Joi seara, 13 martie, după oficierea Acatistelor Maicii Domnului, al Sfântului Cuvios Simeon Noul Teolog și al Sfântului Cuvios Benedict de Nursia, în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța, ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a ținut o predică în care a evidențiat pildele de viață ale acestor mari sfinți ai Ortodoxiei, îndemnând credincioșii să urmeze modelul lor de credință și nevoință.
Sfântul Simeon Noul Teolog – teologul luminii dumnezeiești
În cuvântul său, ÎPS Teodosie a subliniat rolul deosebit al Sfântului Simeon Noul Teolog în teologia ortodoxă, arătând că acesta este considerat al treilea mare teolog al Bisericii, după Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan și Sfântul Grigorie Teologul.
„Sfântul Simeon a fost un mare iubitor al rugăciunii și al cunoașterii lui Dumnezeu. A trăit în aspră nevoință, fiind călăuzit de un pustnic sfânt. Gândea și trăia în Hristos, iar monahii nu se săturau să-l asculte. A scris lucrări minunate, mai ales despre Sfânta Treime, aprofundând înțelesurile revelate de Sfântul Ioan Evanghelistul și tâlcuite de Sfântul Grigorie Teologul.”
ÎPS Teodosie a evidențiat faptul că Sfântul Simeon Noul Teolog a iubit mai mult cele viitoare și veșnice decât cele trecătoare, motiv pentru care a renunțat la viața lumească, deși tatăl său îl dorea dregător împărătesc la Constantinopol.
„Neascultarea față de voința tatălui său a fost una binecuvântată, căci atunci când asculți mai mult de Dumnezeu decât de cei apropiați, care te îndeamnă spre altă cale, ești în adevăr. Pe Dumnezeu trebuie să-L iubim cel mai mult, așa cum a sfătuit și Sfântul Epictet pe tânărul Astion: «Ei par a fi părinții tăi, dar adevăratul tău Tată este Dumnezeu și adevărata ta Mamă este Maica Domnului.»”
Sfântul Benedict de Nursia – părintele monahismului apusean
În continuare, Arhiepiscopul Tomisului a vorbit despre viața Sfântului Benedict de Nursia, cel care a întemeiat monahismul apusean pe principii ortodoxe, înainte de Marea Schismă.
„Sfântul Benedict era de lângă Roma. După ce a învățat acolo, tatăl său l-a trimis la Roma, unde a acumulat multă carte, dar a iubit mai mult scrierile sfinte decât filosofia. La început, a dus o viață foarte aspră. A fugit din casa părinților și s-a retras într-o peșteră, unde trăia singur, în rugăciune și post. Dumnezeu i s-a descoperit unui monah pe nume Roman, care l-a făcut monah, impresionat de asprimea vieții lui Benedict.”
Pentru că locul unde se nevoia era abrupt, monahul Roman îi trimitea hrană cu ajutorul unei funii de care lega un clopoțel, astfel încât Benedict să știe când primește hrana.
ÎPS Teodosie a subliniat că Sfântul Benedict nu a fost chemat doar la mântuirea sa personală, ci și la mântuirea altora:
„A fost un al doilea Antonie cel Mare în Apus, ducând o viață de jertfă și întemeind douăsprezece mănăstiri, fiecare având câte doisprezece viețuitori. A întemeiat chiar și în casa sa părintească o mănăstire închinată Sfântului Apostol Andrei, coordonând aceste obști și lăsând o moștenire duhovnicească pentru întreaga creștinătate.”
Minunea învierii copilului mort
Un moment deosebit din viața Sfântului Benedict, relatat de Arhiepiscopul Tomisului, este minunea învierii unui copil adus de tatăl său la mănăstire.
„Într-o zi, Sfântul Benedict era la câmp cu frații din mănăstire, când a venit un bărbat cu fiul său mort, rugându-l să îl învieze. Pentru că Benedict era plecat la câmp, tatăl a lăsat copilul în fața mănăstirii și a mers să-l caute.
Când s-au întors, tatăl, cu lacrimi în ochi, i-a spus Sfântului Benedict:
«Părinte, mi-a murit copilul! Numai tu poți să-l înviezi!»
Sfântul Benedict, cu smerenie, i-a răspuns:
«Aceasta stă în puterea lui Dumnezeu. Unde ți-e fiul?»
«L-am lăsat la mănăstire», a răspuns tatăl.
Atunci, Sfântul Benedict și frații care erau cu el s-au grăbit să ajungă la mănăstire. Acolo, au găsit copilul întins, fără suflare. Cu toții au îngenuncheat, iar Sfântul Benedict s-a rugat cu glas mare, împreună cu frații săi.
Deodată, copilul a început să se miște. Sfântul l-a apucat de mână și l-a dat tatălui său. Minunea a umplut de uimire pe toți cei de față.”
Ultimele zile și vedenia despre sora sa, Sfânta Scolastica
ÎPS Teodosie a relatat și un episod emoționant despre legătura dintre Sfântul Benedict și sora sa, Sfânta Scolastica:
„Într-o zi, Scolastica a venit la el și i-a spus:
«Hai să stăm toată noaptea să vorbim despre Dumnezeu și despre Înviere.»
Au început să vorbească, dar, către miezul nopții, Sfântul Benedict a zis:
«Sora mea, lasă-mă să merg în mănăstire.»
Dar ea i-a răspuns:
«Nu vei putea pleca în noaptea aceasta.»
Scolastica s-a rugat, iar cerul senin s-a întunecat deodată. A început o ploaie torențială, cu fulgere și tunete, încât nu mai puteau ieși nici măcar în pridvor.
Astfel, au rămas împreună până dimineața, vorbind despre viața cea veșnică.
După două zile, Sfântul Benedict a văzut în văzduh sufletul sorei sale ridicându-se la cer sub chip de porumbel. Atunci a înțeles de ce ea dorise să petreacă mai mult timp cu el – era ultimul timp pământesc pe care îl aveau împreună.”
Îndemnul la rugăciune și jertfă
În încheiere, ÎPS Teodosie a îndemnat credincioșii să urmeze exemplul sfinților:
„Când vine asupra noastră răul, necazul sau boala, să fim mai luptători și mai aproape de Dumnezeu, căci aceasta este jertfa noastră.
Așa cum Dumnezeu S-a jertfit pentru noi, și noi trebuie să ne jertfim ca să ajungem la El.
Luând aceste învățăminte, să adăugăm și rugăciunile Sfinților Părinți, pentru ca viața noastră să fie luminată și binecuvântată.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie joi seara, 13 martie, după Acatistele Maicii Domnului, al Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog si al Sf. Cuv. Benedict de Nursia, oficiate de Arhiepiscopul Tomisului în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța.
”Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși,
Ce minunați sfinți am lăudat prin acatiste în această seară! Sfinți rugători neîncetat pentru noi în ceruri, cu o viață atât de pilduitoare, plină de credință și de jertfă.
Sfântul Simeon Noul Teolog a fost un mare trăitor al Sfântului Munte, un om care a iubit rugăciunea și a dorit cu ardoare cunoașterea lui Dumnezeu. De aceea, a fost povățuit de un mare pustnic din acea mănăstire și a dus o viață aspră, plină de nevoințe. A avut parte de multe ispite, dar pe toate le-a biruit pentru că nu și-a încetat rugăciunea.
El a iubit vorbirea și trăirea în Dumnezeu. Așa cum gândea, așa cum vorbea, așa trăia, iar monahii din Sfântul Munte nu se săturau să-l asculte. A scris lucrări minunate, mai ales despre Sfânta Treime. Este considerat al treilea mare teolog al Bisericii, după Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan și Sfântul Grigorie Teologul.
Sfântul Apostol Ioan este primul mare teolog al Sfintei Treimi, căci atât de limpede ne tălmăcește legătura Tatălui cu Fiul și cu Duhul Sfânt. El ne precizează că, dinainte de început, Tatăl L-a născut pe Fiul și a purces pe Duhul Sfânt. Sfântul Simeon Noul Teolog a lămurit aceste învățături, aprofundând cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan și cele cinci cuvântări teologice ale Sfântului Grigorie Teologul, motiv pentru care este numit al treilea teolog al Bisericii.
Sfântul Simeon a fost un mare cunoscător al tainelor dumnezeiești și a iubit mai mult cele viitoare și veșnice decât cele trecătoare. Tatăl său l-a trimis la Constantinopol, dorind ca el să devină dregător împărătesc, dar Sfântul Simeon nu s-a împăcat cu această dorință. El a vrut să fie în slujba Părintelui ceresc, a Tatălui veșnic.
Neascultarea sa față de voința pământească a tatălui a fost una binecuvântată, căci atunci când asculți mai mult de Dumnezeu decât de cei apropiați, care te îndeamnă spre altă cale, ești în adevăr. Pe Dumnezeu trebuie să-L iubim cel mai mult, așa cum a sfătuit și Sfântul Epictet pe tânărul Astion. Acesta, cu inima îndoită, se gândea la părinții săi și nu știa cum să plece de lângă ei. Atunci, Sfântul Epictet i-a spus: „Ei par a fi părinții tăi, dar adevăratul tău Tată este Dumnezeu și adevărata ta Mamă este Maica Domnului.”
După ce a ajuns în Dobrogea noastră sfântă și primitoare, s-a rugat pentru părinții săi, i-a răscumpărat, i-a adus aici, i-a creștinat și i-a chemat împreună cu el la viața cea cerească.
Sfântul Simeon Noul Teolog, prin cuvintele și operele sale, dar mai ales prin viața sa sfântă, a chemat pe mulți la cele viitoare și veșnice.
Celălalt sfânt al cărui acatist l-am citit, Sfântul Benedict de Nursia, era din Italia. În vremea sa, Italia se afla sub o stăpânire străină, căci fusese cucerită de popoare mai sălbatice, iar Odoacru era cel care stăpânea acele părți ale Italiei.
Sfântul Benedict era de lângă Roma. După ce a învățat acolo, tatăl său l-a trimis la Roma, unde a acumulat multă carte. Totuși, el a iubit mai mult scrierile sfinte decât filosofia pe care a studiat-o.
La început, a dus o viață foarte aspră. A fugit din casa părinților și s-a retras într-o peșteră, unde locuia singur, fără ca cineva să aibă acces la el. Însă Dumnezeu i s-a descoperit unui monah pe nume Roman, care, impresionat de asprimea vieții Sfântului Benedict, l-a făcut monah.
Pentru că locul unde trăia Sfântul Benedict era foarte abrupt, monahul Roman îi aducea hrană de sus, coborând-o cu o funie de care lega un clopoțel. Astfel, clopoțelul vestea momentul în care hrana era trimisă.
Dumnezeu însă l-a chemat pe Sfântul Benedict la o misiune mai mare, nu doar la mântuirea sa personală, ci și la mântuirea altora, lăsând o moștenire frumoasă întregii creștinătăți.
Mai întâi, i s-a descoperit unui preot chiar în ziua Învierii, iar acesta a venit și i-a adus hrană de Paște. Apoi, Benedict a fost chemat la o slujire mai înaltă, fiind hirotonit preot, și a dorit să îngrijească de monahism.
A fost un al doilea Antonie cel Mare în Apus, ducând o viață de jertfă și întemeind douăsprezece mănăstiri, fiecare având câte doisprezece viețuitori.
Chiar și în casa sa părintească a întemeiat o mănăstire, închinată Sfântului Apostol Andrei. El a coordonat aceste mănăstiri și, deși a avut mult de pătimit, a fost un mare făcător de minuni.
Și iată, el avea și o soră, Scolastica. Aceasta s-a dus și ea la o mănăstire și trăia o viață curată.
Într-o zi, Sfântul Benedict era la câmp cu frații din mănăstire, când a venit un bărbat cu fiul său mort, rugându-l pe sfânt să îl învieze. Pentru că Benedict era plecat la câmp, tatăl a lăsat copilul în fața mănăstirii și a mers să-l caute.
Când s-au întors de la câmp, tatăl a venit plângând și a spus:
„Părinte, mi-a murit copilul! Numai tu poți să-l înviezi!”
Sfântul Benedict i-a răspuns cu smerenie:
„Aceasta stă în puterea lui Dumnezeu. Unde ți-e fiul?”
„L-am lăsat la mănăstire”, a zis tatăl.
Atunci, Sfântul Benedict și frații care erau cu el s-au grăbit să ajungă la mănăstire. Acolo, au găsit copilul întins, fără suflare. Cu toții au îngenuncheat, iar Sfântul Benedict s-a rugat cu glas mare, împreună cu frații săi.
Copilul a început să se miște, iar sfântul l-a apucat de mână și l-a dat tatălui său. Minunea a umplut de uimire pe toți cei de față.
Sfântul Benedict, fiind un om al rugăciunii și al dragostei, îi ajuta pe toți cei care veneau la el și, de multe ori, cunoștea dinainte cele viitoare.
Sora sa, Scolastica, fiind și ea la o mănăstire de călugărițe, venea din când în când să-și vadă fratele. Părintele Benedict avea lângă chiliile mănăstirii o casă unde primea pe cei care doreau să-i ceară sfaturi.
Într-o zi, Scolastica a venit la el și i-a spus:
„Hai să stăm toată noaptea să vorbim despre Dumnezeu și despre Înviere.”
Au început să vorbească, dar, către miezul nopții, Sfântul Benedict a zis:
„Sora mea, lasă-mă să merg în mănăstire.”
Dar ea i-a răspuns:
„Nu vei putea pleca în noaptea aceasta.”
Apoi, Scolastica s-a rugat cu lacrimi, iar cerul, care era senin, s-a întunecat deodată. O ploaie torențială, cu fulgere și tunete, s-a pornit deodată, astfel că nu mai puteau ieși nici măcar în pridvor.
Astfel, au rămas împreună până dimineața, vorbind despre viața cea veșnică.
Dorul Scolasticii după fratele său s-a potolit, dar, după două zile, Sfântul Benedict a văzut în văzduh sufletul sorei sale ridicându-se la cer sub chip de porumbel. Atunci a înțeles de ce ea dorise să petreacă mai mult timp cu el – era ultimul timp pământesc pe care îl aveau împreună.
Nu după multă vreme, Sfântul Benedict le-a spus fraților:
„Vedeți că și eu plec din viața aceasta.”
Se ruga neîncetat, iar în a șaptea zi, după ce s-a împărtășit, le-a spus fraților:
„Mâine să fiți atenți la mine.”
Toți s-au adunat, iar după ce s-a rugat împreună cu ei, le-a spus:
„De acum, începeți rugăciunile pentru înmormântare.”
Și îndată, în scurt timp, a trecut la Domnul, la vârsta de doar 63 de ani.
A lăsat însă în urmă o moștenire neprețuită – rânduieli monahale, o viață curată, o nevoință jertfelnică. A fost chiar otrăvit, dar a scăpat, făcând semnul crucii și rugându-se pentru cei care îi doreau răul.
Prin viața sa, ne învață că dragostea nu trebuie să înceteze niciodată. Când vine asupra noastră răul, necazul sau boala, trebuie să fim mai luptători și mai aproape de Dumnezeu, căci aceasta este jertfa noastră.
Așa cum Dumnezeu S-a jertfit pentru noi, și noi trebuie să ne jertfim ca să ajungem la El.
Luând aceste învățăminte, să adăugăm și rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare și ale Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru a ne întări viața, sufletul și rugăciunea, astfel încât să fim biruitori asupra răului.
Să rămânem cu Dumnezeu, iar cel rău să fie mereu biruit și alungat din sufletele noastre și din viața noastră.
Amin!”
