După slujba Pavecerniței Mari și a Canonului Sfântului Andrei Criteanul, oficiate marți, 24 februarie, în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a rostit o predică profundă dedicată înțelesurilor duhovnicești ale Postului Mare și tâlcuirii rugăciunii „Tatăl nostru”.
În a doua zi a postului, ierarhul a evidențiat sensul pocăinței, chemarea la introspecție și puterea rugăciunii rostite cu luare-aminte, subliniind că aceste zile sunt rânduite pentru plângerea păcatelor și pentru întoarcerea sinceră către Dumnezeu.
Postul — timp de curățire și conștientizare
ÎPS Teodosie a arătat că lipsa Sfintei Liturghii în primele zile ale Postului Mare accentuează caracterul de pocăință al acestei perioade, în care credincioșii sunt chemați să-și cerceteze viața și să-și asume neputințele.
Canonul cel Mare, a explicat ierarhul, oferă exemple puternice din Scriptură — oameni drepți și oameni căzuți — pentru a arăta drumul întoarcerii către Dumnezeu. În acest context a fost evocată figura lui Cain, ca imagine a distrugerii aduse de invidie.
Cuvântul central al predicii a fost avertismentul: invidia este un mare păcat, care îl îndepărtează pe om de Dumnezeu și pregătește căderea în mândrie.
Dreptul Iov — model de răbdare și credință
Arhiepiscopul Tomisului a adus în atenție viața Iov, prezentat drept exemplu suprem de statornicie. Chiar în suferință extremă, pierzând avere, sănătate și pe cei zece copii, Iov a rămas credincios, primind încercarea cu smerenie.
Ierarhul a subliniat că răbdarea lui Iov arată că Dumnezeu nu părăsește pe cel credincios și că făgăduințele divine se împlinesc întotdeauna, chiar dacă trec prin încercări.
Mesajul transmis credincioșilor a fost acela al recunoștinței și al blândeții: omul este chemat să primească atât bucuriile, cât și încercările, cu încredere în lucrarea lui Dumnezeu.
Tâlcuirea rugăciunii „Tatăl nostru”
Un moment central al predicii a fost explicarea rugăciunii Tatăl nostru, prezentată ca model desăvârșit de rugăciune lăsat de Mântuitorul.
ÎPS Teodosie a arătat că această rugăciune, deși scurtă, cuprinde întreaga viață duhovnicească: relația filială cu Dumnezeu, dorința împărăției, asumarea voii divine, nevoia de hrană materială și duhovnicească, iertarea și lupta cu ispita.
Ierarhul a îndemnat credincioșii să rostească frecvent rugăciunea, chiar de zeci de ori pe zi, subliniind că repetarea trebuie însoțită de înțelegere și trăire lăuntrică.
Iertarea — condiția rugăciunii adevărate
Predica a insistat asupra uneia dintre cele mai exigente cereri ale rugăciunii: iertarea. Arhiepiscopul Tomisului a explicat că omul nu poate cere iertare de la Dumnezeu dacă păstrează resentimentul față de aproapele.
În acest sens, ierarhul a arătat că adevărata iertare presupune uitarea răului și împăcarea sinceră, deoarece rugăciunea devine vie doar într-o inimă curățită de dușmănie.
Chemare la viață duhovnicească autentică
În încheiere, ÎPS Teodosie a îndemnat la înmulțirea rugăciunii, milosteniei, smereniei și dragostei față de toți oamenii, arătând că viața creștină se construiește prin lucrarea constantă a acestor virtuți.
Predica din a doua zi a Postului Mare a oferit credincioșilor o sinteză teologică accesibilă și profundă, reafirmând rolul rugăciunii „Tatăl nostru” ca fundament al vieții duhovnicești și avertizând asupra pericolului invidiei, una dintre cele mai subtile boli ale sufletului.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, marți, 24 februarie, după slujba Pavecerniței Mari și a Canonului Sf. Andrei Criteanul, oficiată de Arhiepiscopul Tomisului în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Preacuvioși, preacucernici părinți, iubiți credincioși,
Iată, suntem în a doua zi a Postului Mare, zile în care cred că cei mai mulți ați făcut ajunare, așa cum este rânduiala, deoarece nu sunt Liturghii în aceste zile. Liturghiile sunt momente de bucurie, iar noi ne plângem păcatele noastre adânc în aceste două zile și, de asemenea, continuăm să ne plângem păcatele și mai departe.
Iată, în seara aceasta, Canonul cel Mare continuă să ne istorisească și să ne dea pilde de oameni drepți și de oameni păcătoși. Ne amintește mai întâi de Cain, care a fost atât de hain, încât și-a ucis fratele din invidie.
Invidia este un mare păcat și rar este cineva care să nu se îmbolnăvească de acest păcat, când privește la altul și vede că are mai mult decât el și spune: „De ce nu am și eu atât?”
Dar trebuie să privim mai degrabă la cele ce nu se văd. Când vom vedea pe cele ce nu se văd și care sunt în împărăția cea cerească, pregătite pentru noi toți, pentru că Dumnezeu voiește ca toți să ne mântuim, dacă vom vedea acestea, le vom disprețui pe cele ce se văd și ne vom folosi de ele cu măsură, cât ne este de trebuință, fără să ne îmbuibăm, fără să ne îmbătăm, fără să trăim în mare lux și în mare confort.
De aceea, iată, Canonul ne cheamă în seara aceasta. Și în seara aceasta este amintit dreptul Iov, iar cuvintele care se referă la dreptul Iov sunt atât de pline de înțelepciune. Stătea pe gunoi, plin de răni, și socotea gunoiul palat și rănile mărgăritare.
De ce spune Canonul aceste cuvinte? Pentru că Iov avea mintea și inima la cer, credea atât de mult în Dumnezeu și în dragostea lui Dumnezeu. Nu mai avea nici casă, pentru că Dumnezeu a îngăduit diavolului să-l ispitească, dar de viața lui să nu se atingă.
Și diavolul l-a ispitit la maximum. I-a pierit toată averea, animalele au murit, cei care le slujeau au murit. I-au murit și copiii — șapte feciori și trei fete. A rămas numai el cu soția. Casa i-a ars.
Soția nu suporta aceste necazuri. Și când a ajuns pe gunoi, plin de răni, a venit la el și i-a zis: „De ce stăruiești în statornicia ta? Ai spus că Dumnezeu este bun. De ce ți-a dat această suferință? Mai bine blestemă pe Dumnezeu și mori.”
El i-a răspuns: „Vorbești ca o femeie nebună. Dacă am primit cele bune, ce este dacă primim acum cele rele? Dumnezeu nu rămâne dator. El știe să răsplătească.”
Și, cu adevărat, după ce s-a terminat toată ispita, Dumnezeu i-a spus diavolului: „Este de ajuns!” Și Dumnezeu i-a dat lui Iov din nou: pământurile au rodit, au venit vite, oi, cămile, a avut din nou copii și s-a bucurat mult.
Am istorisit pe scurt această viață a lui Iov pentru ca să înțelegem că cele viitoare și cele rostite de Dumnezeu nu rămân niciodată neîmplinite. Dumnezeu își împlinește toate făgăduințele Sale. Dar și noi trebuie să fim blânzi, mulțumitori și recunoscători, asemenea dreptului Iov.
Pentru că, iată, ce ne macină pe noi foarte mult — am spus de invidie. Cu adevărat, invidia este un mare păcat. De aceea, iată, erau doi frați care au primit de la Dumnezeu daruri diferite. Dar ei erau în pace și în armonie. Însă unuia dintre ei Dumnezeu i-a adăugat daruri mai mari, iar celălalt era foarte nemulțumitor și nu se mai ruga. Îi spunea lui Dumnezeu că a fost nedrept, pentru că i-a dat celuilalt mai mult.
Marele păcat al mândriei îl desparte pe om de Dumnezeu, deoarece invidia premerge mândriei. Invidia a avut-o și satana înainte de a-l ispiti pe Adam, iar apoi l-a ispitit din invidie, pentru că Adam era fericit. Invidia a avut-o și atunci când a fost creat, iar după aceea, socotindu-se mai presus decât Adam, s-a împotrivit lui Dumnezeu.
Toate aceste învățături trebuie să le punem la inimă. Nu se compară bucuriile cele viitoare cu desfătările și așa-zisele bucurii de aici, de pe pământ. Bucurii depline pe pământ nu avem, ci numai în cer, unde nu mai este nicio umbră. De aceea, Mântuitorul Hristos ne învață cum să le dobândim.
În Sfânta Evanghelie din seara aceasta ni s-a dat învățătură despre milostenie, despre rugăciune și ni s-a oferit și modelul rugăciunii. Și iată, atât de răspicat ne spune: când faci milostenie, nu te lăuda, cum făceau fariseii. Ei o făceau la colțurile ulițelor și trâmbițau, pentru ca mulțimea să vadă cum îi ajută pe cei săraci.
„Să nu știe stânga ta ce face dreapta ta”, spune Mântuitorul. Milostenia trebuie să fie în ascuns, iar Tatăl, Care vede milostenia făcută în ascuns, răsplătește. Dacă este lăudată de oameni, este răsplătită pe pământ și nu mai primește răsplată din ceruri.
De asemenea, rugăciunea trebuie făcută în taina inimii noastre. Să nu ne lăudăm cât ne rugăm, ci să intrăm în cămara sufletului nostru și să ne rugăm Tatălui în ascuns, pentru ca El, Care vede în taină rugăciunea noastră, să ne răsplătească.
Apoi ni se spune să nu vorbim mult, precum păgânii, care își înfățișau înaintea idolilor toate dorințele lor, pentru că Tatăl nostru Cel din ceruri știe cele de trebuință chiar înainte ca noi să I le cerem.
Și ne dă modelul rugăciunii — rugăciunea „Tatăl nostru”, pe care suntem îndemnați să o rostim în acest post cel puțin de 50 de ori pe zi, când mergem pe cale sau când facem un lucru de mână. Cincizeci de ori este puțin — cel puțin de 100 de ori să o ziceți, dar să o și înțelegeți.
De aceea Mântuitorul ne-a dat această rugăciune și ne-a îndemnat: „Voi așa să vă rugați.” Dacă Mântuitorul ne-a spus să ne rugăm astfel, este poruncă. Rugăciunea aceasta este scurtă, dar bogată în înțeles.
„Tatăl nostru, Care ești în ceruri” — este pentru prima dată când Mântuitorul vorbește ucenicilor și mulțimilor, rostind această rugăciune, pe muntele Fericirilor, unde erau adunați ucenicii și multă mulțime de oameni.
Când rostim aceste cuvinte — „Tatăl nostru, Care ești în ceruri” — Îl chemăm ca pe Tatăl nostru și trebuie să-L simțim ca fiind Tatăl cel adevărat, așa cum l-a învățat preotul Epictet pe păgânul Astion, spunându-i că tatăl cel adevărat nu este doar cel care te-a născut și te prigonește, ci Tatăl Cel din ceruri.
Și iată, rostim acest cuvânt cu încredințare că Dumnezeu este deasupra noastră, ne privește, ne ascultă, ne ajută și ne împlinește cele de trebuință — nu întotdeauna cele ce cerem, pentru că nu cerem mereu bine; uneori cerem ce nu ne este de folos. Dar trebuie să continuăm, deoarece avem această chemare.
Avem și șapte cereri; iarăși avem cifra șapte, care este cifra plinătății, cifra darurilor Sfântului Duh.
„Sfințească-se numele Tău.” Numele lui Dumnezeu este Sfânt. De ce ne învață să spunem „Sfințească-se numele Tău”? Pentru ca și noi să-L sfințim prin purtarea noastră, prin credința noastră, prin doririle noastre cele bune. Astfel sfințim numele lui Dumnezeu.
„Vie împărăția Ta.” Împărăția lui Dumnezeu unde trebuie să vină? Trebuie să vină în sufletele noastre, să fie înăuntrul nostru, să simțim că Dumnezeu, așa cum a spus: „Iată, stau la ușă și bat; dacă deschide cineva, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine.”
Mântuitorul ne spune că unde este Tatăl este și Fiul și Duhul. Deci, „Vie împărăția Ta”. Împărăția ne-a dobândit-o Fiul prin Tatăl Care L-a trimis. După ce Fiul a împlinit toate și S-a înălțat la cer, a trimis Duhul Sfânt, Părintele Ceresc, peste Apostoli, ca să învețe în toată lumea și să-i cheme pe toți la împărăția Sa cea cerească.
Împărăția lui Dumnezeu începe de aici și începe din inima și din sufletul nostru. De aceea rostim „Vie împărăția Ta”, pentru a-L cuprinde cu mintea, cu inima și cu simțirile noastre, ca El să împărățească în noi.
De aceea spunem „Vie împărăția Ta”: să nu fim noi stăpâni pe noi înșine, pentru că nu putem fi stăpâni deplini; să fie Dumnezeu Stăpân, El să împărățească peste noi.
„Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ.” Noi trebuie să facem voia lui Dumnezeu, așa cum o fac îngerii în cer. Ce fac îngerii în cer? Aduc laudă lui Dumnezeu și mulțumire, iar Dumnezeu le răspunde mereu, înnoindu-le harul Său, care le dă bucuria de a fi în comuniune cu El.
Fără harul lui Dumnezeu nu putem fi în comuniune cu El. Așadar: „Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ.”, să înțelegem că trebuie să fim mereu în priveghere, asemenea îngerilor. Dacă suntem în priveghere, Dumnezeu Își înnoiește harul Său în noi în permanență, iar noi rămânem în comuniune cu îngerii.
Urmează celelalte patru cereri, atât de importante, fiecare la rândul ei.
Una dintre cereri este: „Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi”, care — așa este scris și în Sfânta Evanghelie — s-a popularizat ca „pâinea cea de toate zilele”, însă corect este „spre ființă”.
Pe de o parte, este pâinea cu care ne hrănim în fiecare zi, pâinea cea de toate zilele. Dar noi avem nevoie și mai mare de pâinea cea cerească, care este Însuși Hristos. El S-a întrupat și ne dă Trupul Său ca să-L mâncăm, iar noi ne împărtășim cu Trupul și Sângele Său.
Chiar și atunci când nu ne împărtășim des, dacă suntem pomeniți la Sfântul Altar și se scot miride și părticele pentru noi, ne împărtășim duhovnicește din Trupul și Sângele lui Hristos.
De aceea spunem: „Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o astăzi”. De ce „astăzi”? Pentru că „astăzi” este timpul lui Dumnezeu. La Dumnezeu nu există trecut și viitor, ci un veșnic prezent.
Iată câtă învățătură primim dintr-o rugăciune scurtă.
„Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” Aceasta este cea mai pretențioasă cerere, pe care mulți dintre noi nu o împlinesc, pentru că țin minte răul, se supără și își amintesc mereu că cineva i-a jignit.
De multe ori, omul își aduce aminte de rău, iar vrăjmașul șoptește, fără să simțim, să păstrăm resentimentul. Cine nu iartă îl urmează pe vrăjmaș, nu pe Dumnezeu.
Și avem atâtea pilde: când mari părinți, văzând că unii frați sunt mânioși și se dușmănesc, i-au chemat să rostească împreună „Tatăl nostru”. Iar când au ajuns la această cerere, le-a zis părintele: „Fraților, nu mai spuneți așa. Voi trebuie să schimbați rugăciunea, pentru că sunteți în dușmănie. Ar trebui să spuneți: «Și nu ne ierta nouă greșelile noastre», că așa ar fi corect pentru voi”.
Cum să spunem așa, când rugăciunea nu este aceasta? Rugăciunea o rostim așa cum a lăsat-o Mântuitorul, dar dacă facem invers de cum ne-a învățat El, ne contrazicem prin viață.
De aceea trebuie să fim foarte atenți: nu ne putem ruga cu adevărat și rugăciunea nu ne este primită dacă suntem supărați pe cineva. Tocmai de aceea este acest canon de căință, pentru ca noi să ne plângem păcatele și să uităm tot răul, să ne aducem aminte de păcatele noastre, nu de ale altora.
Se cuvine, așadar, să rostim mereu rugăciunea „Tatăl nostru” cu multă grijă, cu multă luare-aminte și să fim împăcați cu toți, să iertăm. Sunt mulți care spun: „Eu iert, dar nu uit”. Cine nu uită nu iartă!
Dumnezeu Însuși ne spune că uită păcatele noastre. Are Dumnezeu neputința de a uita? Desigur că nu. Se smerește pentru noi și spune că uită păcatele noastre, pentru ca noi să înțelegem ce este iertarea.
De aceea și noi trebuie să uităm toate relele pe care ni le-a pricinuit cineva — că ne-a jignit, ne-a lovit, ne-a nedreptățit — și să iertăm, pentru că numai așa ne putem ruga și putem fi iertați de Dumnezeu.
Așadar, să avem mare grijă când rostim „Tatăl nostru”, mai ales la această cerere.
„Și nu ne duce pe noi în ispită” — ce înseamnă aceasta? Nu înseamnă să nu mai avem ispite, ci să fie Dumnezeu cu noi când suntem ispitiți și să ne ajute să biruim ispita. Aceasta înseamnă: să biruim orice ispită, pentru că nu o putem birui fără ajutorul și harul lui Dumnezeu.
„Ci ne izbăvește de cel viclean” — ce înseamnă aceasta? Cum ne izbăvim de cel viclean? Prin despărțirea de el. Dumnezeu ne izbăvește și ne dă voie să fim mânioși doar pe diavol, nu pe oameni.
Răul pe care îl fac oamenii este doar în parte al lor, iar în mare parte este lucrarea celui viclean, care îi ispitește spre rău. De aceea trebuie să ținem minte și să înțelegem adânc această rugăciune. Rostind-o des, chiar de 100 de ori pe zi, și gândind profund la cuvintele ei, vom învăța această tâlcuire și vom trăi rugăciunea așa cum trebuie trăită.
De aceea, să ne facem faptele înaintea lui Dumnezeu în permanență: să fim rugători, milostivi, blânzi, să avem dragoste de Dumnezeu și dragoste față de toți oamenii.
Oricine spune că are dragoste de Dumnezeu, dar nu iubește pe toți oamenii — dacă pe unul nu îl iubește — nu Îl iubește nici pe Dumnezeu.
De aceea să înmulțim credința, nădejdea, rugăciunea, smerenia și dragostea. Toate acestea să ne fie ajutor în rugăciune, în milostenie, în toată fapta cea bună și în gândirea noastră sănătoasă.
Să-L purtăm pe Dumnezeu permanent în sufletele noastre, în rugăciunile noastre și în viața noastră. Amin.”
