei, acestea fiind temelia trăirii autentice a credinței.
Urcușul duhovnicesc și Scara virtuților
În a doua parte a cuvântului, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie a făcut referire la Sfântul Ioan Scărarul și la simbolistica „Scării” duhovnicești.
„Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor”, a amintit ierarhul prima fericire, explicând că smerenia reprezintă temelia urcușului către Dumnezeu.
Cele 30 de trepte ale Scării sunt virtuțile pe care omul le dobândește prin credință și har, iar mândria, considerată cel mai mare păcat, este biruită prin smerenie.
Smerenia și credința sunt cei doi stâlpi care susțin întreaga viață duhovnicească, a subliniat ierarhul, arătând că omul este chemat la o permanentă creștere spirituală.
Viața viitoare – urcuș fără sfârșit
În final, Arhiepiscopul Tomisului a vorbit despre sensul ultim al vieții creștine: dobândirea Împărăției lui Dumnezeu.
Viața viitoare este descrisă ca un urcuș continuu în cunoașterea lui Dumnezeu, o bucurie fără sfârșit, care nu poate fi cuprinsă în cuvinte.
„Cunoașterea lui Dumnezeu este un urcuș continuu”, a arătat ierarhul, evocând experiența Sfântului Apostol Pavel, care a fost răpit la al treilea cer și a auzit „cuvinte ce nu încap în mintea omenească”.
În încheiere, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie a îndemnat credincioșii la pocăință, la spovedanie și la urcuș duhovnicesc neîncetat, pentru a ajunge la fericirea vieții veșnice.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, duminică, 22 martie, după Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, oficiată de Arhiepiscopul Tomisului în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța:
„În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
„Cred, Doamne, ajută necredinței mele.”
Preacuvioși, preacucernici părinți, iubiți credincioși,
Suntem în Duminica a patra a Postului Mare. Am avut două Sfinte Evanghelii. Prima Sfântă Evanghelie ne-a arătat cum un tată a venit cu fiul său tânăr, cuprins de duh necurat, la Mântuitorul Hristos. Era foarte zbuciumat acest tată și voia să fie eliberat fiul său, că adesea duhul cel necurat îl arunca la pământ, se zbuciuma și făcea spume la gură și era chinuit.
L-a adus acel tată pe fiul său la ucenicii Mântuitorului, dar n-au putut să-l ajute. Și a venit la Iisus și a mărturisit: „Iată, aduc la Tine pe fiul meu, care este mut. Și iată, ucenicii Tăi n-au putut să-l ajute. De poți ceva, ajută-ne nouă.”
S-a referit tatăl la el și la fiul său. Și Mântuitorul i-a spus: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.”
Și a răspuns tatăl îndurerat: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele.”
Era îndoit, că, dacă a văzut că ucenicii n-au putut să-l ajute cu nimic, nu știa dacă Iisus va putea să-l ajute.
Dar Iisus îndată a certat duhul cel necurat și a zis: „Ieși din copilul acesta și să nu mai intri în el niciodată.” Atunci copilul a căzut la pământ, zbuciumat, și a rămas întins, încât toți credeau că a murit.
L-a și întrebat pe tatăl de când are această neputință, nu pentru El, că Mântuitorul știa de când, dar ca să audă cei din jur. Și a răspuns: „Din pruncie!”
Și iată, după ce a căzut la pământ, Iisus l-a luat de mână și l-a ridicat și era liniștit. Ucenicii s-au mirat, că fusese tatăl cu copilul și la ei. Și, când a intrat înlăuntru, L-au întrebat: „Doamne, dar noi de ce n-am putut să-l vindecăm?” Și le-a răspuns: „Acest neam de diavoli nu este decât cu rugăciune și cu post.”
Iată, și noi suntem în post. De aceea se citește această Sfântă Evanghelie, ca să înțelegem de ce postim. Postim ca să ne curățim și sufletul, și trupul, să ne apărăm de cel viclean. De aceea postim, pentru că postul este maica virtuților. Cea mai veche rânduială este postul, care a fost dată strămoșilor noștri în Rai, când li s-a spus să mănânce din pomii Raiului, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânce, că vor muri, această oprire de a mânca era post. De aceea, cea mai veche rânduială în Biserică și în întreaga istorie a omenirii este postul. Și postul este atât de folositor.
Mântuitorul, orice învățătură a dat, întâi a împlinit El acea învățătură, pentru că El a postit 40 de zile și 40 de nopți. Este singurul Care a putut să țină această rânduială.
Și Moise a postit 40 de zile, dar noaptea mânca, așa cum este postul la evrei până astăzi și la islamici, care s-au inspirat de la evrei.
Și iată, a vindecat acest copil numai cu cuvântul, că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință.
Toate sunt cu putință la Dumnezeu, iar credința este cea dintâi virtute care ne arată calea spre Dumnezeu, căci fără credință nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu, să meargă spre El. Numai credința ajută.
Și iată, Sfinții Părinți ne-au îndemnat să avem credința curată și deplină, să n-o știrbim niciodată.
Mulți au răstălmăcit credința din cauza mândriei, crezând fiecare că înțelege mai bine și că poate să înțeleagă singur.
Și avem exemplu în Sfânta Scriptură, când unul dintre cei care citea a fost întrebat de Filip: „Înțelegi ceea ce citești?” Și el a zis: „Cum voi înțelege, dacă nu voi avea tălmăcitor?”
Pentru că învățătura de credință rostită de Mântuitorul – cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, epistolele Sfântului Pavel, cele paisprezece, cele șapte epistole sobornicești și Apocalipsa – cine le poate înțelege fără tâlcuirea Sfinților Părinți?
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune atât de răspicat că nu trebuie să creadă fiecare că el este măsura sa, ci, dimpotrivă, trebuie să primim de la Dumnezeu și modul în care să ne hrănim duhovnicește.
Sfântul Apostol Pavel are atâtea învățături frumoase și spune celor din comunitățile pe care le-a întemeiat: „Luați aminte, eu v-am hrănit cu lapte, nu cu bucate, că nu puteați să mâncați”, referindu-se la învățătura pe care le-a dăruit-o. Când le-a propovăduit Evanghelia în comunitățile pe care le-a întemeiat, le-a vorbit atât de simplu, încât să înțeleagă și copilul, și tânărul, și vârstnicul ceea ce le-a spus.
Și iată care este credința cea adevărată: credința pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu în Sfintele Scripturi și pe care Biserica o împărtășește. De aceea au fost șapte Sinoade ale întregii creștinătăți și multe altele locale, pentru lămurirea credinței și pentru a stabili o învățătură curată. Cei ce s-au adunat, întâi s-au rugat ca Dumnezeu să le descopere taina credinței.
Ați ascultat și aici o cântare frumoasă: „Cu adevărat, mare este taina credinței: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a propovăduit în lume, S-a crezut de către mulți ceea ce a propovăduit, S-a înălțat întru slavă și ne-a trimis nouă pe Duhul Sfânt.”
Cu ajutorul Duhului Sfânt s-a lămurit dreapta credință, pentru că atunci când s-au adunat în sinoade, Părinții Bisericii întâi s-au rugat, au făcut Sfânta Liturghie, unde Hristos este în centru, și prin Sfânta Liturghie au trăit cu Hristos și s-au rugat în continuare, iar Hristos i-a lămurit care este dreapta credință.
Credința trebuie să fie însoțită de fapte. Ne spune Sfântul Apostol Iacob: „Credința fără fapte este moartă.”
De aceea, cine are credință trebuie să se poarte frumos, să fie calm, să ajute pe alții, să-i povățuiască, să nu se supere, să nu jignească, să facă bine. Aceasta este credința cea adevărată.
De aceea, unde se găsește credința cea adevărată? În Ortodoxie. Numai noi, ortodocșii, mai avem post. Numai noi avem Liturghia deplină.
Iată, am început Liturghia la 8:00 și când o terminăm? La 12:00. Alții o termină în mai puțin de o oră, dar această Liturghie ne-au lăsat-o, desigur, Apostolii, iar apoi au preluat-o Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Vasile cel Mare.
Avem rânduiala postului acum de 40 de zile, la care se adaugă Săptămâna Pătimirilor, și am avut și o săptămână de pregătire, Săptămâna Brânzei.
Iată, faptele credinței acestea sunt. Și credința, dacă nu este întreagă, nu este credință adevărată. Credința adevărată aceea mântuiește. De aceea, iată, noi trebuie să rămânem în această credință adevărată.
Și Sfânta Biserică ne mai pune astăzi înainte un sfânt părinte plin de înțelepciune, plin de jertfă în viața sa, plin de descoperire a tainelor credinței: Sfântul Ioan Scărarul.
Și s-au citit, ca Evanghelie pentru Sfântul Ioan Scărarul, de la Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, cele nouă fericiri.
Căci ce sunt cele nouă fericiri?
Sunt nouă trepte de suiș către Dumnezeu.
Care este prima fericire?
„Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor.”
Ce înseamnă aceasta? Este smerenia.
Sfântul Ioan Scărarul ne-a lăsat o carte atât de valoroasă. Este numit Scărarul după cartea folositoare pe care ne-a lăsat-o, iar întreaga Biserică Ortodoxă o cinstește, pentru că această scară are 30 de trepte.
Și ce sunt aceste trepte? Sunt virtuțile, iar virtuțile sunt puterile noastre, pe care le dobândim prin credință, dar și prin harul lui Dumnezeu.
Primele virtuți le dobândim la Botez, în Taina Mirungerii, care urmează imediat după Botez. Și acestea sunt credința, nădejdea și dragostea, care ne unesc cu Dumnezeu.
Dar pe scara Sfântului Ioan Scărarul sunt 30 de virtuți.
Care este prima treaptă?
Smerenia.
De ce?
Pentru că mândria l-a izgonit pe om din Raiul cel de pe pământ și tot mândria a făcut să fie aruncat din ceruri, cel mai luminos dintre îngeri, Lucifer, cu ceata lui.
Mândria este cel dintâi păcat și cel mai mare. Trebuie să ne păzim de acest păcat și să-l biruim prin smerenie. În cele nouă trepte, cele nouă fericiri, vedem că cine este smerit este și blând. Cine este smerit și blând este și milostiv. Cine este milostiv și dăruiește altora este bun și cu inima curată. Cine are inima curată dorește să fie în pace cu toți oamenii.
Și chiar dacă cineva, iată, îl prigonește, nu se teme, pentru că știe că cel prigonit pentru dreptate își va găsi dreptatea la Dumnezeu, Care este atotdrept.
Să fim făcători de pace și dăruitori de pace.
Acestea sunt virtuți pe scara Sfântului Ioan Scărarul, împreună cu celelalte, precum înțelepciunea.
Și bucuria este o virtute, pentru că nu te poți bucura decât dacă ești cu Dumnezeu. Dumnezeu este bucuria noastră. Dumnezeu este pacea noastră, este dragostea noastră, este puterea noastră.
Smerenia și credința sunt cei doi stâlpi pe care se ridică virtuțile și pe care trebuie să urce sufletul nostru până la Dumnezeu, în cer.
Toate aceste virtuți sunt atât de folositoare nouă tuturor și toate se adaugă unele la celelalte.
Smerenia o găsim pe prima treaptă, apoi găsim și credința, iar smerenia și credința sprijină celelalte virtuți. Dar aceste două virtuți le găsim și la treapta a 30-a, pentru că însoțesc toate celelalte virtuți: înțelepciunea, curajul, dreptatea, cumpătarea, bucuria, tăria și statornicia – și aceasta este o mare virtute, să rămâi statornic în bine.
Toate aceste virtuți alcătuiesc o scară pe care sufletul nostru trebuie să urce până la Dumnezeu.
Și ce ne spun Sfinții Părinți?
Să rămânem statornici în legătura noastră cu Dumnezeu. Fiecare să stea cu Dumnezeu în mintea și în inima sa. Să ia seama să nu cadă. Căderea este foarte ușor de atins; trebuie să avem grijă să nu ajungem la ea. Ca să nu ajungem la cădere, trebuie mereu să urcăm. Că spune un sfânt părinte: cine zice că trebuie să stea pe loc să ia seama să nu cadă.
În urcușul către Dumnezeu nu putem să stăm pe loc. Trebuie să fim mereu într-o ascensiune, într-un urcuș către Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este sus, este atât de sus încât niciodată nu ajungem la infinitul care este Dumnezeu.
Noi urcăm în viața aceasta pe treptele virtuților, ca să ajungem la viața viitoare, întru lumină, întru bucurie, întru dragostea lui Dumnezeu.
Dar și după ce am ajuns în viața viitoare, și acolo urcăm, pentru că nu se oprește urcușul nostru, fiindcă viața viitoare este cunoașterea lui Dumnezeu, așa cum ne spune Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan. Iar cunoașterea lui Dumnezeu, care este cea mai mare bucurie, nu se face într-o zi, într-un an sau într-o mie de ani.
Cunoașterea lui Dumnezeu este un urcuș continuu. De aceea, în viața viitoare, urcușul spre infinitul lui Dumnezeu nu se oprește niciodată. Și fericirea aceasta este că în fiecare clipă vom cunoaște mai mult.
În viața viitoare nu sunt mai multe zile, ci este o singură zi. Este lumină care nu se stinge niciodată și lumină pe care noi o vom trăi continuu, într-un urcuș permanent. Și acest urcuș este bucurie, este cunoaștere, este dragoste, este fericire, este trăire cu Dumnezeu neîntreruptă. De aceea, viața cea viitoare, cum spune Sfântul Apostol Pavel, nu poate fi descrisă. Nu încape bucuria aceea în cuvintele noastre, nici în mintea noastră.
El a fost răpit la al treilea cer ca să-L vadă pe Dumnezeu în cer, că pe pământ nu L-a văzut. El nu L-a întâlnit pe pământ pe Mântuitorul Hristos. Și pentru că I s-a arătat în acea lumină pe calea Damascului, într-o lumină orbitoare, el s-a dus, a stat trei ani în Arabia, într-un pustiu, a postit și s-a rugat, și acolo a fost răpit până la al treilea cer, unde a văzut și a auzit cuvinte ce nu încap în mintea omenească și nici limba nu le poate exprima. Atât de mare este fericirea viitoare, încât cei care pot măcar să înțeleagă că ea există cu adevărat trebuie să se ostenească să ajungă la această fericire a vieții viitoare.
Aceasta trebuie să ne fie cea mai mare dorință a noastră: să urcăm, să ajungem la Dumnezeu și Dumnezeu să ne primească și să rămânem cu El în veșnicie. Veșnicia bucuriei trebuie să ne fie cea mai mare dorință a noastră. Nu trebuie să avem o dorință mai mare decât aceasta. Și iată, viața viitoare este bucuria fără de sfârșit și într-o creștere continuă.
Cum să nu ne dorim așa ceva?
Dar trebuie să renunțăm la dulcețile cele trecătoare ale vieții acesteia înșelătoare. Căci ce dulceți ne aduce viața aceasta? Dulceți otrăvite, care ne îmbie la păcate. Cu păcate nu putem urca, că sunt ca niște bolovani grei. De aceea trebuie mereu, prin spovedanie și prin Taina Sfântului Maslu, să ajungem să ne despovărăm de păcate, ca să urcăm mereu către Dumnezeu și să avem parte de viața cea veșnică, care este o fericire într-o continuă creștere.
Să-L rugăm pe bunul Dumnezeu ca, prin mijlocirea Sfântului Ioan Scărarul, care ne arată treptele de suiș către Dumnezeu, și prin mijlocirea tuturor sfinților, și mai ales a Maicii Domnului, care este și mama noastră a tuturor, să ne pregătim și mereu, cât suntem pe pământ, să ne despovărăm de păcate, să începem urcușul către cer, iar Dumnezeu să ne ajute, că El vine în întâmpinarea noastră, cum a venit să-l întâmpine pe fiul risipitor. Vine să ne ajute să suim până la cerul cel sfânt al Său și acolo să ne bucurăm și să primim bunătățile cele viitoare, care sunt nesfârșite, și bucuriile mereu crescânde, și fericirea neașteptat de frumoasă și de vrednică de a o dori. Așa să ne ajute bunul Dumnezeu tuturor. Amin.”
